Hotararea CEDO in Cauza Calmanovici impotriva Romaniei

Hotararea in Cauza Calmanovici impotriva Romaniei
(Cererea nr. 42.250/02),
din 1 iulie 2008

In Cauza Calmanovici impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 10 iunie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 42.250/02) inaintata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Viorel Calmanovici (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 25 octombrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna Diana-Olivia Hatneanu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a sustinut, in special, in temeiul art. 5 §§1 si 3 si al art. 6 din Conventie, nelegalitatea si lipsa de necesitate a luarii si mentinerii arestarii preventive fata de el, precum si inechitatea procedurii penale indreptate impotriva sa. De altfel, invocand art. 8 din Conventie si art. 3 din Protocolul nr. 1, el s-a plans de atingerea adusa dreptului la respectarea vietii sale private si de familie si dreptului sau la alegeri libere din cauza masurilor de supraveghere al caror obiect a fost si din cauza interdictiei ex lege a drepturilor sale parintesti si a dreptului sau de vot in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea.
4. La data de 4 iulie 2005, Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Conventie, aceasta a decis sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut in anul 1972 si locuieste in Bucuresti.

A. Interceptarea conversatiilor telefonice si supravegherea reclamantului de catre serviciile speciale

6. La data de 15 iulie 2002, C.J., comerciant de nationalitate chineza, a dat o declaratie la Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti, parchet care a consemnat-o intr-un proces-verbal. Prin aceasta el ii denunta pe R.P. si pe reclamant, care la momentul respectiv erau ofiteri de politie in cadrul serviciului de combatere a criminalitatii economice si financiare, cu motivarea ca, la data de 10 iulie 2002, cel de-al doilea i-ar fi cerut 2.000 de dolari americani (USD) pentru a ii restitui actele contabile ale societatii sale comerciale, confiscate de politie. C.J. luase legatura cu R.P., pe care il cunostea deja, ca sa intervina pe langa reclamant si sa negocieze suma respectiva. In procesul-verbal se mentiona ca C.J. vorbea bine romaneste si ca nu era necesara prezenta unui interpret.
7. La data de 15 iulie 2002, procurorul N.C. de la Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti a autorizat serviciile speciale sa procedeze la inregistrarea imaginilor si conversatiilor telefonice referitoare la reclamant, R.P. si C.J. Conform prevederilor autorizatiei, interceptarea si inregistrarea se refereau “si la telefoanele” mobile ale lui R.P. si C.J. Procurorul a precizat ca, in baza denuntului facut de C.J., existau indicii pertinente privind comiterea, de catre reclamant si R.P., a infractiunii de luare de mita. Autorizatia respectiva era valabila pentru o perioada de 30 de zile si facea trimitere la art. 911-914 din Codul de procedura penala (CPP).
8. La data de 18 iulie 2002, procurorul a dispus punerea sub ascultare a telefonului mobil al reclamantului pentru o durata de 30 de zile, invocand aceleasi motive si facand trimitere la aceleasi articole din CPP. La data de 22 iulie 2002, un procuror de pe langa parchetul mentionat mai sus a solicitat “supravegherea activitatilor reclamantului” si ale lui R.P., in zilele de 22 si 23 iulie 2002, de catre serviciile speciale ale Directiei generale de informatii si protectie interna a Ministerului de Interne, precizand numerele de inmatriculare ale masinilor lor.
9. La data de 22 iulie 2002, spre ora 22, R.P. a fost audiat de procuror si de serviciile speciale care l-au supravegheat si filmat, in urma unui flagrant delict organizat cu ajutorul lui C.J. La data de 23 iulie 2002, procurorul a dispus arestarea preventiva a lui R.P. si inceperea urmaririi penale impotriva reclamantului.

B. Luarea si mentinerea masurii arestarii preventive fata de reclamant
10. Prin doua ordonante din data de 2 august 2002, emise in temeiul art. 148 lit. h) din CPP, un procuror de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti a pus in miscare actiunea penala impotriva reclamantului si a dispus arestarea preventiva pentru o perioada care a expirat la 31 august 2002. Reclamantul era banuit de luare de mita si de sustragere de documente. Procurorul a redactat aceste ordonante pe formulare tipizate, facand trimitere la art. 146, 148 si 151 din CPP, si le-a completat in special cu un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizand ca acesta se afla in situatia prevazuta de art. 148 lit. h) din CPP, al carui text l-a reprodus.
11. Arestarea preventiva a reclamantului a fost inscrisa cu titlu provizoriu in cazierul sau judiciar.
12. Prin Incheierea din 12 august 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a admis recursul reclamantului impotriva ordonantei prin care s-a dispus arestarea preventiva din data de 2 august 2002, cu motivarea ca aceasta ordonanta incalca art. 136, 137 si 148 lit. h) din CPP. Instanta a statuat ca ordonanta respectiva nu preciza motivele concrete pentru care era necesara arestarea preventiva a reclamantului si pentru care lasarea acestuia in libertate prezenta un pericol pentru ordinea publica. In aceasta privinta, instanta a mentionat ca pericolul la care se face referire mai sus, care nu exista in speta, nu trebuie confundat cu “pericolul social al faptelor” pe care se presupune ca partea interesata le-a comis si ca parchetul ar fi trebuit sa tina cont, conform art. 136 alin. 3 din CPP, si de buna conduita a reclamantului in societate, faptul ca era casatorit si tatal unui copil si ca nu avea antecedente penale.
13. Prin Decizia din 20 august 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a admis recursul parchetului si a confirmat masura arestarii preventive impusa prin ordonanta citata anterior. Curtea Militara de Apel Bucuresti a constatat ca faptele de care era acuzat reclamantul erau pedepsite cu peste 2 ani de inchisoare, conform art. 148 lit. h) din CPP, si ca, in ceea ce priveste pericolul pentru ordinea publica, parchetul luase in calcul posibilitatea ca partea interesata sa se impotriveasca desfasurarii anchetei si, prin urmare, aflarii adevarului. Observand ca in dosar existau dovezi de vinovatie a reclamantului si ca nu exista niciun motiv de nulitate a ordonantei in cauza, Curtea Militara de Apel Bucuresti a constatat legalitatea si temeinicia acesteia.
14. Prin Incheierea de sedinta din 20 august 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a admis cererea parchetului si, reproducand textul art. 148 lit. h) din CPP intr-un paragraf in care se referea fara deosebire la reclamant si la coinculpatul sau, R.P., acesta a prelungit cu 20 de zile arestarea preventiva a reclamantului, incepand cu 1 septembrie 2002, fara a raspunde la argumentele acestuia referitoare la art. 136 alin. 3 din CPP. Recursul declarat de reclamant a fost respins printr-o decizie a Curtii Militare de Apel Bucuresti din 5 septembrie 2002, ale carei considerente, fara a face diferenta intre reclamant si coinculpat, precizau ca acestia puteau fi condamnati la o pedeapsa de mai mult de 2 ani de inchisoare, ca punerea in libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publica si ca arestarea preventiva era necesara pentru buna desfasurare a urmaririi penale.
15. In sedinta din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a respins ca neintemeiata exceptia invocata de reclamant referitoare la necompetenta instantelor militare in ceea ce il priveste incepand cu intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului (Legea nr. 360/2002), conform careia politistii erau, din momentul respectiv, functionari publici, nemaifiind militari. Printr-o incheiere din aceeasi zi, instanta a admis cererea parchetului si a prelungit din nou cu 30 de zile arestarea preventiva a reclamantului, de la 21 septembrie pana la 20 octombrie 2002. Referindu-se fara deosebire la reclamant si la coinculpat, aceasta a statuat ca mentinerea lor in arest era justificata, deoarece procurorul nu luase inca o decizie in dosarul de urmarire penala, si ca punerea lor in libertate putea sa afecteze procesul penal, facand mai dificila executarea masurilor pe care le va putea lua ulterior procurorul-sef al parchetului. Prin Decizia din 15 octombrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a mentinut incheierea tribunalului. Referindu-se in aceeasi fraza la ambii inculpati, ea a observat ca urmarirea penala avea ca obiect fapte de luare de mita si ca punerea in libertate a acestora ar prezenta un pericol real pentru ordinea publica.
16. Prin Incheierea din 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a admis cererea parchetului si a prelungit cu 30 de zile arestarea preventiva a reclamantului, de la 21 octombrie pana la 19 noiembrie 2002. Intr-un paragraf in care se referea fara deosebire la partea interesata si la coinculpatul sau, instanta a considerat ca sunt intrunite conditiile art. 136 si ale art. 148 lit. h) din CPP si ca motivele care au stat la baza luarii masurii arestarii preventive erau inca valabile, mentionand in subsidiar necesitatea asigurarii bunei desfasurari a procesului penal. Prin Decizia din 31 octombrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti, statuand in ultima instanta, a mentinut aceasta incheiere. Referindu-se in acelasi paragraf la cei 2 coinculpati, ea a apreciat ca faptele grave de care erau acuzati, care tineau de infractiunea de luare de mita, calitatea lor si modalitatea in care au comis aceste fapte justificau concluzia ca lasarea in libertate putea prezenta un pericol pentru ordinea publica.
17. Prin Decizia definitiva din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a casat Sentinta din 11 noiembrie 2002 pronuntata pe fond de Tribunalul Militar Bucuresti (paragraful 24 de mai jos), cu motivarea ca, de la intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002, competenta de a analiza cauza pe fond le revenea instantelor de drept comun, sub sanctiunea nulitatii absolute, aceste prevederi aplicandu-se si in cazul fazei de urmarire penala. Ea a statuat ca, prin faptul ca nu si-a declinat competenta, asa cum ar fi trebuit s-o faca, tribunalul a incalcat prevederile sanctionate prin nulitatea absoluta. Totusi, considerand ca tribunalul militar urma sa isi decline competenta si ca masurile referitoare la mentinerea in arest preventiv erau dintre cele care necesitau urgenta, Curtea Militara de Apel Bucuresti a facut aplicarea art. 43 alin. 6 din CPP si a confirmat dispozitivul incheierii in ceea ce priveste prelungirea arestarii preventive a reclamantului de la 20 noiembrie pana la 19 decembrie 2002.
18. Prin Incheierea din 19 decembrie 2002, Curtea Suprema de Justitie, statuand in ultima instanta, a confirmat competenta instantelor de drept comun in speta, tinand cont de intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002, si a decis sa prelungeasca arestarea preventiva a reclamantului de la 20 decembrie 2002 pana la 18 ianuarie 2003.
19. Prin Decizia din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a admis, in temeiul art. 197 alin. 2 din CPP, exceptia nulitatii absolute a masurilor si actelor procedurale adoptate de instantele militare necompetente si a constatat, din acest motiv, incetarea de drept a arestarii preventive a reclamantului incepand cu 21 octombrie 2002, data la care tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, prelungise masura arestarii preventive in litigiu. Facand referire la art. 5 § 1 din Conventie, aceasta a constatat ca masura arestarii preventive decisa de o instanta necompetenta nu este conforma cu legea.
20. In urma recursului declarat de parchet, prin Decizia din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a casat decizia citata anterior si a decis mentinerea reclamantului in arest preventiv. Ea a statuat, pe de o parte, ca instanta Curtea de Apel Bucuresti nu trebuia sa analizeze decat propria sa sesizare si ca nu era competenta sa anuleze masuri referitoare la arestarea preventiva a reclamantului a caror legalitate fusese confirmata de Curtea Militara de Apel Bucuresti si de Curtea Suprema de Justitie in deciziile lor din 7 si, respectiv, 19 decembrie 2002. Ea a statuat, pe de alta parte, ca aceeasi Curte de Apel nu avea niciun motiv sa isi constate necompetenta, intrucat art. 197 alin. 2 din CPP nu a fost incalcat.
21. Reclamantul a fost mentinut in stare de arest preventiv pana la data de 18 martie 2003, data deciziei de achitare pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti (paragraful 27 de mai jos).

C. Procedura penala pe fond impotriva reclamantului
22. Prin Rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul National Anticoruptie (PNA) i-a trimis pe reclamant si pe R.P. in judecata pentru luare de mita si sustragere de documente.
23. La o data neprecizata, reclamantul a solicitat Tribunalului Militar Bucuresti sa constate nulitatea actelor de urmarire penala si a rechizitoriului PNA, invocand in special nulitatea masurii de ascultare a posturilor telefonice utilizate de el si de familia lui si a inregistrarilor audio in privinta sa. Prin Incheierea din 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a respins cererea reclamantului, motivand ca actele autorizate de procuror intre 15 si 22 iulie 2002 nu se refereau la reclamant si ca s-ar impune discutarea lor in timpul dezbaterilor. Cu toate acestea, tribunalul a admis cererea reclamantului de a consulta intregul dosar penal, inclusiv partea clasificata drept “strict confidentiala” de catre parchet, care cuprindea, printre altele, autorizatiile procurorului de punere sub ascultare a coinculpatilor si a lui C.J. si transcrierea conversatiilor lor telefonice.
24. Prin Sentinta din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar Bucuresti a condamnat reclamantul la o pedeapsa cu inchisoarea de 5 ani pentru acuzatiile de luare de mita si sustragere de documente. Analizand fisa postului reclamantului, precum si declaratiile de martori, instanta a considerat ca faptele comise intrau in atributiile sale de ofiter de politie.
25. In urma apelului reclamantului, prin Decizia din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a infirmat sentinta citata anterior, cu motivarea ca tribunalul militar devenise necompetent in privinta reclamantului in urma intrarii in vigoare a Legii nr. 360/2002. Ea a trimis cauza spre rejudecare in prima instanta la Curtea de Apel Bucuresti.
26. Curtea de Apel Bucuresti a procedat la o noua audiere a martorilor acuzarii si ai apararii si i-a ascultat pe reclamant si pe R.P. Conform afirmatiilor reclamantului, C.J., asistat de un interpret, a precizat cu aceasta ocazie ca nu cunoaste persoana care denuntase faptele incriminate.
27. Prin Decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel Bucuresti, aplicand principiul in dubio pro reo, l-a achitat pe reclamant cu privire la toate acuzatiile, in special din cauza contradictiilor dintre principalele probe ale acuzarii, si anume declaratiile succesive ale denuntatorului C.J. si ale coinculpatului R.P. In decizia sa, in care partea referitoare la analiza probelor legate de reclamant cuprindea circa 10 pagini, Curtea de Apel Bucuresti a constatat in special:
“[In fata organelor de ancheta] denuntarea verbala si declaratiile ulterioare ale lui C.J. au fost inregistrate in procese-verbale, cu incalcarea cerintelor procedurale in materie, in masura in care C.J. nu a dat declaratiile in prezenta unui interpret de limba chineza. (…) Trebuie subliniat faptul ca exista numeroase contradictii intre denunt si celelalte declaratii succesive (ale lui C.J.), ceea ce ridica serioase indoieli in ce priveste veridicitatea lor. [Curtea de Apel Bucuresti a reprodus fragmente din diferitele declaratii date in fata ei de catre C.J. la data de 15 iulie 2002] (…) Declaratiile lui C.J. nu conving curtea de faptul ca inculpatul [reclamantul] i-ar fi cerut vreo suma (…) si versiunea faptelor expusa de C.J. nu este sustinuta de declaratiile martorilor colegi ai reclamantului. Faptul ca prenumele inculpatului apare in convorbirile telefonice dintre C.J. si coinculpatul R.P. nu poate duce la concluzia ca partea interesata a fost implicata [in faptele incriminate], din urmatoarele motive: (…) In plus, declaratiile coinculpatului R.P. si cele ale denuntatorului C.J. prezinta urmatoarele contradictii: (…)
Din continutul convorbirilor telefonice nu reiese in mod concret ca coinculpatul R.P. i-ar fi facut partii interesate o oferta din partea cetatenilor chinezi, nici ca partea interesata i-ar fi cerut vreo suma de bani. (…) Aceste inregistrari nu sunt verosimile in ceea ce priveste continutul lor si in raport cu incadrarea juridica retinuta impotriva partii interesate. De altfel, singurele declaratii care o incrimineaza pe aceasta sunt cele ale denuntatorului C.J. si ale coinculpatului R.P., declaratii contradictorii si necoroborate cu celelalte mijloace de proba, astfel incat ele trebuie inlaturate in parte, deoarece nu reflecta adevarul. De asemenea, trebuie observat ca intre declaratiile lui C.J. exista elemente sustinute de coinculpatul R.P., asadar nu este vorba de o proba directa (…) In speta, tinand cont de probele administrate, nu reiese fara echivoc ca partea interesata a comis infractiunea de luare de mita, ceea ce ar justifica rasturnarea prezumtiei de nevinovatie; indoielile existente trebuie interpretate in favoarea partii interesate (in dubio pro reo). (…)”
28. In ceea ce priveste infractiunea de sustragere de documente, Curtea de Apel Bucuresti a facut trimitere in acelasi timp la masurile de securitate stricte luate in privinta documentelor contabile si la declaratiile martorilor referitoare la conditiile nepotrivite de transport si de aplicare a sigiliilor la anumiti saci ce contin documente si a constatat ca probele administrate nu sunt suficiente pentru a demonstra ca reclamantul a sustras documente contabile.
29. La data de 19 martie 2003, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti a declarat recurs impotriva deciziei mentionate mai sus in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie (Curtea de Casatie), cu noua denumire a Curtii Supreme de Justitie ulterioara anului 2003.
30. La o data neprecizata, care, in opinia Guvernului, este posterioara intrarii in vigoare, la 14 octombrie 2003, a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea si completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului, aprobata cu modificari prin Legea nr. 101/2004, reclamantul a fost suspendat din functia de ofiter de politie.
31. La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs, intemeiate pe art. 3859 alin. 17 si 18 din CPP. In concluziile sale scrise, prin intermediul avocatului sau, reclamantul a ridicat exceptia de nulitate a recursului, cu motivarea ca acesta fusese introdus de catre un parchet necompetent si ca apoi a fost tardiv motivat de PNA, competent in materie. De asemenea, avand in vedere probele administrate in fata Curtii de Apel Bucuresti, reclamantul a solicitat mentinerea deciziei de achitare din cauza ilegalitatii si a contradictiilor din aceste probe. In opinia reclamantului, din probele respective nu reiesea ca ar fi solicitat sau acceptat, direct sau indirect, plata vreunei sume de bani de catre C.J. In plus, reclamantul a aratat ilegalitatea probelor reprezentate de inregistrarile convorbirilor sale telefonice efectuate inainte de inceperea urmaririi penale. De asemenea, el a contestat ca ar fi fost interlocutorul lui R.P. in conversatia din 17 iulie 2002, pe care isi intemeia parchetul recursul, avand in vedere mentiunea “probabil” indicata de autoritatile insarcinate sa identifice daca vocea respectiva era a sa.
32. Curtea de Casatie nu a procedat la o noua audiere a martorilor sau a reclamantului. Procesul-verbal al sedintei din data de 10 iunie 2004, cu ocazia dezbaterilor referitoare la recurs, cuprinde urmatoarele in partea sa relevanta:
“In ceea ce priveste recursul pe fond, procurorul a solicitat casarea deciziei [din 18 martie 2003] pentru motivele depuse la dosar si condamnarea inculpatului [reclamantul] (…). Avocatii [inculpatilor] au solicitat respingerea recursului. Luand ultimii cuvantul, inculpatii s-au declarat de acord cu concluziile avocatilor lor.
Avand nevoie de timp pentru a analiza probele administrate la dosar, Curtea amana pronuntarea deciziei (…).”
33. Prin Decizia din data de 18 iunie 2004, Curtea de Casatie a respins exceptia nulitatii recursului cu motivarea ca fiecare dintre cele doua parchete a actionat in limitele sale de competenta, avand in vedere modificarea prevederilor legale in materie. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la o pedeapsa de 3 ani si 6 luni de inchisoare si a aplicat in consecinta prevederile art. 64 lit. a)-c) si art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele complementare si accesorii. Din dosar rezulta ca reclamantul era tatal unui copil in varsta de 2 ani la momentul respectiv. Curtea de Casatie nu a raspuns la motivele reclamantului privind ilegalitatea si lipsa de valoare probatorie a inregistrarilor convorbirilor sale telefonice. Prin aceeasi decizie, ea l-a condamnat pe R.P. la 2 ani de inchisoare, luand in considerare circumstante atenuante. Pasajele relevante ale deciziei sunt urmatoarele:
“Din totalitatea probelor administrate in speta rezulta ca elementul material al infractiunii de luare de mita (…) este demonstrat in totalitate. Vinovatia reclamantului este dovedita prin procesul-verbal ce consemneaza denuntul verbal, prin declaratiile denuntatorului C.J. referitoare la discutia pe care a avut-o cu partea interesata (…) [si prin] inregistrarea convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002. (…) Pe de alta parte, declaratiile martorilor si analiza comparativa a documentelor gasite asupra denuntatorului si a celor din sacul de plastic desigilat confirma foarte clar sustragerea documentelor contabile in discutie. (…) Prin urmare, achitarea coinculpatilor (…) nu este intarita de mijloacele de proba furnizate. (…)”.

D. Neparticiparea reclamantului la alegerile din 2004 si eliberarea sa conditionata din luna septembrie 2005
34. Conform Adresei din 4 ianuarie 2006 trimise Guvernului de administratia penitenciarului Jilava, reclamantul, din cauza condamnarii sale la pedeapsa cu inchisoarea prin decizia Curtii de Casatie din 18 iunie 2004, nu indeplinea conditiile care sa ii permita sa isi exercite dreptul de vot la alegerile parlamentare si prezidentiale organizate la inchisoarea Jilava la 28 noiembrie si 12 decembrie 2004.
35. In urma sesizarii comisiei competente a penitenciarului Jilava, unde reclamantul isi executa pedeapsa, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, prin Sentinta din 20 septembrie 2005, a dispus eliberarea conditionata a reclamantului.
36. In lipsa unui recurs declarat de parchet, sentinta citata anterior a ramas definitiva si executorie la expirarea termenului de recurs, adica la data de 26 septembrie 2005, la miezul noptii.
37. La data de 27 septembrie 2005, la ora 10,51, judecatorul delegat al Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, insarcinat cu executarea pedepselor cu inchisoarea, a trimis un fax la inchisoarea Jilava pentru a informa personalul inchisorii despre pronuntarea Sentintei din data de 20 septembrie 2005 si pentru a dispune luarea masurilor necesare eliberarii reclamantului.
38. Reclamantul a fost eliberat efectiv in data de 27 septembrie 2005, la ora16,30.
39. In ceea ce priveste timpul care a trecut intre orele 10,51 si 16,30, administratia penitenciarului Jilava a precizat, in Adresa din 4 ianuarie 2006 citata anterior, ca la data de 27 septembrie 2005 au mai fost eliberati alti 4 detinuti si ca a fost necesar sa se redacteze pentru fiecare documentele necesare in vederea punerii lor in libertate. In acest sens, ea mentioneaza ca activitatile administrative referitoare la eliberarea din inchisoare a detinutilor necesita o perioada de timp considerabila, care nu poate fi cuantificata, deoarece nu este reglementata prin lege.

II. Dreptul si practica interne pertinente
A. CPP
1. Prevederile si jurisprudenta relevante referitoare la luarea si mentinerea masurii arestarii preventive
40. Articolele relevante din CPP, astfel cum erau in vigoare la data evenimentelor si pana la modificarea lor prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 66/2003 privind modificarea unor dispozitii din Codul de procedura penala si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedura penala, prevedeau urmatoarele:

ARTICOLUL 136
(Scopul si categoriile masurilor preventive)

“In cauzele privitoare la infractiuni pedepsite cu inchisoare, pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua fata de acesta una dintre urmatoarele masuri preventive:
a) retinerea;
b) obligarea de a nu parasi localitatea;
c) arestarea preventiva.
Masura aratata la lit. a) poate fi luata de organul de cercetare penala, iar masurile aratate la lit. b) si c) se pot lua numai de procuror sau de instanta de judecata.
Alegerea masurii ce urmeaza a fi luata se face tinandu-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infractiunii, de sanatatea, varsta, antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia masura.”

ARTICOLUL 137
(Cuprinsul actului prin care se ia masura preventiva)

“Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculparii, textul de lege in care aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita si temeiurile concrete care au determinat luarea masurii preventive.”

ARTICOLUL 148
(Conditiile si cazurile in care se dispune arestarea inculpatului)

“Masura arestarii inculpatului poate fi luata daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 [acest articol prevede existenta unor probe sau indicii temeinice cu privire la comiterea unei infractiuni] si numai in vreunul dintre urmatoarele cazuri:
(…)
d) sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte;
(…)
h) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica.”
41. In ceea ce priveste art. 148 lit. h) din CPP si notiunea de “pericol pentru ordinea publica”, Curtea de Apel Bucuresti a statuat, intr-o decizie din data de 9 aprilie 2004, ca simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea masurii arestarii preventive a unui inculpat, fara sa se motiveze in mod concret, asa cum prevede art. 137 din acelasi cod, faptele sau cauzele pentru care lasarea in libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publica, este in masura sa lase loc arbitrarului. Curtea de Apel Bucuresti a statuat in aceasta decizie, precum si in deciziile sale din 18 februarie si 2 aprilie 2002 si din 18 februarie 2003, ca pericolul pentru ordinea publica la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, in special daca este vorba de riscul ca inculpatul sa comita o noua infractiune sau de reactia publica declansata de faptele comise. Rezonanta in opinia publica, o anumita stare de nesiguranta generata de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidentiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publica, notiune care nu trebuie confundata cu cea de “pericol social al faptelor” comise (deciziile din 28 februarie 1997 si 16 noiembrie 2005 ale curtilor de apel Brasov si, respectiv, Oradea si Decizia din 16 august 1990 a Curtii Supreme de Justitie). Intr-un mod oarecum diferit, in Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de coruptie, Curtea Suprema de Justitie a considerat ca existenta unui pericol pentru ordinea publica trebuie analizata atat in functie de profilul personal al inculpatului, cat si de pericolul social al infractiunii pentru care este urmarit acuzatul, de reactia publica la comiterea infractiunii si de posibilitatea ca alte persoane sa comita fapte similare in lipsa unei reactii ferme impotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. In mai multe decizii in care instantele interne au constatat lipsa unor motive concrete si a unor probe pentru care lasarea in libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publica, ele au decis punerea in libertate a partii interesate, fara a trimite la prima instanta, pentru o noua judecata, dosarul referitor la mentinerea inculpatului in arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 si 16 noiembrie 2005 ale curtilor de apel Brasov, Bucuresti si Oradea).
42. Art. 146 din CPP prevede ca procurorul poate dispune arestarea preventiva a unui invinuit, printr-o decizie motivata, daca considera ca este necesar pentru urmarirea penala si daca sunt indeplinite conditiile impuse de art. 143 si de unul dintre alineatele art. 148 din CPP. Art. 151 prevede ca mandatul de arestare preventiva a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei masuri, trebuie sa precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Art. 155 prevede ca arestarea preventiva a unui inculpat poate fi prelungita de instanta competenta daca acest lucru este necesar si numai motivat.
2. Prevederile si jurisprudenta relevanta in materie de competenta a instantelor si de nulitate
43. Prevederile relevante in materie sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 43 alin. 6
(Conflictul de competenta)

“Instanta care si-a declinat competenta ori s-a declarat competenta cea din urma ia masurile si efectueaza actele ce reclama urgenta.”

ARTICOLUL 197 alin. 2 si 3

“Dispozitiile relative la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei (…) sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii (…).
Nulitatea prevazuta in alin. 2 nu poate fi inlaturata in niciun mod. Ea poate fi invocata in orice stare a procesului si se ia in considerare chiar din oficiu.”
44. In Decizia din data de 6 septembrie 2004, Curtea de Casatie a statuat ca nu exista conflict de competenta si ca, prin urmare, art. 43 din CPP nu se aplica, in caz de pronuntare a unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanta competenta.

ARTICOLUL 382 alin. 3

“Cand prima instanta a dispus arestarea inculpatului, instanta de apel poate mentine masura arestarii in caz de desfiintare a hotararii.”
3. Prevederile relevante in materie de recurs impotriva unei hotarari care nu poate fi atacata cu apel
45. Prevederile relevante la data evenimentelor, precum si cele intrate in vigoare la data de 6 septembrie 2006, dupa modificarea CPP prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi, sunt descrise in Cauza Mircea impotriva Romaniei (nr. 41.250/02, §§ 30-31, 29 martie 2007). Prevederile legale de mai jos sunt, de asemenea, relevante:

ARTICOLUL 3856 alin. 3

“Recursul declarat impotriva unei hotarari care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevazute in art. 3859, iar instanta este obligata ca, in afara temeiurilor invocate si cererilor formulate de recurent, sa examineze intreaga cauza sub toate aspectele.”

ARTICOLUL 3859

“Hotararile sunt supuse casarii in urmatoarele cazuri:
(…)
17. cand faptei savarsite i s-a dat o gresita incadrare juridica; (…)
18. cand s-a comis o eroare grava de fapt.”
4. Prevederile referitoare la ascultarile telefonice si la inregistrarea de imagini
46. Prevederile relevante in materie, asa cum erau formulate la data evenimentelor, inainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003, precum si dupa aceasta modificare, sunt descrise in Hotararea Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2) (nr. 71.525/01, § 44 si urmatoarele, 26 aprilie 2007). Urmatoarele prevederi, care aveau urmatorul continut la data evenimentelor, sunt, de asemenea, relevante in speta:

ARTICOLUL 913

“Modalitatile si conditiile de efectuare a inregistrarilor aratate in art. 911 si 912 sunt aplicabile si in cazul oricarei alte inregistrari a convorbirilor pe banda magnetica, autorizate conform legii.”

ARTICOLUL 914

“Dispozitiile art. 911 sunt aplicabile si in cazul inregistrarii de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevazuta in art. 912 (…).”
5. Articolul 4081 referitor la calea de atac a revizuirii in cazul unei hotarari de incalcare pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului
47. In urma modificarii CPP prin Legea nr. 356/2006 intrata in vigoare la data de 6 septembrie 2006, articolul respectiv prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
“Hotararile definitive pronuntate in cauzele in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a unui drept prevazut de Conventia europeana pentru apararea drepturilor si a libertatilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, daca consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate.
Pot cere revizuirea:
a) persoana al carei drept a fost incalcat; (…).”

B. Codul penal

48. La data evenimentelor, prevederile relevante din Codul penal erau urmatoarele:

ARTICOLUL 64

“Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi consta in interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi:
a) dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice;
(…)
d) drepturile parintesti (…)”.

ARTICOLUL 71

“Pedeapsa accesorie consta in interzicerea drepturilor prevazute in art. 64. Condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viata sau a inchisorii atrage de drept interzicerea drepturilor aratate in alineatul precedent din momentul in care hotararea de condamnare a ramas definitiva si pana la terminarea executarii pedepsei, pana la gratierea totala sau a restului de pedeapsa (…).”
49. Art. 71 citat mai sus a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, intrata in vigoare la data de 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii constand in interzicerea dreptului prevazut la art. 64 lit. d) fiind de acum inainte lasata la aprecierea instantelor investite cu procedura penala impotriva partii interesate. Intrarea in vigoare a noului Cod penal, adoptat in 2004, si care nu prevedea modificarea art. 64 lit. a) si d) si art. 71, a fost amanata in mai multe randuri, ultima data pana in septembrie 2008, pentru a imbunatati cateva dintre prevederile sale. In prezent, in Parlamentul Romaniei se dezbate proiectul unui nou Cod penal.

C. Prevederile Legii nr. 360/2002 referitoare la suspendarea din functie

50. La data evenimentelor, dupa modificare prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 89/2003 (OUG nr. 89/2003), intrata in vigoare la data de 14 octombrie 2003, prevederile art. 65 din aceasta lege sunt urmatoarele:
“(1) In cazul in care impotriva politistului s-a inceput urmarirea penala (…), mentinerea sa in activitate se hotaraste dupa solutionarea definitiva a cauzei (…)
(…)
(3) In cazul in care s-a pus in miscare actiunea penala pentru savarsirea unei infractiuni (…) de serviciu sau in legatura cu serviciul, (…) ori a unor fapte de coruptie sau a oricarei alte infractiuni savarsite cu intentie, care l-ar face incompatibil cu exercitarea functiei de politist, precum si pe timpul arestarii preventive, politistul este suspendat din functie. In perioada suspendarii politistul nu beneficiaza de niciun drept dintre cele prevazute in prezenta lege (…).
(4) In cazul in care s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala ori achitarea, precum si in cazul incetarii urmaririi penale ori a procesului penal, politistul va fi repus in toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada (…) suspendarii din functie (…).”
Inainte de modificarea legislativa citata anterior, art. 65 nu prevedea suspendarea unui politist din functie, precum si din drepturile sale aferente in cazul plasarii sale in stare de arest preventiv.
51. Prin Hotararea din 27 mai 2004, Curtea Constitutionala a statuat ca art. 65 citat mai sus nu era contrar prevederilor constitutionale care garantau prezumtia de nevinovatie sau dreptul la munca, avand in vedere ca suspendarea unui politist din functie nu este decat o masura preventiva si de siguranta, dar care nu impiedica partea interesata sa exercite o alta profesie.

D. Operatiunile efectuate de personalul unei unitati penitenciare la punerea in libertate a unui detinut

52. Conform Adresei din data de 29 septembrie 2005 trimisa reclamantului de penitenciarul Jilava, operatiunile necesare punerii in libertate a unui detinut sunt reglementate prin regulamentul de ordine interioara al inchisorii si printr-un protocol incheiat de Ministerul Justitiei, Ministerul Administratiei Publice si Ministerul Afacerilor Interne. Conform Adresei din data de 4 ianuarie 2006 trimisa Guvernului, in practica, dupa ce a primit de la instanta competenta un document trimis prin fax prin care se dispune punerea in libertate a detinutului, personalul procedeaza la urmatoarele operatiuni administrative: inregistrarea la secretariat a faxului prin care se dispune punerea in libertate a detinutului si trimiterea lui la serviciul administrativ, care ia legatura cu instanta pentru confirmare si identifica detinutul; redactarea actelor necesare punerii in libertate a detinutului si prezentarea dosarului la directorul inchisorii pentru semnarea lui; redactarea tabelului de detinuti ce urmeaza a fi eliberati si inmanarea tabelului celorlalte servicii implicate (financiar, organizarea muncii, vizite); informarea supraveghetorului-sef care identifica detinutul in celula sa, perchezitia detinutului si insotirea lui pana in camera de primire a inchisorii; o noua verificare a identitatii detinutului in ceea ce priveste dosarul sau personal in inchisoare, luarea amprentelor si restituirea efectelor sale personale si a actelor de identitate; insotirea detinutului la iesirea din inchisoare.

IN DREPT

I. Asupra pretinselor incalcari ale articolului 5 § 1 din Conventie
53. Reclamantul se plange de ilegalitatea luarii masurii si mentinerii sale in arest preventiv in baza Ordonantei procurorului din data de 2 august 2002 si a incheierilor de sedinta din 20 august, 19 septembrie si 7 octombrie 2002, din cauza lipsei de competenta a autoritatilor care au pronuntat aceste hotarari, a lipsei motivelor prevazute in CPP si a lipsei de publicare a regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu inchisoarea, care se referea si la executarea arestului preventiv. De asemenea, el mai sustine lipsa de temei legal a retinerii sale timp de 16 ore in data de 27 septembrie 2005. Reclamantul invoca art. 5 § 1 din Conventie, ale carui parti relevante prevad urmatoarele:
“1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent;
(…)
c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;
(…)”.

A. Asupra detentiei reclamantului in perioada 2 august-19 noiembrie 2002
1. Asupra admisibilitatii

54. In masura in care reclamantul sustine incalcarea art. 5 § 1 din Conventie din cauza lipsei de competenta a procurorului pentru a proceda la luarea masurii arestarii preventive la data de 2 august 2002, Curtea observa ca la data evenimentelor, conform art. 148 din CPP, procurorul era competent sa dispuna o astfel de masura [vezi, mutatis mutandis, Ilie impotriva Romaniei (dec.), nr. 9.369/02, 30 martie 2006], care a fost ulterior confirmata de o instanta la data de 20 august 2002. In ceea ce priveste nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 citata anterior, Curtea observa ca reclamantul nu a precizat in ce mod ar putea nepublicarea acestui regulament sa confere un caracter ilegal plasarii si mentinerii sale in arest preventiv in baza ordonantei procurorului din 2 august 2002 si a hotararilor ulterioare ale instantelor.
55. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere trebuie respinsa ca vadit neintemeiata, in conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.
56. In ceea ce priveste celelalte aspecte ale capatului de cerere, Curtea constata ca ele nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, declara restul capatului de cerere admisibil.

2. Asupra fondului

a) Argumentele partilor
57. Reclamantul arata ca nici ordonanta prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive, emisa de procuror la data de 2 august 2002, nici hotararile ulterioare ale instantelor interne care au confirmat aceasta ordonanta nu au oferit motive concrete pentru a justifica “pericolul pentru ordinea publica” pe care l-ar fi prezentat lasarea sa in libertate, in timp ce art. 148 lit. h) din CPP, care face referire la acest lucru, constituia temeiul legal al luarii masurii arestarii preventive. Facand trimitere la art. 137 din CPP si la Hotararea Pantea impotriva Romaniei [nr. 33.343/96, §§ 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamantul considera ca masura arestarii preventive nu a fost nici “legala”, nici hotarata “conform cailor legale”, contrar prevederilor art. 5 § 1 lit. c) din Conventie. Mai mult, acesta observa ca instantele interne nu au oferit niciun indiciu in sprijinul afirmatiei conform careia el ar fi incercat sa influenteze desfasurarea anchetei.
58. Facand trimitere la faptele rezumate in paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul arata ca, in pofida prevederilor Legii nr. 360/2002, intrata in vigoare la data de 24 august 2002, ce prevedea competenta instantelor civile in cauzele penale in care erau implicati politisti, Tribunalul Militar Bucuresti, in incheierile sale de sedinta din 19 septembrie si 7 octombrie 2002, s-a considerat competent sa dispuna mentinerea reclamantului in arest preventiv, respingand exceptia invocata in acest sens. Decizia Curtii Militare de Apel Bucuresti din 7 decembrie 2002 a confirmat lipsa de competenta a instantelor militare si a mentinut, in temeiul art. 43 alin. 6 din CPP, starea de arest preventiv a reclamantului in perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002, insa nu a inlaturat masura ilegala a arestarii preventive indicata anterior.
59. Invocand jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul considera ca art. 137 si art. 148 lit. h) din CPP erau prevederi legale clare si previzibile si ca in Decizia din 20 august 2002 Curtea Militara de Apel Bucuresti a analizat ordonanta prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive, emisa de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a retinut existenta unor probe care demonstrau vinovatia reclamantului si posibilitatea ca acesta, daca s-ar fi aflat in libertate, sa actioneze pentru a impiedica aflarea adevarului in cauza ce-l privea. Referitor la existenta pericolului pentru ordinea publica prevazuta de art. 148 lit. h) din CPP, Guvernul considera ca acest pericol consta, fara indoiala, in conditiile concrete in care reclamantul comisese infractiunea de luare de mita.
60. In ceea ce priveste pretinsa lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti de a prelungi masura arestarii preventive a reclamantului dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002, Guvernul face trimitere la concluziile Deciziei Curtii Supreme de Justitie din data de 17 ianuarie 2003 si la prevederile art. 382 alin. 3 si art. 43 alin. 6 din CPP si considera ca instanta suprema a statuat ca mentinerea reclamantului in arest preventiv era conforma dreptului intern, astfel ca nu s-a incalcat art. 5 § 1.
b) Aprecierea Curtii
61. Curtea observa ca, pentru a analiza compatibilitatea masurii arestarii reclamantului cu art. 5 § 1 din Conventie in privinta motivelor furnizate de reclamant, trebuie facuta distinctia intre doua perioade: 2-31 august 2002, si anume perioada acoperita de ordonanta prin care s-a dispus luarea masurii arestarii preventive pronuntate de procuror, si 21 septembrie-19 noiembrie 2002, perioada pentru care reclamantul a sustinut lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti de a-l mentine in starea de arest preventiv.
(i) Detentia reclamantului in perioada 2-31 august 2002
62. Curtea reaminteste ca termenii “regulamentar” si “conform cailor legale”, care figureaza in articolul citat anterior, fac trimitere esentialmente la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond si de procedura ale acesteia. In plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricarei privari de libertate cu scopul acestui articol: sa protejeze individul impotriva arbitrarului (Amuur impotriva Frantei, Hotararea din 25 iunie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-III, § 50; Scott impotriva Spaniei, Hotararea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56).
63. Prin urmare, orice hotarare luata de instantele interne in sfera de aplicare a art. 5 trebuie sa fie conforma cu cerintele procedurale si de fond stabilite printr-o lege preexistenta. Daca autoritatilor nationale si in special instantelor le revine in primul rand obligatia de a interpreta si de a aplica dreptul intern in privinta art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern atrage dupa sine o incalcare a Conventiei, iar Curtea poate si trebuie sa verifice daca acest drept a fost respectat (Assanidze impotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 171, CEDO 2004-II, si Pantea, citata anterior, § 220).
64. In speta, Curtea trebuie sa analizeze daca luarea masurii arestarii preventive a reclamantului prin Ordonanta procurorului din data de 2 august 2002 in baza art. 148 lit. h) din CPP a fost efectuata “conform cailor legale”. Curtea reaminteste ca a constatat deja o incalcare a art. 5 § 1 intr-o cauza in care Guvernul a admis ca, la luarea masurii arestarii preventive in baza art. 148 lit. h) din CPP, procurorul nu enuntase motivele pentru care el considera ca lasarea in libertate a partii interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publica, asa cum impuneau prevederile relevante in materie (vezi Pantea, citata anterior, §§ 222 si 223, si paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioada de detentie este, in principiu, legala daca se bazeaza pe o hotarare judecatoreasca. Totusi, facand trimitere la cauza Pantea citata anterior, Curtea apreciaza ca are datoria sa verifice respectarea de catre procuror a conditiei citate mai sus care permitea punerea reclamantului sub arest preventiv in temeiul art. 148 lit. h) din CPP.
65. Curtea observa ca in Decizia sa din 20 august 2002 Curtea Militara de Apel Bucuresti a admis recursul parchetului impotriva Incheierii pronuntate de Tribunalul Militar la data de 12 august 2002, care constata lipsa de pericol pentru ordinea publica, cu motivarea ca procurorul ce dispusese luarea masurii arestarii preventive a reclamantului la data de 2 august 2002 avusese in vedere posibilitatea ca acesta ar putea sa obstructioneze desfasurarea anchetei si, prin urmare, aflarea adevarului. Totusi, Curtea observa ca Ordonanta din data de 2 august 2002, ce reproducea textul art. 148 lit. h) din CPP, nu facea nicio mentiune a posibilitatii, pentru partea interesata, de a impiedica aflarea adevarului in timpul urmaririi penale desfasurate impotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la luarea masurii arestarii preventive in temeiul art. 148 lit. d) din CPP. Pe de alta parte, presupunand ca aceeasi Curte Militara de Apel ar fi inteles sa modifice temeiul legal al luarii masurii arestarii preventive a reclamantului pentru a face referire la art. 148 lit. d) din CPP, trebuie mentionat ca aceasta nu a oferit niciun fapt sau motiv concret in sprijinul afirmatiei sale [vezi, a contrario, Gaidjurgis impotriva Lituaniei (dec.), nr. 49.098/99, 16 ianuarie 2001]. In fine, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care considera ca pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi prezentat lasarea in libertate a reclamantului reiesea “in mod indubitabil” din modul in care partea interesata a comis infractiunea de luare de mita, in masura in care nici procurorul, nici instantele interne nu au prezentat un astfel de motiv la data evenimentelor.
66. In aceste conditii, Curtea apreciaza ca Guvernul nu a adus niciun element relevant pentru a face o distinctie in aceasta privinta intre cauza de fata si cauza Pantea citata anterior. Prin urmare, nerespectarea “cailor legale” de catre procuror la luarea masurii arestarii preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsa intre 2 si 31 august 2002 a determinat incalcarea art. 5 § 1 lit. c) din Conventie.
(ii) Detentia reclamantului in perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002
67. Curtea observa ca perioada de detentie in discutie se intemeiaza pe incheierile din 19 septembrie si 7 octombrie 2002, pronuntate de Tribunalul Militar Bucuresti, si ca art. 5 § 1 lit. c) este aplicabil, cu exceptia perioadei cuprinse intre 11 si 19 noiembrie 2002, care trebuie analizata din perspectiva art. 5 § 1 lit. a), ca detentie ce urmeaza dupa condamnarea in prima instanta a reclamantului de acest tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Totusi, tinand cont de capatul de cerere al reclamantului, prin care sustine lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti, Curtea considera ca nu este necesar sa analizeze cele 3 hotarari in discutie dupa criterii diferite, avand in vedere ca art. 5 § 1 lit. a) prevede si ca privarea de libertate sa rezulte dintr-o hotarare judecatoreasca pronuntata de o instanta competenta, care are autoritatea necesara pentru a statua asupra cauzei (Dacosta Silva impotriva Spaniei, nr. 69.966/01, § 43, 2 noiembrie 2006).
68. Curtea reaminteste ca o perioada de detentie este, in principiu, legala daca are loc ca executare a unei hotarari judecatoresti. Constatarea ulterioara a unei incalcari de catre judecator nu poate sa se rasfranga, in dreptul intern, asupra valabilitatii detentiei suferite in acel interval. De aceea, Curtea continua sa refuze sa admita cereri provenite de la persoane recunoscute ca vinovate de savarsirea de infractiuni si care folosesc ca argument faptul ca instantele de apel au constatat ca verdictul de vinovatie sau pedeapsa a avut la baza erori de fapt sau de drept (Benham impotriva Regatului Unit, Hotararea din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, § 42).
69. In cauza de fata, Curtea trebuie sa analizeze daca incheierile din 19 septembrie si 7 octombrie 2002 si Sentinta din 11 noiembrie 2002 pronuntate de Tribunalul Militar Bucuresti constituiau un temei legal pentru privarea de libertate a reclamantului, avand in vedere in special lipsa de competenta pretinsa de partea interesata. In acest sens, Curtea reaminteste ca, pentru a stabili daca art. 5 § 1 din Conventie a fost respectat, este potrivit sa se faca o distinctie fundamentala intre hotararile prin care s-a dispus in privinta detentiei vadit nelegale – de exemplu, cele emise de o instanta in afara competentei sale – si hotararile prin care s-a dispus asupra detentiei care sunt prima facie valabile si eficace pana in momentul in care sunt anulate de o alta instanta interna (Benham citata anterior, §§ 43 si 46; Lloyd si altii impotriva Regatului Unit, nr. 29.798/96, si urmatoarele, §§ 83, 108, 113 si 116, 1 martie 2005; Khoudoyorov impotriva Rusiei, nr. 6.847/02, §§ 128-129, 8 noiembrie 2005).
70. Curtea observa ca Guvernul se sprijina pe Decizia Curtii Supreme de Justitie din 17 ianuarie 2003 si pe art. 382 alin. 3 si art. 43 alin. 6 din CPP pentru a conchide ca detentia reclamantului dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 360/2002 era legala. In masura in care, fiind vorba de perioada in cauza, decizia citata anterior a facut trimitere, in esenta, la Decizia Curtii Militare de Apel Bucuresti din data de 7 decembrie 2002, trebuie analizata importanta acestei ultime decizii in ceea ce priveste competenta tribunalului militar.
71. In aceasta privinta, Curtea constata ca, prin desfiintarea Sentintei Tribunalului Militar Bucuresti din 11 noiembrie 2002 din cauza lipsei de competenta a instantelor militare in privinta reclamantului dupa data de 24 august 2002, Curtea Militara de Apel Bucuresti a aplicat totusi in speta art. 43 alin. 6 din CPP, precizand ca trebuia mentinuta acea parte din dispozitivul sentintei care dispunea detentia reclamantului in perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002 cu motivarea ca tribunalul “urma sa isi decline competenta”. Trebuie retinut ca aceasta instanta militara a constatat in mod expres lipsa de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti pentru perioada ulterioara datei de 24 august 2002, adica cea pentru care acesta dispusese mentinerea reclamantului in starea de arest in sentintele din 19 septembrie, 7 octombrie si 11 noiembrie 2002, dar nu a inlaturat prin intermediul art. 43 alin. 6 din CPP decat perioada de detentie cuprinsa intre 20 noiembrie si 19 decembrie 2002, pe care prezentul capat de cerere nu o vizeaza. In masura in care doar o interpretare restransa se incadreaza in cerintele art. 5 § 1 din Conventie, textul Deciziei Curtii Militare de Apel Bucuresti din 7 decembrie 2002 nu poate fi inteles ca validand, in mod retroactiv, detentia reclamantului de la 21 septembrie pana la 19 noiembrie 2002, la care decizia respectiva nu face nicio trimitere. Nu numai ca o validare retroactiva a unei detentii dispuse de o instanta lipsita de competenta ar fi contrara dreptului intern si art. 5 § 1 din Conventie, dar Curtea observa si ca o astfel de interpretare ar fi in contradictie, in speta, cu constatarea ca Tribunalul Militar a respins in mod expres exceptia de lipsa de competenta ridicata de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).
72. Avand in vedere constatarea lipsei de competenta a Tribunalului Militar Bucuresti si faptul ca nu exista nicio alta hotarare judecatoreasca care sa constituie temeiul legal al detentiei in discutie, Curtea considera ca detentia reclamantului in perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002 a incalcat cerintele art. 5 § 1 din Conventie (vezi, mutatis mutandis, Khoudoyorov, citata anterior, §§ 164-166).
Prin urmare, a avut loc incalcarea acestui articol.

B. Asupra detentiei reclamantului timp de 16 ore in data de 27 septembrie 2005
1. Asupra admisibilitatii

73. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, Curtea constata ca pentru acesta nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

2. Asupra fondului
a) Argumentele partilor
74. Facand trimitere la jurisprudenta Curtii in materie (Quinn impotriva Frantei, Hotararea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, si Labita impotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, CEDO 2000-IV), reclamantul considera ca a fost detinut mai mult de 16 ore in lipsa unui temei legal inainte de a fi pus in libertate in baza Sentintei Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti din 20 septembrie 2005, ramasa definitiva la data de 26 septembrie 2005, la miezul noptii, prin nerecurare de catre parchet. In mod special, el considera excesiv termenul de 3 ore scurs pana cand instanta citata anterior a informat Penitenciarul Jilava despre caracterul definitiv al acestei sentinte si termenul de circa 6 ore necesare administratiei inchisorii sa indeplineasca formalitatile pentru punerea sa in libertate, considerand ca durata minima necesara nu poate depinde de numarul de detinuti eliberati in ziua respectiva. Considerand ca autoritatile nu au actionat cu diligenta necesara atunci cand este vorba de libertatea unei persoane pentru a respecta termenul minim de executare a sentintei ce dispunea eliberarea sa conditionata, reclamantul mai arata, facand trimitere la adresa primita din partea administratiei la data de 4 ianuarie 2006, ca termenul de derulare a formalitatilor in discutie nu este reglementat prin lege, lasand loc arbitrarului practicilor administrative.
75. Guvernul considera ca perioada ce trebuie luata in considerare pentru a analiza activitatea Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti este cea intre 8,00 si 10,51 din dimineata zilei de 27 septembrie 2005, termen necesar pentru intocmirea adresei trimise prin fax Inchisorii Jilava. De altfel, facand trimitere la cauzele Quinn, citata anterior, si Giulia Manzoni (nr. 19.218/91, Culegere 1997-IV), el considera ca, avand in vedere operatiunile ce trebuie indeplinite de administratia penitenciara (paragraful 52 de mai sus) si faptul ca si alti detinuti trebuiau eliberati in aceeasi zi, autoritatile nu au depasit termenul inevitabil pentru a executa sentinta de punere in libertate a reclamantului.
b) Aprecierea Curtii
76. Curtea reaminteste ca lista exceptiilor la dreptul la libertate care figureaza in art. 5 § 1 din Conventie prezinta un caracter exhaustiv si ca numai o interpretare restransa se incadreaza in scopul acestei prevederi: sa se asigure ca nimeni nu este lipsit in mod arbitrar de libertatea sa (Labita, citata anterior, § 170). Asadar, ea are datoria de a analiza plangeri privind intarzieri in executarea unei hotarari de punere in libertate cu o vigilenta deosebita (Bojinov impotriva Bulgariei, nr. 47.799/99, § 36, 28 octombrie 2004). Pe de alta parte, ea reafirma ca, daca un anumit termen pentru executarea unei hotarari de punere in libertate este adesea inevitabil, el trebuie redus la minim (Quinn, citata anterior, p. 17, § 42, si Giulia Manzoni, citata anterior, p. 1191, § 25).
77. In speta, Curtea observa ca partile sunt de acord asupra faptului ca Sentinta din 20 septembrie 2005 ce a dispus eliberarea conditionata a reclamantului a ramas definitiva si executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul noptii. Curtea reaminteste ca, pentru a analiza termenul de executare a unei sentinte de punere in libertate, ea nu a inlaturat perioadele cum sunt seara si noaptea in alte cauze in care conditiile necesare pentru punerea in libertate a reclamantului au fost intrunite la o ora la care angajatul inchisorii insarcinat cu anumite operatiuni necesare in acest scop era absent din cauza programului sau de lucru (vezi Labita, citata anterior, §§ 24 si 172, si Rashid impotriva Bulgariei, nr. 47.905/99, §§ 31-32 si 79-80, 18 ianuarie 2007). Daca situatia in speta este diferita, in masura in care primul demers ce trebuia indeplinit, notificarea penitenciarului despre caracterul definitiv al sentintei, trebuia efectuat de judecatorie, si anume de un grefier si un judecator delegat, la o ora de inchidere, Curtea apreciaza totusi ca, chiar daca termenul respectiv poate fi considerat inevitabil, autoritatile aveau obligatia sa dea dovada de o diligenta speciala in ziua de 27 septembrie 2005 pentru a reduce la minim timpul necesar eliberarii reclamantului, care petrecuse deja o noapte in plus in inchisoare.
78. Or, tinand cont de elementele aflate la dosar, Curtea nu este convinsa de argumentul Guvernului conform caruia prelungirea detentiei reclamantului pana la ora 16,30 in ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat termenul inevitabil pentru executarea sentintei de punere in libertate a reclamantului. Astfel, ea observa ca faxul prin care Inchisoarea Jilava a fost informata despre caracterul definitiv si executoriu al sentintei in discutie nu a fost trimis de instanta citata anterior decat la ora 10,51 si ca timpul necesar redactarii si semnarii acestei adrese nu poate justifica o astfel de intarziere. Pe de alta parte, daca este cert ca un anumit termen se impune pentru a indeplini operatiunile si pentru a redacta documentele referitoare la punerea in libertate a unui detinut, Curtea arata ca, in Adresa sa din 4 ianuarie 2006, administratia Inchisorii Jilava a precizat ca ii era imposibil sa estimeze timpul necesar pentru a efectua aceste operatiuni si a lasat sa se inteleaga ca eliberarea altor patru detinuti in aceeasi zi a prelungit durata necesara punerii in libertate a reclamantului.
79. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea apreciaza ca durata detentiei reclamantului din ziua de 27 septembrie 2005 nu respecta cerinta termenului minim inevitabil in executarea unei sentinte definitive ce dispunea eliberarea sa. Asadar, detentia in cauza nu intra sub incidenta vreunui alineat al art. 5 din Conventie.
80. Rezulta ca a avut loc incalcarea art. 5 § 1 sub acest aspect.

II. Asupra pretinselor incalcari ale art. 5 § 3 din Conventie

81. Reclamantul se plange de faptul ca nu a fost adus “de indata” in fata unui magistrat abilitat sa exercite functii judiciare dupa arestarea sa preventiva la data de 2 august 2002 si ca instantele interne nu au justificat necesitatea de a il mentine in arest preventiv, referindu-se in mod special la perioada de pana la 19 noiembrie 2002. In acest sens, el invoca art. 5 § 3 din Conventie, care prevede urmatoarele:
“Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.”

A. Asupra admisibilitatii
82. In masura in care capatul de cerere referitor la lipsa de justificare a necesitatii de a-l mentine pe reclamant in detentie se refera la perioada dintre 11 si 19 noiembrie 2002, Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa, termenul final al perioadei vizate la art. 5 § 3 este “ziua in care s-a statuat asupra temeiniciei acuzatiei, chiar si numai in prima instanta” (Labita, citata anterior, § 147). Chiar daca Guvernul nu invoca acest argument, Curtea are datoria sa observe ca dupa sentinta in prima instanta a Tribunalului Militar Bucuresti din 11 noiembrie 2002, detentia ulterioara a partii interesate nu intra sub incidenta art. 5 § 1 lit. c) din Conventie, ci a art. 5 § 1 lit. a). Ea apreciaza ca nici faptul ca detentia respectiva fusese acoperita initial de Incheierea din 7 octombrie 2002, ce il mentinea pe reclamant in starea de arest preventiv, si nici constatarea de mai sus a lipsei de competenta a instantei mentionate mai sus nu pot face aplicabil art. 5 § 1 lit. c) in cazul perioadei in discutie. In masura in care perioada de detentie citata anterior excedeaza domeniului de aplicare al art. 5 § 3, aceasta parte din capatul de cerere este incompatibila ratione materiae cu prevederile Conventiei in sensul art. 35 § 3 si trebuie respinsa in conformitate cu art. 35 § 4 [vezi, mutatis mutandis, B. impotriva Austriei, Hotararea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, §§ 36 si urmatoarele, si Sardinas Albo impotriva Italiei (dec.), nr. 56.271/00, 8 ianuarie 2004].
83. In ceea ce priveste restul capetelor de cerere, Curtea constata ca ele nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, ea constata ca pentru aceste capete de cerere nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, le declara admisibile.

B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor

84. Invocand jurisprudenta Curtii in materie (vezi, printre altele, Belchev impotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Trzaska impotriva Poloniei, nr. 25.792/94, § 65, 11 iulie 2000, si I.A. impotriva Frantei, nr. 28.213/95, § 104, CEDO 1998-VII) si facand trimitere la textele hotararilor interne in discutie, reclamantul considera ca autoritatile nu si-au indeplinit obligatia de a justifica intr-un mod concret necesitatea mentinerii masurii arestarii preventive luate impotriva sa in temeiul art. 148 lit. h) din CPP si, in special, pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi constituit lasarea sa in libertate. Pe de alta parte, instantele interne nu au oferit niciun element de fapt pentru a demonstra ca el ar fi incercat sa obstructioneze urmarirea penala, iar necesitatea de a finaliza ancheta penala nu poate constitui in sine un motiv relevant si suficient pentru arestarea preventiva a unui acuzat. In sfarsit, instantele au analizat in acelasi timp mentinerea in arest a reclamantului si a coinculpatului sau, fara a face vreo diferenta in ceea ce priveste situatia lor personala.
85. Facand trimitere la hotararile in discutie si la jurisprudenta Curtii (vezi, printre altele, Dinler impotriva Turciei, nr. 61.443/00, § 51, 31 mai 2005, si Labita, citata anterior, § 153), Guvernul considera ca instantele interne au motivat in mod adecvat mentinerea in arest preventiv a reclamantului si ca acestea au tinut seama, cu ocazia primelor prelungiri, si de faptul ca urmarirea penala impotriva sa nu se incheiase inca. El considera ca motivele oferite de instante nu respectau un model stereotip si ca nu au existat perioade de inactivitate in urmarirea penala, precum si ca perioada de detentie in discutie este mai mica decat cea analizata de Curte in alte cauze in care a constatat incalcarea art. 5 § 3.

2. Aprecierea Curtii

86. Obiectul art. 5 § 3, ce formeaza un intreg cu paragraful 1 lit. c) din acelasi articol [Lawless impotriva Irlandei (nr. 3), Hotararea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], consta in a oferi persoanelor lipsite de libertate o garantie speciala: o procedura judiciara al carei scop este sa se asigure ca nimeni nu este lipsit de libertatea sa in mod arbitrar (Schiesser impotriva Elvetiei, Hotararea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a aratat in mai multe randuri ca art. 5 § 3 din Conventie ofera persoanelor arestate sau detinute cu motivarea ca sunt banuite ca ar fi comis o infractiune penala garantii impotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotararea Assenov si altii impotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146). Art. 5 § 3 are in esenta ca obiect sa impuna punerea in libertate in momentul in care detentia inceteaza a mai fi rezonabila.
87. Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 si 72) in care apreciaza ca reclamantul nu a fost detinut “in mod legal”, in sensul art. 5 § 1 din Conventie, intre 2 si 31 august 2002 si intre 21 septembrie si 19 noiembrie 2002.
88. Curtea reaminteste ca in alte cauze in care a constatat incalcarea art. 5 § 1 din Conventie in privinta anumitor perioade de arestare preventiva ea a considerat ca nu mai era necesar sa statueze separat asupra fondului capetelor de cerere referitoare la incalcarea art. 5 § 3 care aveau ca obiect aceleasi perioade (vezi, mutatis mutandis, Zervudacki impotriva Frantei, nr. 73.947/01, §§ 60-61, 27 iulie 2006, si Holomiov impotriva Moldovei, nr. 30.649/05, § 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, Curtea apreciaza ca, in speta, nu este necesar sa analizeze separat capatul de cerere mentionat mai sus formulat de reclamant, conform caruia nu a fost adus “de indata” in fata unui magistrat abilitat sa exercite functii judiciare dupa arestarea sa preventiva la data de 2 august 2002.
89. In schimb, Curtea considera ca, in masura in care capatul de cerere al reclamantului referitor la omisiunea instantelor interne de a justifica necesitatea mentinerii sale in detentie se refera si la o perioada care nu a fost analizata din perspectiva art. 5 § 1, si anume cea cuprinsa intre 1 si 20 septembrie 2002 inclusiv, ea are datoria sa analizeze acest capat de cerere astfel cum a fost formulat, avand in vedere incalcarea art. 5 § 1 constatata mai sus (vezi, mutatis mutandis, Nakhmanovitch impotriva Rusiei, nr. 55.669/00, § 75, 2 martie 2006).
a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii
90. Exista o prezumtie in favoarea punerii in libertate. Astfel cum a mai aratat Curtea in Cauza Neumeister impotriva Austriei (Hotararea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latura a art. 5 § 3 nu ofera autoritatilor judiciare o optiune intre trimiterea in judecata intr-un termen rezonabil si o punere in libertate provizorie. Pana la condamnarea sa, persoana acuzata trebuie considerata nevinovata, iar prevederea analizata are, in esenta, ca obiect sa impuna punerea in libertate provizorie imediat ce mentinerea in arest inceteaza a mai fi rezonabila. Asadar, continuarea detentiei nu se mai justifica intr-o speta data decat daca anumite indicii concrete releva o veritabila cerinta de interes public care prevaleaza, in ciuda prezumtiei de nevinovatie, asupra regulii de respectare a libertatii individuale stabilite la art. 5 din Conventie (vezi, printre altele, McKay impotriva Regatului Unit [MC], nr. 543/03, §§ 41-42, CEDO 2006…). In principal, in baza motivelor care figureaza in hotararile pronuntate de instantele interne in aceasta privinta, precum si a faptelor necontroversate precizate de partea interesata in recursurile sale, Curtea trebuie sa stabileasca daca a avut loc sau nu incalcarea art. 5 § 3 din Conventie (Labita, citata anterior, § 152 in fine).
91. Curtea reaminteste ca nu se poate supune unei evaluari abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detentii (Patsouria impotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). In aceasta privinta, art. 5 § 3 din Conventie nu poate fi interpretat in sensul ca ar autoriza in mod neconditionat o arestare preventiva, in masura in care aceasta nu depaseste o anumita durata. Orice mentinere in arest preventiv a unui acuzat, chiar si pentru o scurta durata, trebuie justificata in mod convingator de catre autoritati (vezi, printre altele, Chichkov impotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I, si Musuc impotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007).
92. Pe de alta parte, o hotarare motivata a instantelor interne in materie dovedeste ca partile au fost ascultate in mod efectiv. Ea ii permite partii interesate sa faca apel si ii da instantei de apel posibilitatea de a analiza hotararea respectiva din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazeaza o hotarare se poate permite un control public al administrarii justitiei (Suominen impotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de alta parte, argumentele pro si contra punerii in libertate nu trebuie sa fie “generale si abstracte” [vezi, printre altele, Smirnova impotriva Rusiei, nr. 46.133/99 si 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)].
93. In jurisprudenta sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventiva a unui acuzat suspectat ca ar fi comis o infractiune: pericolul ca acuzatul sa fuga (Stogmuller impotriva Austriei, Hotararea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odata repus in libertate, sa impiedice administrarea justitiei (Wemhoff impotriva Germaniei, Hotararea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), sa comita noi infractiuni (Matzenetter impotriva Austriei, Hotararea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau sa tulbure ordinea publica [Letellier impotriva Frantei, Hotararea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, si Hendriks impotriva Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
94. Pericolul de impiedicare a bunei desfasurari a procedurii penale nu poate fi invocat in mod abstract de autoritati, ci trebuie sa se bazeze pe probe faptice (Becciev impotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este si cazul tulburarii ordinii publice: daca un astfel de motiv poate intra in discutie din perspectiva art. 5 in aceste circumstante exceptionale si in masura in care dreptul intern recunoaste aceasta notiune, el nu poate fi considerat ca relevant si suficient decat daca se intemeiaza pe fapte de natura sa demonstreze ca punerea in libertate a detinutului ar tulbura intr-adevar ordinea publica (Letellier, citata anterior, § 51).
b) Aplicarea principiilor in cazul de fata
95. Curtea observa ca in hotararile referitoare la arestarea preventiva a reclamantului pana la data de 11 noiembrie 2002 instantele interne au statuat ca se impunea mentinerea in arest a partii interesate, cu motivarea ca acele conditii prevazute la art. 148 lit. h) continuau sa fie valabile, mentionand in subsidiar si necesitatea de a asigura buna desfasurare a urmaririi penale si dupa trimiterea in judecata de catre parchet la data de 25 septembrie 2002 a procesului penal.
96. Curtea reaminteste ca, in ceea ce priveste perioada 2-31 august 2002, a constatat incalcarea art. 5 § 1 din Conventie, avand in vedere ca procurorul si, in timpul judecarii recursurilor, instantele interne nu au indeplinit obligatia prevazuta in dreptul intern, de a preciza, in cazul luarii masurii arestarii preventive intemeiate pe art. 148 lit. h) mentionat mai sus, motivele pentru care lasarea in libertate a reclamantului ar fi constituit un pericol pentru ordinea publica (paragrafele 64-66 de mai sus).
97. Curtea observa ca, chiar si in absenta unei jurisprudente nationale care sa fie in mod constant coerenta in materie, instantele interne au definit de-a lungul timpului criterii si elemente care trebuie avute in vedere in analiza existentei “pericolului pentru ordinea publica”, printre care reactia publica declansata din cauza faptelor comise, starea de nesiguranta ce ar putea fi generata prin lasarea sau punerea in libertate a acuzatului, precum si profilul personal al acestuia (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie mentionat ca, in speta, hotararile instantelor interne care l-au mentinut pe reclamant in stare de detentie in perioada in discutie nu au oferit motive concrete pentru a sustine acest argument al “pericolului pentru ordinea publica” si pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. h) din CPP, necesitatea de a mentine reclamantul in detentie. Aceste hotarari s-au limitat, in esenta, la a reproduce textul acestui articol intr-un mod stereotip si la a adauga, in mod abstract, si motivul care tinea de buna desfasurare a urmaririi penale (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, citata anterior, § 71), precizand ca aceleasi motive care determinasera luarea masurii arestarii preventive fata de reclamant, cele vizate la art. 148 lit. h) din CPP, ramaneau valabile (paragrafele 14-16 de mai sus).
98. Or, Curtea observa ca notiunea de “impiedicare a bunei desfasurari a urmaririi penale” este diferita de cea de “pericol pentru ordinea publica”, deoarece ea este enuntata la art. 148 lit. d) din CPP, si nu la art. 148 lit. h) din CPP, care a constituit temeiul legal al mentinerii partii interesate in arest preventiv. Pe de alta parte, Curtea constata ca instantele interne nu au precizat niciodata modul concret in care s-ar aplica aceste prevederi in cazul reclamantului si nu au analizat motivele invocate de partea interesata imediat dupa punerea sa in detentie referitor la profilul sau personal si la situatia sa familiala, in timp ce art. 136 din CPP prevedea ca astfel de motive trebuie luate in considerare, printre altele, in alegerea celei mai potrivite masuri provizorii (paragrafele 12, 14 si 40 de mai sus si, mutatis mutandis, Becciev, citata anterior, § 62). In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca, potrivit art. 5 § 3, autoritatile trebuie sa ia in considerare masuri alternative arestarii preventive, in masura in care acuzatul le ofera garantii in ceea ce priveste prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fara a justifica in mod concret impiedicarea adusa de reclamant la buna desfasurare a urmaririi penale sau a invoca riscul ca el sa nu se prezinte in instanta, instantele interne nu au analizat niciodata in speta posibilitatea de a adopta una dintre masurile alternative prevazute in dreptul intern (Patsouria, citata anterior, §§ 75-76).
99. Scurta referire, in Incheierea de sedinta a Curtii de Apel Bucuresti din 31 octombrie 2002, pronuntata la sfarsitul perioadei in discutie, la gravitatea faptelor comise, la modul in care acuzatii se pare ca le-ar fi comis si la calitatea acestora nu poate suplini lipsa de motivare citata anterior, intrucat este capabila sa ridice si mai multe intrebari decat raspunsuri in ceea ce priveste rolul acestor elemente in pretinsa existenta a unui pericol pentru ordinea publica in speta. In special, Curtea reaminteste ca a statuat deja ca este de datoria instantelor interne sa ofere in mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publica ar fi efectiv amenintata daca acuzatul ar fi lasat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, citata anterior, § 51). Cunoscand faptul ca instantele interne trebuie sa respecte prezumtia de nevinovatie atunci cand analizeaza necesitatea de a prelungi arestarea preventiva a unui acuzat, trebuie reamintit faptul ca mentinerea in detentie nu ar putea fi folosita pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se in mod esential si abstract pe gravitatea faptelor comise (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, § 72, si Letellier, § 51, citate anterior).
100. In fine, Curtea observa ca, in toate hotararile in discutie, instantele interne au prelungit arestarea preventiva a reclamantului printr-o formula globala care ii privea in egala masura pe partea interesata si pe coinculpatul sau, fara a raspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre acestia si fara a tine cont de situatia lor deosebita. Ea considera ca o astfel de abordare este incompatibila cu garantiile prevazute de art. 5 § 3 din Conventie, in masura in care permite mentinerea mai multor persoane in detentie fara a analiza, de la caz la caz, motivele ce justifica necesitatea prelungirii detentiei (vezi, mutatis mutandis, Dolgova impotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49, 2 martie 2006).
101. Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciaza ca, prin aceea ca nu au prezentat fapte concrete in ceea ce priveste riscurile antrenate in caz de punere in libertate a partii interesate si prin faptul ca nu au tinut cont de masurile alternative, precum si prin faptul ca au ales sa se sprijine in principal pe gravitatea faptelor comise si sa nu analizeze individual situatia reclamantului, autoritatile nu au oferit motive “relevante si suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l mentine in arest preventiv in perioada in discutie.
In aceste circumstante, nu mai este necesar sa se mai cerceteze si daca autoritatile nationale competente au manifestat o “diligenta speciala” in continuarea procedurii (Dolgova, citata anterior, § 50 in fine).
102. Rezulta ca a avut loc incalcarea art. 5 § 3 din Conventie.
III. Asupra pretinselor incalcari ale art. 6 §§ 1 si 3 din Conventie
103. Reclamantul se plange de inechitatea procedurii penale in fata Curtii de Casatie, cu motivarea ca, fara a-l audia sau a asculta martorii, aceasta l-a condamnat la data de 18 iunie 2004 in baza unor probe considerate insuficiente si contradictorii de catre Curtea de Apel Bucuresti in hotararea de achitare pronuntata in prima instanta si, in principal, in baza denuntarii facute de C.J., fara a fi asistat de catre un interpret. Pe de alta parte, Curtea de Casatie nu a sanctionat cu nulitatea recursul formulat de un alt parchet decat PNA competent si nu i-a aplicat circumstante atenuante la stabilirea pedepsei sale, ca urmare a refuzului sau de a se autoincrimina. Reclamantul sustine o incalcare a art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
“1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (…) a cauzei sale, de catre o instanta (…) care va hotari (…) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. (…)
3. Orice acuzat are, in special, dreptul (…)
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii (…)”
A. Asupra admisibilitatii
104. Curtea constata ca aceasta parte a cererii nu este in mod vadit neintemeiata in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca aceasta nu este afectata de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, o declara admisibila.

B. Asupra fondului

105. In ceea ce priveste absenta ascultarii reclamantului de catre Curtea Suprema de Justitie, Guvernul precizeaza ca este constient de jurisprudenta Curtii pornind de la Cauza Constantinescu impotriva Romaniei (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII) si atrage atentia asupra modificarii CPP (paragraful 45 de mai sus). In ceea ce priveste faptul ca aceeasi Curte de Casatie nu a audiat direct martorii acuzarii si pe cei ai apararii, Guvernul observa ca acesti martori fusesera audiati in prima instanta si ca partea interesata nu a solicitat din partea Curtii de Casatie sa ii audieze din nou si considera ca solutia de condamnare a reclamantului nu se intemeia exclusiv sau intr-un mod determinant pe aceste marturii, ci pe ansamblul dosarului.
106. Reclamantul face trimitere la hotararea Constantinescu citata anterior si subliniaza caracterul similar al capatului de cerere intemeiat, in speta, pe absenta ascultarii sale de catre Curtea de Casatie, in conditiile in care s-a declarat nevinovat si a fost achitat in prima instanta. In ceea ce priveste faptul ca a fost condamnat de Curtea de Casatie fara ca aceasta sa asculte martorii si, in special, pe C.J., care l-a denuntat, reclamantul face referire la Cauza Ekbatani impotriva Suediei (Hotararea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32), subliniind ca instanta care statueaza in ultima instanta asupra chestiunilor de fapt si de drept are obligatia sa asculte reclamantul. Pe de alta parte, reclamantul sustine ca a fost achitat in prima instanta, ca sedinta de judecata din 10 iunie 2004 s-a referit exclusiv la admisibilitatea recursului parchetului si ca era de datoria Curtii de Casatie sa respecte cerintele procesului echitabil si sa procedeze la o noua audiere a martorilor, daca ar fi decis, dupa audierea in cauza, sa caseze hotararea de achitare si sa pronunte o decizie pe fondul cauzei, fara a retrimite dosarul pentru o noua judecata in prima instanta.
107. Curtea reaminteste ca a statuat deja ca solutia de condamnare a unui acuzat pentru prima oara in ultima instanta doar de catre o instanta care, fara sa il audieze, a fost investita sa judece cauza in discutie, in fapt si in drept, si a analizat problematica vinovatiei sau nevinovatiei partii interesate care sustine ca nu a comis fapta considerata infractiune penala, incalca echitatea procedurii garantate de art. 6 § 1 din Conventie (vezi, printre altele, Ekbatani impotriva Suediei, Hotararea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, § 32; Constantinescu, citata anterior, §§ 59-61; si Mircea impotriva Romaniei, nr. 41.250/02, § 48 si urmatoarele, 29 martie 2007).
108. Dupa ce a analizat toate elementele care i-au fost supuse atentiei, Curtea considera, alaturi de parti, ca situatia in speta este similara. Intr-adevar, prin Decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casatie l-a condamnat pe reclamant fara sa il audieze, desi a judecat cauza in fapt si in drept si a casat hotararea de achitare pronuntata in prima instanta de Curtea de Apel Bucuresti. In acest sens, pentru respectarea garantiilor de echitate a procedurii, Curtea de Casatie ar fi trebuit sa il audieze pe reclamantul prezent in timpul dezbaterilor, luand masuri pozitive in acest scop, sau sa se asigure, daca era cazul, ca acesta renuntase la acest drept in mod neechivoc si ca o astfel de renuntare era insotita de garantiile necesare si nu afecta niciun interes public (vezi, mutatis mutandis, Constantinescu, citata anterior, § 59, si Botten impotriva Norvegiei, Hotararea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, § 53). Or, Curtea observa ca Guvernul nu sustine ca ar fi existat o renuntare din partea reclamantului la dreptul sau de a fi audiat personal. In plus, exprimandu-si satisfactia fata de modificarile CPP prezentate de Guvern, care prevad ca instantele care statueaza asupra recursului trebuie sa audieze acuzatul intr-o astfel de situatie, Curtea observa ca aceste modificari au intrat in vigoare la data de 6 septembrie 2006, adica dupa decizia pronuntata in speta de Curtea de Casatie.
109. Prin urmare, Curtea apreciaza ca, avand in vedere natura chestiunilor pe care Curtea de Casatie ar fi trebuit sa le analizeze, condamnarea reclamantului pronuntata fara ca el sa fie audiat personal si, mai mult, dupa o hotarare de achitare pronuntata in prima instanta, este contrara cerintelor unui proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.
110. Tinand cont de constatarea incalcarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa mai analizeze pe fond celelalte capete de cerere invocate de partea interesata si care se refera toate la procedura in fata Curtii de Casatie (vezi, printre altele, Mircea, citata anterior, § 55, si Muttilainen impotriva Finlandei, nr. 8.358/02, § 28, 22 mai 2007).
IV. Asupra pretinselor incalcari ale art. 8 din Conventie
111. Reclamantul invoca mai multe incalcari ale dreptului sau la respectarea vietii private si de familie, care decurg din interceptarea convorbirilor sale telefonice si supravegherea sa ilegala de catre serviciile speciale in perioada 15-23 iulie 2002, din suspendarea sa din functia de politist in temeiul art. 65 din Legea nr. 360/2002 si din faptul ca, in urma Deciziei Curtii de Casatie din 18 iunie 2004, i s-a interzis in mod automat exercitarea drepturilor sale parintesti asupra copilului sau minor in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea. El invoca art. 8 din Conventie, care prevede urmatoarele:
“1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”
A. Asupra pretinsei incalcari rezultand din interceptarea si inregistrarea convorbirilor telefonice si din supravegherea sa de catre serviciile speciale
1. Interceptarea si inregistrarea convorbirilor telefonice
a) Asupra admisibilitatii

112. Partile nu au prezentat observatii in acest sens.
113. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.
b) Asupra fondului
(i) Argumentele partilor
114. Reclamantul considera ca interceptarea si inregistrarea convorbirilor sale telefonice de catre serviciile speciale in temeiul autorizatiilor procurorului din 15 si 18 iulie 2002 constituie o ingerinta care nu este prevazuta de lege in sensul art. 8 § 2 din Conventie. In acest sens, el invoca lipsa de precizie a art. 911-914 din CPP, astfel cum erau redactate la data evenimentelor. In orice caz, el contesta necesitatea ingerintei, considerand ca garantiile prevazute la data respectiva de CPP in materie erau insuficiente. In mod special, el arata ca procurorul militar care a autorizat ingerinta nu oferea garantii de independenta si de impartialitate, ca CPP nu prevedea controlul autorizatiei in cauza si ca nu exista posibilitatea ca acuzatul sa consulte acea parte a inregistrarilor neinclusa in procesul-verbal care consemna conversatiile considerate relevante de catre instanta si nici obligatia autoritatilor de a informa, inainte de incheierea urmaririi penale, persoana care facuse obiectul unei masuri de interceptare, spre deosebire de ceea ce prevedeau art. 912 alin. 4 si art. 913 alin. 6 dupa modificarea CPP din 2003 (vezi Dumitru Popescu, citata anterior, § 45).
115. In ceea ce priveste lipsa de necesitate a ingerintei, reclamantul subliniaza ca autorizatia procurorului din 15 iulie 2002 nu preciza cu exactitate posturile telefonice supuse interceptarii convorbirilor telefonice, deoarece continea expresia “de asemenea”, si ca cele doua autorizatii din 15 si 18 iulie 2002 nu justificau necesitatea ingerintei in raport cu alte mijloace pe care parchetul le-ar fi putut utiliza. El considera ca autoritatile puteau, in acest mod, sa asculte mai multe posturi telefonice pe care le folosea el sau familia lui. Sustinand ca a fost condamnat in baza conversatiei telefonice din 17 iulie 2002, a carei interceptare in baza autorizatiei din 15 iulie 2002 sustine ca este ilegala, el arata ca a invocat in mai multe randuri, dar fara succes, caracterul abuziv al interceptarii acestor conversatii (paragrafele 23 si 31 in fine, de mai sus).
116. Guvernul sustine ca ingerinta in discutie era prevazuta de lege, si anume de art. 911-914 din CPP, si ca aceste prevederi contin garantii suficiente in ceea ce priveste natura, amploarea si durata masurilor de interceptare, motivele necesare pentru a permite astfel de masuri si autoritatile competente sa le dispuna, sa le execute si sa le controleze, si mentioneaza tipul de recurs ce exista in dreptul intern, modul de consemnare a continutului conversatiilor si posibilitatea de a verifica mijlocul de proba respectiv. Guvernul considera ca, in speta, ingerinta era necesara, interceptarea convorbirilor telefonice fiind realizata in scopul prevenirii si pedepsirii infractiunilor, si ca era, de asemenea, proportionala cu scopul legitim urmarit, avand in vedere ca autoritatile nu ar fi putut obtine informatiile respective prin mijloace mai putin restrictive ale dreptului reclamantului la respectarea vietii sale private.
(ii) Aprecierea Curtii
alfa) Asupra existentei unei ingerinte
117. Convorbirile telefonice fiind cuprinse in notiunile de “viata privata” si “corespondenta” in sensul art. 8 § 1 mentionat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obtinute si eventuala lor utilizare in cadrul urmaririi penale indreptate impotriva reclamantului reprezinta o “ingerinta a unei autoritati publice” in exercitarea dreptului pe care il garanta art. 8 (vezi, printre altele, hotararile Malone impotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin impotriva Frantei si Huvig impotriva Frantei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A si 176-B, p. 20, § 26, si p. 52, § 25, Halford impotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016-1017, § 48). De altfel, acest aspect nu a generat controverse in speta.
beta) Asupra justificarii ingerintei
 Ingerinta era “prevazuta de lege”?
118. In acest sens trebuie amintit ca expresia “prevazuta de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se refera si la calitatea legii, care trebuie sa fie compatibila cu principiul suprematiei dreptului (Khan impotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). In contextul supravegherii secrete exercitate de autoritatile publice, dreptul intern trebuie sa ofere o protectie impotriva ingerintei arbitrare in exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decat atat, legea trebuie sa utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor in mod suficient in ce circumstante si in ce conditii abiliteaza autoritatile publice sa ia astfel de masuri secrete [Malone, citata anterior, § 67; Weber si Saravia impotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…]. Daca nu putem niciodata, indiferent care ar fi sistemul, sa indepartam complet eventualitatea actiunii ilegale a unui functionar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de actiuni si garantiile oferite pentru a se proteja impotriva sa sunt cele care conteaza in scopul controlului efectuat de Curte in speta (Klass si altii impotriva Germaniei, Hotararea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
119. In speta, Curtea observa ca partile sunt ambele de acord cu faptul ca temeiul legal al ingerintei era constituit de art. 911-914 din CPP, reclamantul contestand caracterul “previzibil” al prevederilor legale in discutie si, in special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garantii suficiente impotriva arbitrarului.
120. Curtea reaminteste ca a analizat deja prevederile legale in materie de interceptare a convorbirilor telefonice in vigoare in Romania inainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003 intr-o cauza in care a constatat ca analiza detaliata a cerintelor legislatiei romanesti aplicabile si a obstacolelor de fapt intalnite eventual de orice persoana care se considera lezata printr-o masura de interceptare a convorbirilor sale dezvaluie insuficiente incompatibile cu gradul minim de protectie cerut de suprematia dreptului intr-o societate democratica (Dumitru Popescu, citata anterior, § 69 in fine si urmatoarele). Cu toate acestea, este important sa observam ca, in cauza de fata, analiza Curtii s-a referit in acelasi timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala, punerea sub ascultare in speta fiind intemeiata pe art. 13 din aceasta lege si pe articolele mentionate mai sus din CPP, care constituiau dreptul comun in materie si completau Legea nr. 51/1991 citata anterior. Prin urmare, Curtea considera necesar in speta sa analizeze mai jos existenta garantiilor impuse de articolul 8 § 2 din Conventie exclusiv in lumina art. 911-914 din CPP.
121. Ca masuri de protectie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie sa figureze in lege, jurisprudenta Curtii mentioneaza: definirea categoriilor de persoane susceptibile sa fie puse sub ascultare judiciara; natura infractiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executarii masurii; conditiile de intocmire a proceselor-verbale de sinteza care consemneaza conversatiile interceptate; masurile de precautie ce trebuie luate pentru a comunica inregistrarile efectuate, intacte si complete, in vederea eventualului control de catre judecator si de catre aparare; circumstantele in care poate sau trebuie sa se faca stergerea sau distrugerea benzilor respective, in special dupa o neincepere a urmaririi sau dupa o punere in libertate (Valenzuela Contreras impotriva Spaniei, Hotararea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 in fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate in considerare si alte garantii, precum cea care prevede ca masura trebuie sa fie autorizata si ca punerea sa in aplicare trebuie sa fie controlata de catre o autoritate independenta, in special de catre un magistrat (Kruslin, citata anterior, § 34, si Dumitru Popescu, citata anterior, § 70-77).
122. Curtea observa mai intai ca la data evenimentelor procurorul competent putea autoriza interceptarea si inregistrarea convorbirilor telefonice daca, in prezenta unor indicii convingatoare privind pregatirea sau comiterea unei infractiuni pentru care are loc o urmarire penala ex officio, aceasta masura parea “utila” aflarii adevarului (art. 911 din CPP). Ea observa ca in dreptul roman, pentru majoritatea infractiunilor, in ciuda gravitatii lor, urmarirea penala se declanseaza ex officio, cu exceptia celor pentru care CPP prevede necesitatea unei plangeri penale prealabile a victimei sau a sesizarii sau acordului unei autoritati competente (infractiuni comise de membrii Guvernului, anumite infractiuni referitoare la disciplina militara etc.). Indeosebi, Curtea observa ca masura in discutie era de competenta exclusiva a procurorului si ca, in speta, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de proba a redactat si rechizitoriul de trimitere in judecata a reclamantului. Era vorba, in mod cert, de o masura care aducea o grava atingere dreptului la respectarea vietii private a particularilor si care era lasata la discretia procurorului. Or, Curtea reaminteste ca a constatat deja lipsa de independenta a procurorilor romani care, actionand in calitate de magistrati ai Ministerului Public, nu indeplineau cerinta de independenta fata de Executiv (Dumitru Popescu, citata anterior, § 71).
123. Curtea mai reaminteste ca a constatat absenta, la data evenimentelor, a oricarui control a priori al autorizatiei procurorului din partea unui judecator sau a unei alte autoritati independente, precum si a oricarui control a posteriori a temeiniciei autorizatiei respective (Dumitru Popescu, citata anterior, §§ 72-76). Aceasta observa ca Guvernul nu a prezentat niciun element susceptibil sa o conduca la o concluzie diferita in speta. In acest sens trebuie mentionat ca, dupa ce au apreciat, intr-o prima faza, ca reclamantul nici macar nu era victima unei ingerinte rezultand din interceptarea convorbirilor sale telefonice, instantele interne nu au raspuns in niciun mod la argumentele acestuia referitoare, printre altele, la ilegalitatea ingerintei respective (paragrafele 23 si 33 de mai sus).
124. In continuare, Curtea constata ca CPP nu obliga procurorul sa precizeze in autorizatie numerele de telefon puse sub ascultare, care nu trebuiau sa figureze decat in procesele-verbale redactate dupa inregistrarea convorbirilor telefonice (Dumitru Popescu, citata anterior, §§ 44 si 78). In speta, aceasta observa ca Autorizatia din 15 iulie 2002, desi facea referire la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, ale lui R.P. si C.J., dispunea punerea sub ascultare “de asemenea” a telefoanelor mobile ale acestora, astfel incat obiectul autorizatiei nu era clar delimitat. In fine, Curtea observa ca la data evenimentelor art. 911-914 din CPP nu contineau nicio precizare referitoare la circumstantele in care informatiile obtinute prin ascultari telefonice puteau fi distruse (Dumitru Popescu, citata anterior, § 79, si Kruslin, citata anterior, § 35).
125. Constatand mai sus absenta, la data evenimentelor, in prevederile interne relevante a mai multor garantii minime necesare pentru a evita abuzurile autoritatilor intr-o problema atat de sensibila cum este cea a ascultarilor telefonice, Curtea considera ca nu este necesar sa analizeze respectarea celorlalte masuri de protectie pentru a constata ca prevederile in discutie prezentau carente incompatibile cu gradul minim de protectie cerut de suprematia dreptului intr-o societate democratica. Desigur, aceste prevederi au fost modificate in special prin Legea nr. 281/2003 in scopul de a prevedea numeroase garantii in materie de interceptare si de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante si de distrugere a celor care sunt lipsite de relevanta (Dumitru Popescu, citata anterior, §§ 45-46 si 82), insa acest nou cadru legislativ, ulterior faptelor in speta, nu poate influenta concluzia Curtii in cauza de fata.
126. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie.

2. Supravegherea de catre serviciile speciale

a) Argumentele partilor
127. Reclamantul considera ca supravegherea secreta de catre serviciile speciale al caror obiect l-a facut in data de 22 si 23 iulie 2002 constituie o ingerinta in dreptul la respectarea vietii sale private si sustine ca aceasta masura nu avea temei legal, remarcand ca nici procurorul, la data de 22 iulie 2002, nici Guvernul in observatiile sale nu indica vreunul. In ceea ce priveste inregistrarea de imagini prevazuta de art. 915 din CPP la care face trimitere Guvernul, el constata ca acestea nu au existat in speta, avand in vedere ca autoritatile nu i-au specificat vreodata existenta unor astfel de inregistrari.
128. In observatiile sale, Guvernul prezinta simultan argumentele sale privind inregistrarea convorbirilor telefonice si inregistrarea de imagini, fara a contesta existenta unei ingerinte sau a oferi detalii legate de eventualele fotografii cu reclamantul facute de autoritati. In ceea ce priveste supravegherea partii interesate, el considera ca obtinerea de imagini presupunea supravegherea activitatilor reclamantului si ca cererea parchetului din 22 iulie 2002 se baza implicit pe autorizatia din 15 iulie 2002 privind inregistrarea de imagini. El observa ca reclamantul nu a fost supravegheat in ziua de 23 iulie 2002, deoarece in acea zi serviciile speciale au organizat prinderea in flagrant delict a lui R.P. In sfarsit, in ceea ce priveste legalitatea si proportionalitatea ingerintei, Guvernul face trimitere la argumentele prezentate anterior privind punerea sub ascultare.
b) Aprecierea Curtii
129. “Viata privata” este o notiune larga care nu se preteaza unei definitii exhaustive. Aceasta prevedere protejeaza, printre altele, dreptul la identitatea si la dezvoltarea personala, precum si dreptul oricarui individ de a lega si de a dezvolta relatii cu semenii si cu lumea exterioara. Exista asadar o zona de interactiune intre individ si ceilalti care, chiar intr-un context public, poate intra in sfera “vietii private”. In acest sens, in Hotararea P.G. si J.H. impotriva Regatului Unit (nr. 44.787/98, § 57, CEDO 2001-IX), Curtea a mai observat si urmatoarele:
“Un anumit numar de elemente sunt luate in considerare atunci cand trebuie sa se stabileasca daca viata privata a unei persoane este atinsa de masuri luate in afara domiciliului sau sau a spatiilor sale private. Deoarece in anumite ocazii oamenii desfasoara cu buna stiinta sau intentionat activitati care sunt sau pot fi inregistrate sau raportate public, ceea ce un individ este indreptatit in mod rezonabil sa se astepte in ceea ce priveste respectarea vietii sale private poate constitui un factor important, desi nu neaparat decisiv. O persoana care merge pe strada va fi desigur vazuta de orice alta persoana aflata si ea in acelasi loc. Observarea acestei scene publice prin mijloace tehnice (de exemplu un agent de securitate care supravegheaza cu ajutorul unui sistem de televiziune cu circuit inchis) are un caracter similar. In schimb, realizarea unei inregistrari sistematice sau permanente a unor astfel de elemente care apartin domeniului public poate conduce la aprecieri vizand viata privata.”
130. Supravegherea faptelor si gesturilor unei persoane intr-un loc public prin intermediul unui dispozitiv de fotografiere care nu memoreaza datele vizuale nu constituie, in sine, o forma de ingerinta in viata privata (vezi, de exemplu, Herbecq si altii impotriva Belgiei, cererile nr. 32.200/96 si 32.201/96, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, DR 92-A, p. 92). In schimb, culegerea sistematica de astfel de date si memorarea lor pot ridica probleme referitoare la viata privata (vezi, de exemplu, hotararile Rotaru impotriva Romaniei [MC], nr. 28.341/95, §§ 43-44, CEDO 2000-V si Amann impotriva Elvetiei [MC] nr. 27.798/95, §§ 65-67, CEDO 2000-II). Pe de alta parte, dupa analiza mijloacelor legislative si jurisdictionale puse la dispozitia unui reclamant, Curtea a constatat respectarea de catre autoritati a obligatiilor lor pozitive care decurg din respectarea efectiva a vietii private intr-o cauza in care partea interesata a facut obiectul unei supravegheri vizuale, care includea si efectuarea de fotografii si imagini video de catre detectivi particulari angajati de o companie de asigurari [Verliere impotriva Elvetiei (dec.), nr. 41.593/98, CEDO 2001-VII].
131. In speta, Curtea observa ca efectuarea si inregistrarea de imagini cu reclamantul au fost autorizate de catre un procuror la data de 15 iulie 2002 si ca, ulterior, parchetul a solicitat asistenta serviciilor speciale pentru supravegherea activitatilor partii interesate in zilele de 22 si 23 iulie 2002, indicand numarul de inmatriculare al masinii acestuia. Partile au convenit ca reclamantul a fost supravegheat cel putin in ziua de 22 iulie 2002. Daca Guvernul precizeaza ca aceasta supraveghere a avut drept scop obtinerea de imagini, reclamantul a atras atentia ca nu au existat inregistrari de imagini si sustine ca a avut loc o ingerinta in dreptul la respectarea vietii sale private prin simplul fapt al supravegherii sale de catre serviciile speciale.
132. Curtea constata ca operatiunile de supraveghere vizau observarea activitatilor reclamantului si ale lui R.P. si, eventual, inregistrarea foto si video a acestora (paragraful 9 de mai sus). Pe de alta parte, trebuie mentionat ca partile nu au oferit niciun element care sa dea de inteles ca activitatile supravegheate s-au desfasurat in alta parte decat in locuri accesibile publicului. Luand act de pozitia Guvernului, Curtea nu poate neglija observatia reclamantului relativ la inexistenta unei inregistrari de imagini in privinta sa, avand in vedere ca partea interesata a avut acces la intregul dosar penal, si apreciaza ca nu este cazul sa speculeze asupra acestei chestiuni. In orice caz, Curtea constata ca plangerea reclamantului se refera la supravegherea de catre serviciile speciale care ar constitui, in sine, o ingerinta in dreptul la respectarea vietii sale private. Or, facand trimitere la jurisprudenta citata anterior si la circumstantele spetei, Curtea apreciaza ca simpla supraveghere a activitatilor reclamantului care s-au desfasurat in public, pe o scurta durata de timp, fara ca autoritatile sa inregistreze si sa memoreze datele vizuale observate, nu poate constitui prin ea insasi o forma de ingerinta in viata privata.
133. Rezulta ca acest capat de cerere trebuie respins ca vadit neintemeiat, in conformitate cu art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

B. Asupra pretinsei incalcari rezultand din suspendarea reclamantului din functia sa de ofiter de politie
134. Guvernul sustine in primul rand ca suspendarea din functie nu intra in sfera de aplicare a art. 8 din Conventie, care nu trebuie sa se aplice ratione materiae in speta. In subsidiar, acesta considera ca masura in cauza era prevazuta de lege, si anume de art. 65 din Legea nr. 360/2002, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 89/2003, si ca urmarea scopul legitim de a proteja institutia politiei impotriva pericolului de continuare de catre partea interesata a activitatii infractionale de care era acuzata. Pe de alta parte, aceasta masura era, de asemenea, proportionala cu scopul mentionat mai sus, deoarece art. 65 citat anterior prevedea repunerea reclamantului in drepturile sale, precum si despagubirea sa pentru prejudiciul suferit ca urmare a suspendarii, in cazul unei solutii de neincepere a urmaririi penale sau de achitare.
135. Dupa ce a invocat initial, sub forma unui capat de cerere, suspendarea sa din functia de politist in pofida Deciziei de achitare din 18 martie 2003, reclamantul precizeaza in observatiile sale ca denunta mentinerea unei astfel de masuri chiar si dupa decizia citata anterior, ceea ce a avut consecinte disproportionate asupra vietii sale private. Ca raspuns la exceptia Guvernului, reclamantul face trimitere la Decizia de admisibilitate a Curtii in Cauza Karov impotriva Bulgariei (nr. 45.964/98, 1 februarie 2005). Fara a contesta temeiul legal invocat de Guvern, el atrage atentia asupra faptului ca, dupa modificarea sa prin OUG nr. 89/2003, art. 65 din Legea nr. 360/2002 nu mai respecta cerinta de necesitate intr-o societate democratica si de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmarit.
136. Curtea reaminteste ca, desi a statuat ca notiunea de “viata privata” nu exclude, in principiu, activitatile de natura profesionala sau comerciala, deoarece in domeniul muncii oamenii stabilesc un numar mare de relatii cu lumea exterioara (Niemietz impotriva Germaniei, Hotararea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, § 29), aceasta a precizat si ca refuzul de angajare in functia publica nu poate sa constituie, ca atare, fundamentul unei plangeri intemeiate pe Conventie (hotararile Glasenapp impotriva Germaniei si Kosiek impotriva Germaniei din 28 august 1986, seria A nr. 104, p. 26, § 49, si, respectiv, seria A nr. 105, p. 20, § 35). Curtea a reafirmat acest principiu in Hotararea Vogt impotriva Germaniei din 26 septembrie 1995 (seria A nr. 323, pp. 22-23, §§ 43-44). Pe de alta parte, in Cauza Thlimmenos impotriva Greciei ([MC], nr. 34.369/97, § 41, CEDO 2000-IV), in care reclamantul nu fusese numit expert contabil din cauza unei condamnari anterioare, Curtea a hotarat ca prin Conventie nu se garanta dreptul de a alege o anumita profesie.
137. Curtea observa ca reclamantul se plange de suspendarea sa temporara din functia de ofiter de politie in cursul unei proceduri penale in care era acuzat de fapte de luare de mita. Or, Curtea reaminteste ca orice procedura penala are anumite repercusiuni asupra vietii private si de familie a individului supus acesteia, dar care nu incalca art. 8 din Conventie daca nu depasesc consecintele normale si inevitabile intr-o asemenea situatie [vezi, printre altele, Sannino impotriva Italiei (decizie partiala), nr. 30.961/03, 24 februarie 2005]. Pe de alta parte, constatand ca partea interesata nu sustine ca masura de care se plange ar fi impiedicat-o sa gaseasca un loc de munca in domeniul privat, Curtea arata ca prezenta cauza se distinge de aceea in care a statuat ca interdictia de a ocupa un numar mare de posturi in sectorul privat aduce atingere “vietii private” (Sidabras si Diautas impotriva Lituaniei, nr. 55.480/00 si 59.330/00, §§ 47-48, CEDO 2004-VIII) si chiar de aceea in care a admis ca este posibil ca suspendarea temporara din functia de ofiter de politie, combinata cu refuzul de a accepta demisia partii interesate, sa ii fi afectat reclamantului “viata privata”, insa fara a incalca art. 8 din Conventie (Karov impotriva Bulgariei, nr. 45.964/98, §§ 88-89, 16 noiembrie 2006).
138. Raportandu-se exclusiv la suspendarea temporara din functia publica in urma punerii in miscare a actiunii penale impotriva reclamantului pentru fapte pe care le-ar fi comis in calitatea sa de politist, Curtea apreciaza, in lumina jurisprudentei mentionate mai sus, ca masura in discutie nu poate fi analizata, in ciuda neplacerilor pe care le-ar fi putut cauza, drept o ingerinta in dreptul partii interesate la respectarea vietii sale private, in sensul art. 8 § 2 din Conventie.
139. Prin urmare, Curtea considera ca trebuie sa admita exceptia Guvernului si sa decida ca acest capat de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Conventiei in sensul art. 35 § 3 si trebuie respins in conformitate cu art. 35 § 4.
C. Asupra interzicerii drepturilor parintesti asupra copilului sau minor in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea
1. Asupra admisibilitatii
140. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.
2. Asupra fondului

141. Guvernul evidentiaza modificarea Codului penal prin Legea nr. 278/2006, aplicarea pedepsei accesorii constand in interdictia dreptului prevazut de art. 64 lit. d) fiind din acel moment lasata la aprecierea instantelor judecatoresti sesizate cu procedura penala impotriva acuzatului (paragraful 49 de mai sus), si ofera exemple din anul 2005 de aplicare de catre instantele interne a Hotararii Sabou si Pircalab impotriva Romaniei, pronuntata de Curte in materie (nr. 46.572/99, 28 septembrie 2004). Mai mult decat atat, Guvernul roaga Curtea sa tina cont de faptul ca masura in discutie nu i-a fost aplicata reclamantului decat intre 18 iunie 2004, data deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie, si 27 septembrie 2005, data liberarii sale conditionate.
142. Facand trimitere la Cauza Sabou si Pircalab, citata anterior, reclamantul a atras atentia asupra faptului ca a fost condamnat prin Decizia din 18 iunie 2004, citata anterior, la o pedeapsa accesorie, aplicata in mod automat, constand in interzicerea exercitarii drepturilor sale parintesti in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea, desi infractiunile pentru care a fost condamnat nu aveau nicio legatura cu aspectele vizand autoritatea parinteasca. Pe de alta parte, considerand ca durata in cauza nu este derizorie, el sustine ca, in ciuda eliberarii sale conditionate, niciun tribunal nu l-a exonerat pana in prezent de pedepsele accesorii legate de executarea pedepsei sale.
143. In ceea ce priveste interdictia automata a exercitarii drepturilor parintesti in temeiul art. 64 si 71 din Codul penal, astfel cum erau redactate la data evenimentelor, Curtea reaminteste ca a statuat deja ca aplicarea unei astfel de masuri, prin efectul legii, fara ca instantele judecatoresti sa controleze tipul infractiunii si interesul minorilor, nu poate raspunde unei cerinte primordiale care tine de interesele copiilor si, prin urmare, sa urmareasca un scop legitim, cum este protectia sanatatii, a moralei sau a educatiei minorilor. Astfel, Curtea a constatat incalcarea dreptului la respectarea vietii de familie, garantat de art. 8 din Conventie (Sabou si Pircalab, citata anterior, §§ 48-49).
144. Analizand elementele care i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care sa poata conduce la o concluzie diferita in cazul de fata. In mod special, aceasta observa ca infractiunile de luare de mita si de sustragere de documente pentru care a fost condamnat reclamantul nu aveau nicio legatura cu chestiunile referitoare la autoritatea parinteasca si ca, in niciun moment, nu s-a sustinut o lipsa de ingrijire sau de rele tratamente din partea sa fata de copilul sau minor, interdictia in discutie decurgand in mod automat si absolut din articolele mentionate mai sus din Codul penal. Mai mult decat atat, daca exemplele de jurisprudenta oferite de Guvern si modificarea Codului penal sunt demne de remarcat, aceste elemente ulterioare faptelor relevante nu ar putea sa determine Curtea sa ajunga la o concluzie diferita in speta.
145. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie.

V. Asupra pretinsei incalcari a art. 3 din Protocolul nr. 1

146. Reclamantul se plange ca nu a fost in masura sa voteze la alegerile parlamentare si prezidentiale din anul 2004 din cauza condamnarii sale la pedeapsa cu inchisoarea insotita de pedeapsa accesorie a interdictiei dreptului de vot. Acesta invoca art. 3 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
“Inaltele parti contractante se angajeaza sa organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, in conditiile in care asigura libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.”

A. Asupra admisibilitatii

147. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului

148. Guvernul recunoaste ca interdictia de a vota, impusa reclamantului in urma condamnarii sale prin decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 18 iunie 2004, a constituit o ingerinta in dreptul sau prevazut la art. 3 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, Guvernul sustine ca aceasta ingerinta era prevazuta de lege, si anume de art. 64 lit. a) si art. 71 din Codul penal, si ca urmarea scopurile legitime de prevenire a infractiunilor, de pedepsire a infractorilor si de respectare a statului de drept, persoanele care au incalcat regulile societatii fiind lipsite de dreptul de a-si exprima opinia asupra elaborarii acestor reguli in timpul executarii pedepsei lor cu inchisoarea. Guvernul considera ca masura in discutie era proportionala cu scopul urmarit, deoarece nu afecta decat persoanele condamnate printr-o hotarare definitiva, si nu pe cele aflate in stare de arest preventiv. Pe de alta parte, Guvernul face referire la un proiect din 2005 de modificare a Codului penal, care urmarea sa abroge pedeapsa accesorie referitoare la interzicerea dreptului de a vota.
149. Facand trimitere la Cauza Hirst impotriva Regatului Unit (nr. 2) [MC] (nr. 74.025/01, CEDO 2005-IX), reclamantul observa ca, la fel ca si interzicerea drepturilor sale parintesti, interzicerea dreptului sau de vot reiese direct din art. 64 din Codul penal, pe care Inalta Curte de Casatie si Justitie l-a aplicat in mod automat, fara a aprecia in niciun mod justificarea sau proportionalitatea unei astfel de masuri. El considera ca aspectele retinute de Curte referitoare la acest articol in Cauza Sabou si Pircalab, citata anterior, se aplica mutatis mutandis in speta.
150. Curtea observa ca nu s-a contestat faptul ca interdictia de a vota, care decurge in mod automat, din art. 64 lit. a) si art. 71 din Codul penal, ca urmare a condamnarii reclamantului prin Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 18 iunie 2004, constituie o ingerinta in dreptul sau garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 si ca aceasta masura era “prevazuta de lege”, si anume articolele mentionate mai sus din Codul penal. Reiterand indoielile fata de eficienta recurgerii la interdictia de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern, Curtea admite ca aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele insele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Hirst, citata anterior, § 75).
151. In ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei, Curtea reaminteste ca a statuat ca o restrictie globala a dreptului de vot al tuturor detinutilor condamnati care isi executa pedeapsa, care li se aplica automat, indiferent de durata pedepsei lor si independent de natura sau de gravitatea infractiunii pe care au comis-o si de situatia lor personala, depaseste o marja de apreciere acceptabila, oricat de extinsa ar fi aceasta, si este incompatibila cu art. 3 din Protocolul nr. 1 (Hirst, citata anterior, § 82).
152. Analizand elementele relevante, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care sa poata conduce la o alta concluzie in cazul de fata. Aceasta observa ca art. 64 lit. a) si art. 71 din Codul penal se aplicau in mod automat imediat dupa condamnarea definitiva a unui inculpat la o pedeapsa cu inchisoarea, indiferent de natura si de gravitatea infractiunii sau de situatia personala a partii interesate.
153. Desigur, astfel cum a reamintit Curtea in cauza citata anterior, art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfinteste capacitatea individului de a influenta compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restrictii ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri in exercitarea functiilor publice sau al carui comportament a amenintat sa submineze statul de drept sau fundamentele democratiei. Cu toate acestea, nu trebuie sa se recurga cu usurinta la masura extrem de severa pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot; pe de alta parte, principiul proportionalitatii impune existenta unei legaturi perceptibile si suficiente intre sanctiune si comportament, precum si fata de situatia persoanei afectate. Curtea a luat nota in acest sens de recomandarea Comisiei de la Venetia, conform careia suprimarea drepturilor politice trebuie pronuntata de o instanta judecatoreasca intr-o hotarare specifica, intrucat o instanta independenta, care aplica o procedura cu respectarea contradictorialitatii, ofera o garantie solida impotriva arbitrarului (Hirst, citata anterior, § 71). Cu toate acestea, in speta, Curtea observa ca judecatorii de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Decizia din 18 iunie 2004, au aplicat art. 71 care facea trimitere la art. 64 din Codul penal, aplicare la care erau obligati prin lege, fara a aprecia in niciun mod scopul legitim urmarit si, mai ales, proportionalitatea interzicerii dreptului de vot al reclamantului cu scopul respectiv. Desi o astfel de interdictie nu trebuia exclusa inca de la inceput in cazul unei infractiuni comise in calitate de functionar public, Curtea nu o poate accepta, avand in vedere circumstantele spetei si, in special, prevederile dreptului intern, caracterul automat si nediferentiat al interdictiei si lipsa oricarei analize a proportionalitatii din partea instantelor interne datorita lipsei lor de competenta in acest domeniu.
154. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca a avut loc incalcarea art. 3 din Protocolul nr. 1.

VI. Asupra celorlalte pretinse incalcari

155. Invocand in esenta art. 6 § 2 si art. 8 din Conventie, reclamantul apreciaza ca dreptul sau la prezumtia de nevinovatie a fost incalcat prin inscrierea provizorie a cercetarii sale penale in cazierul judiciar. Invocand art. 7 din Conventie, el sustine ca a fost condamnat cu incalcarea legii penale prin faptul ca elementul material al infractiunii de luare de mita nu a existat in cazul sau. Pe de alta parte, in scrisoarea din 14 februarie 2005, el invoca inechitatea procedurii in sedinta de judecata din 19 decembrie 2002 si, prin urmare, nelegalitatea arestarii sale preventive ulterioare. In final, in observatiile sale din 4 martie 2006, reclamantul sustine ca refuzul instantelor interne de a analiza legalitatea masurilor de supraveghere care il priveau putea fi interpretat ca o incalcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie.
156. Avand in vedere totalitatea elementelor aflate in posesia sa si in masura in care este competenta sa fie sesizata cu afirmatiile formulate, Curtea nu a distins nicio alta incalcare a drepturilor si libertatilor garantate de articolele Conventiei.
Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in conformitate cu art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

VII. Asupra aplicarii art. 46 si 41 din Conventie
A. Articolul 46
157. Conform acestei prevederi:

“1. Inaltele parti contractante se angajeaza sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii in litigiile in care ele sunt parti.
2. Hotararea definitiva a Curtii este transmisa Comitetului Ministrilor, care supravegheaza executarea ei.”
158. Intemeindu-se pe Hotararea Sejdovic impotriva Italiei [MC] (nr. 56.581/00, CEDO 2006-…), reclamantul atrage atentia ca, in cazul unei condamnari penale la finalul unei proceduri caracterizate prin incalcari ale cerintelor art. 6 din Conventie, Curtea a apreciat ca un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea partii interesate reprezinta, in principiu, un mijloc adecvat de redresare a incalcarii constatate. Prin urmare, el invita Curtea sa ii precizeze Guvernului ca, in scopul art. 46 mentionat mai sus, acesta are datoria de a indeplini obligatia sa de a-l repune pe reclamant, in masura posibilului, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca nu ar fi avut loc incalcarea cerintelor Conventiei si ca mijloacele alese trebuie sa fie compatibile cu concluziile cuprinse in hotararea Curtii.
159. Guvernul nu a prezentat observatii in acest sens.
160. Curtea reaminteste ca, in conditiile art. 46 din Conventie, inaltele parti contractante se obliga sa se conformeze hotararilor definitive pronuntate de Curte in litigiile in care ele sunt parti, Comitetul Ministrilor fiind abilitat sa supravegheze executarea acestor hotarari. De aici rezulta in special ca, atunci cand Curtea constata o incalcare, statul parat are obligatia juridica nu numai de a le plati partilor interesate sumele alocate cu titlu de reparatie echitabila prevazuta de art. 41, dar si sa aleaga, sub controlul Comitetului Ministrilor, masurile generale si/sau, daca este cazul, individuale, care trebuie incluse in ordinea sa juridica interna pentru a pune capat incalcarii constatate de Curte si pentru a inlatura, in masura posibilului, consecintele acesteia. Statul parat ramane liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele pentru a-si respecta obligatia juridica la care se refera art. 46 din Conventie, in masura in care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse in hotararea Curtii (vezi, mutatis mutandis, Scozzari si Giunta impotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 si 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII).
161. In ceea ce priveste incalcarea art. 6 din Conventie constatata de Curte, in temeiul careia reclamantul invita Curtea sa aplice art. 46 din Conventie, Curtea observa ca prevederile CPP au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 astfel incat, in caz de casare fara trimitere spre rejudecare, instanta de recurs trebuie sa audieze inculpatul atunci cand, asa cum este cazul in speta, instanta care a statuat in prima instanta nu l-a condamnat (vezi Mircea, citata anterior, § 31). Prin urmare, Curtea nu considera necesar sa precizeze masurile generale la nivel national care s-ar impune in cadrul executarii dispozitiilor din prezenta hotarare referitoare la art. 6 § 1 din Conventie.
162. Cu toate acestea, in masura in care modificarea CPP citata anterior a avut loc ulterior condamnarii reclamantului, Curtea reaminteste ca a considerat, in mai multe cauze, ca atunci cand un particular, cum este cel in speta, a fost condamnat la finalul unei proceduri caracterizate prin incalcari ale cerintelor art. 6 din Conventie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea partii interesate reprezinta, in principiu, un mijloc adecvat de redresare a incalcarii constatate (Sejdovic, citata anterior, paragrafele 125-126, cu alte referinte). In acest sens, Curtea observa ca CPP prevede posibilitatea, in anumite conditii, de a redeschide un proces penal (paragraful 47 de mai sus). Totusi, masurile de reparatie specifice care trebuie luate, daca este cazul, de catre un stat parat pentru a respecta obligatiile care ii apartin in temeiul Conventiei depind in mod necesar de circumstantele speciale ale cauzei si trebuie definite prin prisma hotararii pronuntate de Curte in cauza respectiva, tinand cont, desigur, de jurisprudenta Curtii citata anterior (Sejdovic, loc. cit.).
163. In special, Curtea nu are competenta sa indice modalitatile si forma unui eventual nou proces. Statul parat ramane liber, sub controlul Comitetului Ministrilor din cadrul Consiliului Europei, sa aleaga mijloacele de a indeplini obligatia sa de a il repune pe reclamant, in masura posibilului, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca nu ar fi avut loc incalcarea cerintelor Conventiei [Piersack impotriva Belgiei (fostul articol 50), Hotararea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12], in masura in care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse in hotararea Curtii si cu dreptul la aparare [Lyons si altii impotriva Regatului Unit (dec.), nr. 15.227/03, CEDO 2003-IX].
B. Asupra art. 41
164. Conform articolului 41 din Conventie,
“In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. Prejudiciu

165. Reclamantul solicita suma de 1.067 euro (EUR) cu titlu de daune materiale suferite datorita neplatii salariilor in perioada suspendarii sale din functia de ofiter de politie inainte de condamnarea sa definitiva din data de 18 iunie 2004. Pe de alta parte, el solicita suma de 50.000 EUR cu titlu de daune morale suferite din cauza durerii si a disperarii cauzate de incalcarile pretinse, din care 5.000 EUR pentru incalcarea art. 5 § 3 din Conventie ca urmare a lipsei de justificare, din partea autoritatilor, a necesitatii de a-l mentine in arest preventiv.
166. Guvernul contesta raspunderea autoritatilor in ceea ce priveste prejudiciul material pretins si considera ca reclamantul nu a dovedit existenta unei legaturi de cauzalitate intre prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit si incalcarile constatate de Curte. Acesta considera ca suma solicitata este excesiva, avand in vedere jurisprudenta Curtii. Guvernul apreciaza ca o constatare a incalcarii ar putea constitui, prin ea insasi, o reparatie echitabila suficienta pentru prejudiciul moral in discutie.
167. Alaturi de Guvern, Curtea nu distinge nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul material pretins si incalcarile constatate si respinge aceasta cerere. In schimb, Curtea nu poate contesta prejudiciul moral suferit de reclamant din cauza incalcarilor multiple ale drepturilor sale garantate prin Conventie. Spre deosebire de Guvern, aceasta apreciaza ca simpla constatare a incalcarilor nu este suficienta pentru a le remedia. Cu toate acestea, trebuie constatat ca suma solicitata de reclamant este oarecum excesiva. Prin urmare, statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, si tinand cont de toate circumstantele cauzei, Curtea ii aloca reclamantului suma de 12.000 EUR cu titlu de daune morale, la care se adauga orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit.

2. Cheltuieli de judecata

168. Reclamantul mai solicita suma de 4.000 EUR pentru cheltuielile efectuate in fata instantelor interne si 1.188,74 EUR pentru cele ocazionate in fata Curtii, sume pe care le detaliaza astfel:
a) 3.500 USD si 15.000.000 lei vechi romanesti (ROL) pentru onorariile avocatiale din procedurile interne; el prezinta in acest sens chitantele de plata a sumelor respective, datand din lunile septembrie 2002 si noiembrie 2003;
b) 11.000.000 ROL pentru cheltuielile de judecata la plata carora a fost obligat de catre instantele interne; pentru cea mai mare parte a acestei sume (10.000.000 ROL), reprezentand cheltuieli de judecata care decurg din Decizia din 18 iunie 2004, el depune o somatie de plata;
c) 888,74 EUR pentru onorariile avocatiale datorate pentru observatiile transmise Curtii cu privire la art. 5 § 3 din Conventie; avocatul prezinta o conventie care cuprinde acordul reclamantului pentru ca plata sumei precizate cu acest titlu de Curte sa fie efectuata direct avocatului sau si depune o nota detaliata referitoare la numarul de ore facturate si la activitatile desfasurate;
d) 300 EUR pentru diverse cheltuieli (corespondenta cu Curtea, telefon, fotocopii etc.).
169. In ceea ce priveste sumele achitate pentru procedurile interne, Guvernul observa ca reclamantul a depus la dosar chitante care atesta plata onorariilor avocatiale fara a depune si contractele de asistenta juridica mentionate in chitantele respective. Pe de alta parte, Guvernul constata ca somatia de plata a sumei de 10.000.000 ROL in urma Deciziei din 18 iunie 2004 nu dovedeste plata efectiva a acestei sume. Referitor la cheltuielile de judecata legate de procedura in fata Curtii, Guvernul considera, pe de o parte, facand trimitere in acest sens la tariful practicat de anumiti avocati in cauze impotriva Bulgariei aflate pe rolul Curtii, ca un tarif orar de 120 EUR este excesiv si, pe de alta parte, ca suma de 300 EUR pentru diverse cheltuieli nu a fost dovedita.
170. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care s-a stabilit existenta, necesitatea si caracterul rezonabil al acestora. In ceea ce priveste cheltuielile de judecata efectuate in procedura interna, Curtea apreciaza ca, daca fata de data platii onorariile avocatiale in discutie se refera la procedurile legate de arestarea preventiva a reclamantului si la procedura pe fond in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie, nu este cazul sa se considere ca toate aceste onorarii au fost angajate in mod util “pentru a preveni sau a obtine indreptarea” de catre instantele interne a incalcarilor constatate in speta. In ceea ce priveste cheltuielile efectuate in procedura de fata, Curtea observa ca practicarea in Romania a unor tarife orare similare facturate de avocatul reclamantului nu este exceptionala in cauzele complexe, cum este cazul de fata (vezi, mutatis mutandis, Cobzaru impotriva Romaniei, nr. 48.254/99, paragrafele 108-111, 26 iulie 2007).
171. Tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 2.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata pentru procedurile nationale si suma de 1.000 EUR pentru procedura in fata Curtii, pe care le acorda reclamantului. Avand in vedere conventia reclamantului cu avocatul sau, Curtea decide ca suma de 888,74 EUR ii va fi achitata direct avocatului.

3. Dobanzi moratorii
172. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

C U R T E A:

1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 5 § 1 din Conventie, rezultand din detentia reclamantului in perioada 2-31 august 2002, 21 septembrie-19 noiembrie 2002 si timp de 16 ore in ziua de 27 septembrie 2005, pe art. 5 § 3, rezultand din aceea ca partea interesata nu a fost adusa “de indata” in fata unui magistrat si ca a fost mentinuta in detentie pana la data de 11 noiembrie 2002, pe art. 6 §§ 1 si 3 si art. 8 din Conventie, din cauza punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului si a interzicerii drepturilor sale parintesti, precum si pe art. 3 din Protocolul nr. 1, si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 § 1 din Conventie;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 § 3 din Conventie din cauza mentinerii reclamantului in detentie pana la data de 11 noiembrie 2002;
4. hotaraste ca nu se impune analizarea pe fond a celuilalt capat de cerere intemeiat pe art. 5 § 3 din Conventie, conform caruia reclamantul nu a fost adus “de indata” in fata unui magistrat;
5. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie, deoarece Inalta Curte de Casatie si Justitie nu l-a audiat pe reclamant in persoana;
6. hotaraste ca nu se impune analizarea pe fond a celorlalte capete de cerere intemeiate pe art. 6 §§ 1 si 3 din Conventie;
7. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie din cauza punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului si a interzicerii drepturilor sale parintesti;
8. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 3 din Protocolul nr. 1;
9. hotaraste
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, sumele de mai jos, care urmeaza sa fie convertite in moneda statului parat, la cursul de schimb valabil la data platii:
(i) 12.000 EUR (douasprezece mii euro), la care se adauga orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit, reprezentand daune morale;
(ii) 3.000 EUR (trei mii euro), la care se adauga orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamant, pentru cheltuielile de judecata, din care 888,74 EUR (opt sute optzeci si opt euro si saptezeci si patru centi) ii vor fi platiti direct avocatului sau;
b) ca, de la implinirea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla, avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
10. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 1 iulie 2008 in conformitate cu art. 77 paragrafele 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,      Santiago Quesada,
presedinte                    grefier

 

Leave a Comment

Filed under Jurisprudenta CEDO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *