Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre nr. 7/2005 în cauza Străin şi alţii împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

 

Hotărâre nr. 7/2005
din 21/07/2005
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 99 din 02/02/2006
în cauza Străin şi alţii împotriva României

 

    CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA

 

    (Cererea nr. 57.001/00)
Definitivă la 30 noiembrie 2005

 

    În cauza Străin şi alţii împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), întrunită în cadrul unei camere formate din domnii: B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele: M. Tsatsa-Nikolovska, A. Gzulumyan, R. Jaeger, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în Camera de consiliu la 30 iunie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

    PROCEDURA

 

   1. La originea cauzei se află Cererea nr. 57.001/00, introdusă împotriva României, prin care patru cetăţeni ai acestui stat, doamna Delia Străin, domnul Horia Stoinescu, doamna Felicia Stoinescu şi doamna Maria Tăucean (reclamanţi) au sesizat Curtea la 22 noiembrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
   2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna R. Mihalcea, avocat la Timişoara. Guvernul român este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
   3. La 23 aprilie 2002, Curtea (Secţia a doua) a dispus comunicarea cererii către Guvern. În baza dispoziţiilor art. 29 alin. (3), aceasta a hotărât ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate în acelaşi timp.
    La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor [art. 25 alin. (1) din regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a treia astfel reorganizată [art. 52 alin. (1)].

 

    ÎN FAPT

 

   I. Circumstanţele cauzei
   4. Reclamanţii s-au născut în anul 1914, respectiv 1920, 1921 şi 1945. Prima reclamantă locuieşte la Timişoara; al doilea reclamant îşi are domiciliul la Delemont (Elveţia); ceilalţi reclamanţi locuiesc în Arad.
   5. Primii doi reclamanţi şi fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai cărui moştenitori sunt ceilalţi doi reclamanţi, erau proprietarii unui imobil situat în Arad. În anul 1950, statul intră în posesia imobilului, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Patru apartamente din imobil au fost renovate, în vederea închirierii.
   6. La 27 septembrie 1993, primii doi reclamanţi şi Mircea Stoinescu intentează la Judecătoria Arad o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Arad şi a societăţii “R”, administrator al bunurilor aparţinând statului. În urma decesului lui Mircea Stoinescu, moştenitorii săi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean, continuă acţiunea. Reclamanţii cereau să fie recunoscuţi drept proprietari ai imobilului şi ai terenului aferent, pe care statul, conform opiniei lor, şi-l atribuise în mod abuziv în anul 1950. Ei subliniau că, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950, bunurile aparţinând persoanelor din anumite categorii sociale nu erau supuse naţionalizării şi că ei făceau parte din categoriile scutite. În consecinţă, naţionalizarea imobilului în cauză fusese, conform opiniei lor, abuzivă şi ilegală.
   7. Prin Sentinţa din 12 aprilie 1994, Judecătoria Arad respinge acţiunea reclamanţilor, refuzând să se pronunţe pe fond, pe motivul că repararea prejudiciului pe care îl suferiseră nu putea interveni decât după adoptarea unei legi speciale, care urma să instituie măsuri reparatorii. Sentinţa a fost confirmată de Tribunalul Arad la 3 noiembrie 1995. Reclamanţii atacă hotărârea cu apel.
   8. În anul 1996, chiriaşii apartamentelor care compun imobilul au depus cereri în vederea cumpărării locuinţelor în temeiul Legii nr. 112/1995. Primăria Arad informează societatea “R” că un litigiu era pendinte în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului şi îi cere să nu procedeze la vânzarea apartamentelor în cauză.
   9. În consecinţă, chiriaşilor celor trei apartamente li s-a respins cererea de cumpărare, cu excepţia lui H.D. (fost jucător de fotbal şi vedetă internaţională) şi a soţiei sale, cărora societatea “R” le-a vândut apartamentul nr. 3 la 18 decembrie 1996.
   10. La 25 februarie 1997, Curtea de Apel Timişoara admite acţiunea reclamanţilor şi retrimite cauza Judecătoriei Arad, cerându-i să se pronunţe pe fondul cauzei.
   11. La 12 mai 1997, soţii D. formulează o cerere de intervenţie, întrucât ei erau proprietarii apartamentului nr. 3, de la vânzarea încheiată la 18 decembrie 1996.
   12. Având în vedere această intervenţie, reclamanţii solicită Judecătoriei Arad să constate nulitatea vânzării apartamentului nr. 3. Conform opiniei lor, naţionalizarea fiind abuzivă şi ilegală, statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, în consecinţă, nu putea să vândă o parte a acestuia în mod legal. Reclamanţii au invocat, în special, art. 966 din Codul civil, conform căruia o obligaţie contractată în temeiul unei cauze false sau ilicite nu poate produce efecte.
   13. La 7 iunie 1997, Judecătoria Arad a hotărât că naţionalizarea imobilului a fost ilegală şi că reclamanţii deveneau din acel moment proprietarii legitimi. Instanţa a respins totuşi cererea de anulare a vânzării încheiate între stat şi soţii D., pe motivul că aceştia din urmă erau cumpărători de bună-credinţă.
   14. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei. La 28 noiembrie 1997, Tribunalul Arad admite apelul şi trimite cauza la Judecătorie pentru rejudecare.
   15. Prin Sentinţa din 6 iulie 1998, Judecătoria Arad reţine că naţionalizarea imobilului a fost ilegală, recunoaşte reclamanţilor calitatea de proprietari ai acestuia şi constată nulitatea contractului de vânzare încheiat între stat şi soţii D.
   16. La 2 februarie 1999, Tribunalul Arad admite apelul soţilor D. şi respinge acţiunea reclamanţilor, reţinând că naţionalizarea fusese legală şi, în consecinţă, şi vânzarea apartamentului nr. 3 de către stat era legală.
   17. Reclamanţii formulează recurs asupra căruia Curtea de Apel Timişoara se pronunţă prin Hotărârea din 30 iunie 1999. Instanţa admite parţial recursul reclamanţilor, în sensul că reţine naţionalizarea ca ilegală şi constată că aceştia din urmă rămăseseră proprietarii legitimi ai bunului. Cu toate acestea, respinge recursul în partea privind nulitatea vânzării apartamentului nr. 3, reţinând că statul era proprietarul prezumat al bunului în momentul vânzării, în pofida bunului care era pendinte în faţa instanţelor. În plus, acuză că Legea nr. 112/1995, ce a servit drept bază legală a vânzării bunurilor, nu prevede sancţiuni în cazul vânzării unui bun care face obiectul unui litigiu în instanţă. Curtea de apel nu a răspuns argumentului reclamanţilor extras din teoria îmbogăţirii fără just temei (paragraful 27 de mai jos).
   18. La 20 august 2001, reclamanţii cer din nou Judecătoriei Arad să anuleze vânzarea apartamentului nr. 3, precizând că legea fusese încălcată de cumpărători. Acţiunea a fost respinsă la 13 decembrie 2001, pe motivul autorităţii lucrului judecat.
   II. Dreptul intern pertinent
   19. Dispoziţiile pertinente din Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea anumitor bunuri imobile sunt următoarele:

 

    ARTICOLUL 1

 

    “(…) Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile.
    Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe, (…), care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii:
    1. Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii.
    2. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe.”

 

    ARTICOLUL II

 

    “Nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.”
   20. Articolele pertinente ale Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, sunt formulate astfel:

 

    ARTICOLUL 1

 

    “Foştii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.
    De prevederile alin. 1 beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii.”

 

    ARTICOLUL 2

 

    “Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12.”

 

    ARTICOLUL 9

 

    “Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.”

 

    ARTICOLUL 14

 

    “Persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.”
   21. La 23 ianuarie 1996, guvernul adoptă Hotărârea nr. 20/1996 de aplicare a Legii nr. 112/1995. În conformitate cu această hotărâre, erau considerate bunuri imobile, asupra cărora statul avea drept de proprietate, imobilele intrate în patrimoniul statului în mod legal. De asemenea, hotărârea preciza că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor care intraseră în patrimoniul statului în absenţa unei dispoziţii legale care să constituie temeiul juridic al dreptului de proprietate a statului.
   22. La 18 februarie 1997, guvernul adoptă Hotărârea nr. 11/1997, care completa Hotărârea nr. 20/1996. Art. 1 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 11/1997 defineşte bunurile dobândite de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind cele dobândite cu respectarea decretului respectiv şi pentru care exista identitate între persoana înscrisă ca proprietar pe listele menţionând bunurile supuse naţionalizării şi adevăratul proprietar al bunului la data naţionalizării.
   23. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevăd următoarele:

 

    ARTICOLUL 1

 

    “(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
    (2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (…), în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti.”

 

    ARTICOLUL 21

 

    “Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.”

 

    ARTICOLUL 40

 

    “Pe baza evaluării despăgubirilor băneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonate.”

 

    ARTICOLUL 46

 

    “Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.”
   24. Dispoziţiile pertinente ale Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare prevăd următoarele:

 

    ARTICOLUL 17

 

    “Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.”

 

    ARTICOLUL 26

 

    “Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea.”

 

    ARTICOLUL 33

 

    “Cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiunilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate.”
   25. Articolul 966 din Codul civil dispune:
    “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”
   26. În dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principalele mijloace de protecţie a dreptului de proprietate. Acţiunea nu este reglementată ca atare prin lege, ci s-a dezvoltat ca o creaţie jurisprudenţială. Acţiunea în revendicare se defineşte ca acţiunea reală prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului persoanei care îl posedă. Principalul efect al unei acţiuni în revendicare este că instanţa care admite o atare acţiune confirmă dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, şi îl obligă pe pârât să restituie bunul. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligaţia restituirii se înlocuieşte cu obligaţia restituirii în echivalent, adică de despăgubire (vezi, de exemplu, Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 278-279; Ion Dogaru şi T. Sâmbrian, Elementele dreptului civil, vol. 2, Drepturile reale, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 160).
   27. Sistemele bazate pe dreptul român cunosc regula echitabilă conform căreia dacă o persoană se îmbogăţeşte fără just temei în detrimentul alteia, aceasta din urmă poate cere o compensaţie egală cu profitul primei persoane (Francois Terre, Philippe Simmler şi Yves Lequette, Droit civil: les obligations1), Precis Dalloz, ediţia a 5-a, 1993, pp. 278-290; Ion Filipescu, Drept civil: Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti 1994, p. 98). Dacă o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală îi permite victimei să obţină reparaţia exactă a prejudiciului suferit din vina părţii îmbogăţite, în acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, păgubitul nu poate pretinde decât cuantumul profitului obţinut de adversarul său, cu condiţia ca patrimoniul îmbogăţitului să se mărească, fără cauză legitimă, pe seama patrimoniului altei persoane (Francois Terre, Philippe Simmler şi Yves Lequette, Droit civil: les obligations, citat anterior, p. 744; Ion Filipescu, Drept civil: obligaţii, citat anterior, p. 98).
    ___________
   1) Drept civil: obligaţii.

 

    ÎN DREPT

 

   I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
   28. Reclamanţii invocă faptul că vânzarea apartamentului unui terţ, care a fost validată prin Hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999 şi fără a beneficia de o despăgubire, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat astfel:
    “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
   A. Referitor la admisibilitate
   29. Curtea constată că plângerea nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. În plus, observă că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
   B. Pe fond
   30. Guvernul consideră că reclamanţii nu dispuneau de un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terţi. În acest sens, el invocă cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) şi Constandache împotriva României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Acesta subliniază că imobilul respectiv fusese naţionalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanţilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Legea nr. 115/1938, pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absenţa dreptului.
   31. Guvernul consideră că, în orice situaţie, reclamanţii puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
   32. Reclamanţii subliniază că, în Decizia definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi deci legitimitatea lor ca proprietari.
   33. Ei consideră că jurisprudenţa Brumărescu (cauza Brumărescu împotriva României [GC], Cererea nr. 28.342/95, paragraful 65, CEDO 1999-VII) este pertinentă în speţă şi că instanţele nu pot refuza să se pronunţe asupra despăgubirilor ce li se cuvin în temeiul privării de proprietate, fără a li se încălca dreptul de acces la instanţă garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
   34. Reclamanţii evidenţiază faptul că privarea de proprietate pe care o invocă rezultă din vânzarea de către stat a apartamentului nr. 3 revendicat de ei, în privinţa căruia o procedură era pendinte în momentul înstrăinării. În conformitate cu Legea nr. 112/1995, în temeiul căreia s-a încheiat vânzarea, statul nu putea vinde decât bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Or, procedura angajată de reclamanţi s-a finalizat cu recunoaşterea nelegalităţii naţionalizării, deci cu recunoaşterea, cu efect retroactiv, a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. Dat fiind faptul că, la data vânzării, reclamanţii formulaseră deja acţiune în justiţie împotriva statului, prin care invocau nelegalitatea naţionalizării, şi că existenţa procedurii fusese notată în cartea funciară, vânzarea nu putea fi legală. Ei invocă drept probă a nelegalităţii vânzării faptul că celelalte apartamente din imobil nu au fost vândute chiriaşilor tocmai pe motivul că o acţiune era pendinte pe rolul instanţei. Aceste apartamente au fost restituite reclamanţilor, ca o consecinţă a acţiunii în revendicare. Numai în virtutea influenţei chiriaşului apartamentului nr. 3, H.D., apartamentul i-a fost vândut acestuia în mod ilegal.
    În consecinţă, Hotărârea Curţii de Apel din 30 iunie 1999, care a respins capătul de cerere privind restituirea apartamentului, în pofida recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor, echivalează cu o expropriere.
   35. Reclamanţii subliniază că, în momentul introducerii cererii la Curte, Legea nr. 10/2001 nu fusese încă adoptată. Legea neputând produce efecte pentru trecut, eventuala despăgubire pe care o puteau pretinde în temeiul acesteia nu putea compensa prejudiciul suferit pentru perioada până la acordarea despăgubirii respective. Ei precizează că, oricum, despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 constau în atribuirea de acţiuni la diferite întreprinderi de stat, ceea ce este mult sub valoarea bunului. Or, în temeiul acţiunii în revendicare, ei ar avea dreptul la restituirea în natură sau în orice caz la o reparaţie reprezentând valoarea bunului.
   36. După cum a precizat în repetate rânduri, Curtea aminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: “prima, care se exprimă în prima teză a primului alineat şi are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua teză a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (…). Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă. Cea de a doua şi a treia regulă se referă la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; în consecinţă, trebuie interpretate în conformitate cu principiul consacrat de prima” (vezi, între altele, Hotărârea James şi alţii împotriva Regatului Unit, din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, paragraful 37, care reia în parte termenii analizei pe care a dezvoltat-o Curtea în Hotărârea Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, paragraful 61; vezi, de asemenea, hotărârile Sfintele mânăstiri împotriva Greciei, din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 31, paragraful 56, şi cauza latridis împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 31.107/1996, paragraful 55, CEDO 1999-II).
   1. Cu privire la existenţa unui bun
   37. Curtea notează că părţile au opinii diferite privind chestiunea de a şti dacă reclamanţii erau sau nu titularii unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţă, Curtea este chemată să hotărască dacă situaţia juridică în care s-au regăsit reclamanţii aparţine domeniului de aplicare a art. 1.
   38. Ea observă că reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi pentru a obţine restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a stabilit că bunul în cauză fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi şi a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuşi Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanţii aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
   2. Cu privire la existenţa unei ingerinţe
   39. Curtea aminteşte că instanţele naţionale au constatat că naţionalizarea imobilului aparţinând reclamanţilor fusese nelegală (paragrafele 17 şi 34 de mai sus). Or, revânzând unor terţi unul dintre apartamentele imobilului, înainte ca problema legalităţii naţionalizării să fi fost tranşată definitiv de instanţe, statul i-a privat pe reclamanţi de orice posibilitate de a intra în posesie (cauza Guillemin împotriva Franţei, Hotărârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, p. 164, paragraful 54). În consecinţă, Curtea de Apel, deşi constatase nelegalitatea naţionalizării şi, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al reclamanţilor, a refuzat să dispună restituirea apartamentului nr. 3 către reclamanţi, având în vedere vânzarea bunului încheiată între timp. Astfel, a confirmat în mod definitiv imposibilitatea reclamanţilor de a-şi recupera bunul în cauză.
   40. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea reclamanţilor de a reintra în posesia apartamentului constituie, fără îndoială, o ingerinţă în dreptul lor de proprietate.
   3. Cu privire la justificarea ingerinţei
   41. Rămâne de analizat dacă ingerinţa constatată de Curte a încălcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1.
   42. Pentru a hotărî dacă a avut loc privare de bun, în sensul celei de-a doua norme, trebuie să verificăm nu numai dacă este vorba de o deposedare sau expropriere formală, dar şi să privim dincolo de aparenţe şi să analizăm realităţile situaţiei în litigiu. Întrucât Convenţia protejează drepturi “concrete şi efective”, trebuie constatat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere în fapt (cauza Sporrong şi Lonnroth, citată anterior, pp. 24-25, paragraful 63; cauza Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1.078, paragraful 51; cauza Brumărescu, citată anterior, paragraful 76).
   43. Curtea subliniază că situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al Hotărârii Curţii de Apel Timişoara din 13 iunie 1999 – care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului nr. 3 – a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
   44. O privare de proprietate aparţinând celei de-a doua norme nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii. Curtea reaminteşte că trebuie menţinut un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul respectiv ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth, citat anterior, pp. 26-28, paragrafele 69-74).
   a) “prevăzută de lege”
   45. Art. 1 din Protocolul nr. 1 cere, înainte de toate şi mai ales, ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală (latridis, citată anterior, paragraful 58).
    Principiul legalităţii înseamnă, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile (cauza Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, pp. 19-20, paragraful 42, şi cauza Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, paragraful 110). Cu toate acestea, Curtea se bucură de o competenţă limitată pentru a verifica respectul dreptului intern (cauza Hakansson şi Sturreson împotriva Suediei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, paragraful 47).
   46. Curtea observă că dreptului român, în vigoare la data faptelor, inclusiv jurisprudenţei, îi lipsea claritatea în privinţa consecinţelor recunoaşterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul statului, dar fusese vândut de statul posesor unui terţ.
   47. Ea notează că, în perioada faptelor, se puteau distinge două situaţii privind posibilităţile de restituire a locuinţelor pe care regimul comunist le transferase în patrimoniul statului prin preluare din patrimoniul particularilor:
   a) cazul în care statul poseda un titlu de proprietate (cu titlu). Cadrul legal al acestui tip de situaţie era definit de Legea nr. 112/1995, lex specialis, în materie derogând de la dreptul comun pe care îl stabileşte Codul civil (art. 24 din lege). Această lege, care a fost înlocuită la 8 februarie 2001 cu Legea nr. 10/2001, instituia o comisie administrativă însărcinată cu examinarea cererilor de restituire. Tot prin derogare de la dreptul comun, art. 9 din Legea nr. 112/1995 acorda statului locator dreptul de a vinde chiriaşilor locuinţele pe care le ocupau. Tot în conformitate cu art. 9, vânzarea bunurilor către chiriaşi nu putea avea loc decât după o perioadă de 6 luni, în cursul căreia foştii proprietari puteau cere restituirea bunului sau despăgubiri.
    Conform Curţii, o atare dispoziţie avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire. Cu toate acestea, Curtea notează că art. 9 nu cuprinde nici o dispoziţie explicită şi precisă privind cazul unei vânzări către chiriaşi care să intervină după expirarea termenului de 6 luni şi înainte de adoptarea unei hotărâri administrative privind cererea de restituire;
   b) cazul în care statul nu poseda titlul de proprietate relativ la bun (fără titlu). Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest tip de situaţie era reglementat de dreptul comun, adică de dispoziţiile Codului civil în materie de proprietate, inclusiv de jurisprudenţa referitoare la acţiunea în revendicare imobiliară.
    Din acest punct, Curtea observă că nici o altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său, aşadar pentru care nu exista titlu, sau un bun care făcea obiectul unei acţiuni în justiţie având drept scop stabilirea inexistenţei unui atare titlu, întrucât Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situaţia bunurilor pentru care statul avea titlu de proprietate. De altfel, nici reclamanţii şi nici Guvernul nu au pretins că vânzarea către un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat de facto avea în perioada faptelor o bază legală.
   48. În speţă, Curtea notează că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi la instanţe se întemeia pe Codul civil şi era menită să probeze inexistenţa, din punct de vedere legal, a titlului de proprietate a statului. În consecinţă, reţine că persoanele interesate puteau considera în mod legitim că bunul lor nu cădea sub incidenţa Legii nr. 112/1995, lex specialis, şi că, în consecinţă, bunul respectiv nu putea fi scos la vânzare de statul contractant. Acesta este exact motivul pe care l-au avansat autorităţile din Arad atunci când au refuzat să vândă cea mai mare parte a apartamentelor care făceau parte din imobilul reclamanţilor (paragrafele 8 şi 9 de mai sus).
    În consecinţă, Curtea are dificultăţi în a percepe coerenţa dintre, pe de o parte, refuzul autorităţilor locale ale oraşului Arad – întemeiat pe dreptul intern – de a vinde apartamentele care compun bunul, atât timp cât problema legalităţii naţionalizării nu a fost tranşată de justiţie, şi, pe de altă parte, hotărârea aceloraşi autorităţi de a face o excepţie, vânzând apartamentul nr. 3, şi Hotărârea Curţii de Apel din 20 iunie 1999 confirmând legalitatea vânzării şi constatând în acelaşi timp nelegalitatea privării de proprietate, suferită în anul 1950.
   49. Cu toate acestea, având în vedere marja de apreciere a autorităţilor naţionale şi în special a instanţelor judecătoreşti în interpretarea şi aplicarea legii interne, Curtea consideră că nu se poate pronunţa categoric asupra problemei de a şti dacă vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor era “prevăzută de lege”, adică dacă dreptul intern în materie răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie, şi dacă interpretarea dată în cauză de instanţe era sau nu arbitrară.
    Aşadar, Curtea se va întemeia pe principiul că ingerinţa în cauză era “prevăzută de lege”.
    Cu toate acestea, Curtea este chemată să verifice dacă modul în care se interpretează şi se aplică dreptul intern, chiar în cazul respectării cerinţelor legale, are efecte conforme cu principiile Convenţiei. În această optică, elementul de incertitudine prezent în lege şi marja largă de manevră pe care aceasta din urmă o conferă autorităţilor se vor analiza pentru a stabili conformitatea măsurii litigioase cu exigenţele justului echilibru.
   b) Scopul ingerinţei
   50. În ceea ce priveşte scopul ingerinţei, Guvernul nu a prezentat nici o justificare. Cu toate acestea, Curtea este gata să considere că, în împrejurările date, ingerinţa respectivă viza un scop legitim, şi anume, protejarea drepturilor altuia – “altul” fiind aici cumpărătorul de bună-credinţă -, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice.
   c) Proporţionalitatea ingerinţei
   51. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, între altele, cauza Sporrong şi Lonnroth, citată anterior, p. 26, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (cauza Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38).
   52. Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (cauza Sfintele mânăstiri, citată anterior, p. 35, paragraful 71; cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
   53. În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie.
   54. În speţă, Curtea notează că nici o dispoziţie a legii interne nu prevede cu claritate şi certitudine consecinţele vânzării bunului unui particular de către stat unui terţ de bună-credinţă. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar şi precis întrebării de a şti dacă şi în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său.
    Într-adevăr, acţiunea în revendicare, aşa cum este prezentată de doctrină, pare să atribuie statului-vânzător, care se găseşte în imposibilitatea de a restitui bunul, obligaţia de despăgubire integrală (paragraful 26 de mai sus), teoria îmbogăţirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogăţit de orice obligaţie de despăgubire atunci când îmbogăţirea este consecinţa unui act juridic (în speţă, o vânzare).
    În afară de aceasta, acţiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv (paragraful 27 de mai sus). În speţă, concluzia curţii de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părţile erau de bună-credinţă, exclude aşadar, în principiu, o răspundere din culpa statului.
   55. În rezumat, într-un caz asemănător cu cel al reclamanţilor este îndoielnic că la momentul faptelor dreptul intern ar fi prevăzut vreo despăgubire. De altfel, Guvernul nu a susţinut că persoanele interesate dispuneau de o atare posibilitate în dreptul intern şi nici nu a afirmat existenţa unei jurisprudenţe interpretând sau aplicând legea internă în sensul existenţei unei modalităţi de despăgubire.
   56. În schimb, Guvernul susţine că Legea nr. 10/2001 a oferit reclamanţilor dreptul la despăgubire.
    În această privinţă, Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanţii erau deja privaţi de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 şi că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999.
    În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acordă dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 (paragraful 23 de mai sus). Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziţie specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaştere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când această recunoaştere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum şi în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, aşa cum se prezintă cazul în speţă.
    Presupunând totuşi că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susţine Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalităţile, suma şi procedurile de despăgubire (paragraful 23 de mai sus). Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecinţă, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză.
   57. Rămâne de stabilit dacă lipsa totală a despăgubirilor se poate justifica avându-se în vedere circumstanţele speţei.
   58. Pe de o parte, nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a justifica lipsa totală a despăgubirilor.
    Pe de altă parte, statul a vândut bunul în timp ce era dat în judecată de reclamanţi, care se considerau victimele unei naţionalizări abuzive, şi în timp ce refuza să vândă celelalte apartamente situate în acelaşi imobil. Conform Curţii, o atare atitudine a statului nu se poate justifica prin nici o cauză generală de utilitate publică, chiar dacă este de ordin politic, social sau financiar, şi nici de interesele societăţii în ansamblu. Nu numai că o atare atitudine a dat naştere unei discriminări între diferiţii chiriaşi care doreau să achiziţioneze apartamentele respective, dar, în plus, era de natură să compromită caracterul efectiv al puterii judecătoreşti sesizate de reclamanţi, în vederea protejării dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în cauză.
   59. În consecinţă, având în vedere atingerea adusă prin această privare principiilor fundamentale de nediscriminare şi de preeminenţă a dreptului care rezultă din Convenţie, lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
    În consecinţă, în speţă, dispoziţia amintită a fost încălcată.
   II. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
   A. Durata procedurii
   60. Reclamanţii se plâng de durata procedurii privind bunul lor imobil, care a început la 27 septembrie 1993 şi s-a încheiat definitiv prin Hotărârea din 30 iunie 1999. Ei consideră că durata este în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, care dispune:
    “Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (…) într-un termen rezonabil de către o instanţă, (…) care va hotărî (…) asupra contestaţiei sale asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).”
   1. Cu privire la admisibilitate
   61. Curtea constată că plângerea nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. În plus, consideră că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, Curtea declară cererea admisibilă.
   2. Pe fond
   a) Perioadă de luat în calcul
   62. Curtea constată că procedura a început la 27 septembrie 1993 prin sesizarea Judecătoriei Arad şi s-a încheiat la 30 iunie 1999 prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara. Aşadar, a durat aproape 6 ani.
   63. Cu toate acestea, România a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994, iar perioada anterioară acestei date iese de sub competenţa ratione temporis a Curţii. În plus, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de aproximativ 5 ani care s-a scurs de la intrarea în vigoare a Convenţiei referitoare la România, la 20 iunie 1994, chiar dacă va lua în considerare stadiul atins de procedură la data respectivă (vezi, de exemplu, cauza Humen contra Poloniei [GC], Cererea nr. 26.614/1995, paragrafele 58-59, 15 octombrie 1999).
   b) Caracterul rezonabil al procedurii
   64. Guvernul consideră că cerinţa de celeritate prevăzută în art. 6 alin. (1) din Convenţie nu a fost încălcată, având în vedere faptul că această cauză a fost examinată de 7 instanţe succesive. Conform acestuia, cauza prezenta un anume grad de complexitate, întrucât se referea la un imobil naţionalizat şi, în consecinţă, impunea analizarea mai multor probleme: înscrierile în cartea funciară şi interpretarea diferitelor expresii folosite de lege în acest context, şi anume “naţionalizare cu titlu” şi “naţionalizare fără titlu”. În plus, în acea perioadă au intervenit modificări legislative, ceea ce a făcut examinarea şi mai complexă. Invocând în această privinţă cauzele Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 32.967/1996, paragrafele 65-66, CEDO 2002-I) şi Constandache împotriva României (hotărâre citată anterior), precum şi faptul că în faţa fiecăreia dintre cele 7 instanţe procedura a avut o durată rezonabilă, Guvernul concluzionează în sensul respectării caracterului rezonabil al perioadei luate în considerare. În ceea ce priveşte conduita reclamanţilor, acesta consideră că retrimiterile succesive solicitate de părţi – inclusiv reclamanţii – pentru a angaja un avocat, a-şi pregăti apărarea sau pentru a cere intervenţia moştenitorilor, sunt la originea întârzierii de peste un an şi opt luni în soluţionarea cauzei.
   65. Reclamanţii consideră că durata excesivă a procedurii se explică prin refuzul instanţelor de a tranşa fondul cauzei şi prin lipsa imparţialităţii şi a independenţei instanţelor supuse influenţei din partea autorităţilor. Ei precizează că pronunţarea publică a hotărârilor a fost amânată de mai multe ori. În ceea ce priveşte propria lor conduită, ei admit că au cerut amânarea procedurii, dar aceasta numai pentru că instanţa nu a citat corespunzător partea adversă şi că o procedură care s-a desfăşurat în absenţa uneia dintre părţi din motivul lipsei citării corecte este susceptibilă de anulare.
   66. Curtea aminteşte faptul că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată (vezi, printre multe altele, cauza Frydlender împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/1996, paragraful 43, CEDO 2000-VII, şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 53.341/1999, paragraful 73, CEDO 2003-VIII).
   67. În opinia Curţii, prezentul litigiu nu prezintă o complexitate deosebită, întrucât este vorba, la început, de o simplă acţiune în revendicare imobiliară.
   68. Curtea constată că Judecătoria Arad a fost sesizată în iunie 1993 şi a avut nevoie de 4 ani pentru a statua asupra cauzei, la 7 iunie 1997, după ce a refuzat, într-o primă etapă, să soluţioneze fondul cauzei. Or, tocmai datorită acestei întârzieri, bunul revendicat de reclamanţi a putut fi vândut unor terţi, ceea ce i-a obligat pe primii să îşi completeze acţiunea cu o cerere de anulare a vânzării.
    În afara de aceasta, din circumstanţele cauzei reiese că mai multe şedinţe de judecată au fost amânate din cauza lipsei citării corespunzătoare a părţilor, lipsă care nu se poate imputa reclamanţilor.
    În general, având în vedere elementele dosarului, Curtea consideră că reclamanţilor nu li se poate reproşa lipsa de diligenţă.
   69. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a reţine că procesul reclamanţilor nu a respectat cerinţa duratei rezonabile.
    Aşadar se constată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie.
   B. Imparţialitatea şi independenţa instanţelor
   70. Reclamanţii invocă lipsa de independenţă şi de imparţialitate a instanţelor, care ar fi fost influenţate de discursul politic din acea perioadă şi de influenţa personală a lui H.D., vedetă naţională.
   71. Guvernul nu se pronunţă în legătură cu acest subiect.
   72. Curtea constată că reclamanţii nu au avansat nici o precizare în sprijinul celor invocate. În afară de aceasta, examinând dosarul, Curtea nu decelează nici un element susceptibil să pună la îndoială imparţialitatea subiectivă sau obiectivă a instanţelor care au soluţionat cauza şi nici independenţa lor.
   73. În consecinţă, plângerea este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în baza art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
   III. Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie
   74. În conformitate cu art. 41 din Convenţie
    “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
   A. Prejudiciul material
   75. Reclamanţii subliniază că apartamentul nr. 3, nerestituit încă, face parte dintr-un imobil conceput ca un ansamblu. În consecinţă, ei consideră că modul cel mai adecvat prin care statul ar putea repara prejudiciul material cauzat ar fi să le restituie şi acest apartament, întrucât le-au fost atribuite şi celelalte apartamente care compun imobilul. În cazul în care statul nu l-ar putea restitui, reclamanţii solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului. Ei precizează că imobilul în cauză este situat în centrul oraşului Arad, că apartamentul ocupă primul etaj al imobilului (260 m2) şi subsolul şi că subsolul este închiriat unor societăţi comerciale şi unui partid politic care şi-au stabilit acolo sediul. Reclamanţii au prezentat Curţii anunţul pe care soţii D. îl publicaseră în ziarul local şi care propunea vânzarea apartamentului cu 72.000 euro. Având în vedere clientela constituită deja în favoarea spaţiului comercial, reclamanţii solicită 150.000 euro cu titlul de prejudiciu material.
    În plus, ei solicită 50.000 euro cu titlul de despăgubire morală pentru neplăcerile cauzate prin mediatizarea excesivă a litigiului, în virtutea influenţei lui H.D., şi pentru frustrările cauzate de durata excesivă a procesului, cu încălcarea dreptului lor de proprietate asupra bunului.
   76. Guvernul nu a formulat observaţii asupra acestui punct.
   77. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a încălcării drepturilor reclamanţilor antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică, conform Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele încălcării. Dacă dreptul intern nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor încălcării, art. 41 din Convenţie conferă Curţii prerogativa de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat încălcarea Convenţiei. În exercitarea acestei prerogative, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere; acest lucru este dovedit de adjectivul “echitabil” şi de partea din frază “dacă se constată”.
   78. Printre elementele luate în considerare de Curte, când statuează în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efective suferite drept consecinţă directă a încălcării invocate şi prejudiciul moral, adică repararea stării de nelinişte, a neajunsurilor şi a incertitudinilor rezultând din încălcare, precum şi alte prejudicii nepatrimoniale (vezi, între altele, cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, Cererea nr. 64.897/2001, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
   79. În afară de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina global (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], Cererea nr. 35.382/1997, paragraful 29, CEDO 2000-IV).
   80. Curtea consideră, în circumstanţele cauzei, că restituirea bunului în litigiu, aşa cum dispune Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999, i-ar situa pe reclamanţi pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
   81. Dacă statul pârât nu va proceda la o atare restituire în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea hotărăşte că va trebui să plătească reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu material, o sumă echivalentă cu valoarea actuală a bunului.
   82. În ceea ce priveşte valoarea despăgubirii, Curtea constată că reclamanţii nu au transmis un raport de expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului şi s-au limitat să prezinte preţul propus la vânzare în anul 2002. Pe de altă parte, Guvernul nu a formulat observaţii care să conteste afirmaţiile reclamanţilor.
   83. Având în vedere informaţiile de care dispune Curtea privind preţurile pe piaţa imobiliară locală şi luând în considerare faptul că apartamentul respectiv este folosit în scopuri comerciale, Curtea estimează valoarea actuală a bunului la 80.000 euro.
    În schimb, Curtea constată că reclamanţii nu au prezentat nici un element de probă privind valoarea clientelei care s-ar fi constituit în favoarea spaţiului comercial şi respinge în consecinţă cererea lor referitoare la acest punct.
   84. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor şi dreptului la soluţionarea într-un termen rezonabil a procedurii, atingeri pentru care suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
   B. Cheltuieli de judecată
   85. Reclamanţii solicită, de asemenea, 2.000 euro pentru cheltuielile pretinse în faţa instanţelor naţionale şi în faţa Curţii, pe care le repartizează astfel: 1.030 euro pentru onorariile avocaţiale achitate între 1999 şi 2003 şi 970 euro pentru diverse cheltuieli (cheltuieli şi taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar etc.).
   86. Guvernul afirmă că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive.
   87. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului. În speţă, Curtea constată că reclamanţii au prezentat facturile pentru onorariile de avocat achitate între 1999 şi 2003, facturi a căror valoare totală se ridică la 1.030 euro.
    În privinţa celorlalte cheltuieli, ele nu sunt prezentate decât parţial, reclamanţii nerepartizând detaliat toate sumele angajate pentru taxele judiciare, poştă, telefon şi fotocopii din ansamblul documentelor.
    Curtea va stabili, aşadar, în echitate o sumă corespunzătoare.
    Curtea subliniază, de asemenea, că reclamanţilor nu li s-au restituit cheltuielile angajate în procedurile naţionale, întrucât instanţele interne au considerat că cererea de intervenţie a cumpărătorilor apartamentului nr. 3 era întemeiată şi că, în consecinţă, cheltuielile datorate reclamanţilor compensau cheltuielile pe care aceştia din urmă le datorau familiei D.
    Având în vedere elementele pe care le are la dispoziţie şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.600 euro, incluzând toate cheltuielile, şi o acordă reclamanţilor.
   C. Majorări de întârziere
   88. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE,

 

    C U R T E A

 

   1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în privinţa plângerii relative la atingerea dreptului de proprietate şi a duratei procedurii şi inadmisibilă pentru rest;
   2. hotărăşte, cu 6 voturi contra unul, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
   3. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie;
   4. hotărăşte, în unanimitate:
   a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor imobilul în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie;
   b) că, în lipsa restituirii în natură, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, sumele următoare, plus valoarea datorată cu titlu de impozit:
   (i) 80.000 euro (optzeci mii euro) pentru prejudiciu material;
   (ii) 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral;
   (iii) 1.600 euro (o mie şase sute euro) pentru cheltuieli;
   c) că începând de la data expirării termenului respectiv şi până în momentul plăţii, sumele respective vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
   5. respinge restul cererii de acordare a unei satisfacţii echitabile.
    Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 21 iulie 2005, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din regulament.
   

Vincent Berger,                                             Bostjan M. Zupancic,
    grefier                                                      preşedinte

Comments Off on Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre nr. 7/2005 în cauza Străin şi alţii împotriva României

Filed under Jurisprudenta CEDO

Comments are closed.