Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre nr. 2 definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

 

Hotărâre nr. 2 definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României
din 12/07/2005
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 317 din 10/04/2006

 

    (cererile nr. 41.138/98 şi 64.320/01)

 

    [Reclamanţi: Iulius Moldovan, Melenuţa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lăcătuş, Maria Floarea Zoltan şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş]
    În Cauza Moldovan şi alţii împotriva României [reclamanţi: Iulius Moldovan, Melenuţa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lăcătuş, Maria Floarea Zoltan şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş],
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), reunită în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
    după ce au deliberat în Camera de consiliu, la data de 3 iunie 2003 şi 16 iunie 2005, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

    PROCEDURA

 

   1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 41.138/98 şi nr. 64.320/01) împotriva României, adresate Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) în temeiul fostului art. 25 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) la data de 14 aprilie 1997 şi Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea) la data de 9 mai 2000. Reclamanţii sunt 25 de cetăţeni români de origine romă, dintre care 18 au încheiat o convenţie de soluţionare amiabilă cu guvernul statului pârât, care face obiectul unei hotărâri separate (Hotărârea nr. 1). Ceilalţi 7 reclamanţi, parte în prezenta hotărâre (Hotărârea nr. 2), sunt: primul reclamant, Iulius Moldovan, s-a născut în 1959; al doilea reclamant, Melenuţa Moldovan, s-a născut în 1963; al treilea reclamant, Maria Moldovan, s-a născut în 1940; referitor la cel de-al patrulea şi la cel de-al cincilea reclamant, Otilia Rostaş şi Petru (Gruia) Lăcătuş (ultimul, domiciliat în satul Hădăreni nr. 114, comuna Cheţani, judeţul Mureş), nu se cunoaşte data naşterii; cel de-al şaselea reclamant, Maria Floarea Zoltan, s-a născut în 1964, iar cel de-al şaptelea reclamant, Petru (Dîgăla) Lăcătuş, (domiciliat în satul Hădăreni nr. 148, comuna Cheţani, judeţul Mureş), s-a născut în 1962.
   2. Reclamanţii din ambele cereri, cu excepţia primului reclamant, domnul Iulius Moldovan, au fost reprezentaţi în faţa Curţii de Centrul European pentru Drepturile Romilor (ERRC), o organizaţie cu sediul la Budapesta, unii dintre ei fiind iniţial reprezentaţi de primul reclamant. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
   3. Reclamanţii au invocat în special faptul că distrugerea bunurilor lor în timpul unei revolte care a avut loc în data de 20 septembrie 1993 şi consecinţele care au decurs din aceasta au reprezentat o încălcare de către statul pârât a obligaţiilor ce-i revin în temeiul art. 3, 6, 8 şi 14 din Convenţie, care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante, accesul la instanţă în vederea stabilirii corecte a drepturilor şi libertăţilor civile, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a domiciliului şi dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.
   4. Cererea nr. 41.138/98 a fost înaintată Curţii la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenţie a intrat în vigoare (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11).
   5. Cererile au fost atribuite Secţiei a II-a a Curţii [art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii (Regulament)]. În cadrul acestei secţii, cauza a fost examinată de o cameră (art. 27 alin. 1 din Convenţie) constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
   6. La data de 13 martie 2001, Camera a decis reunirea celor două cereri (art. 42 alin. 1 din Regulament).
   7. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componenţa secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită noii Secţii a II-a (art. 52 alin. 1 din Regulament).
   8. Printr-o decizie din 3 iunie 2003 Curtea a declarat cererile parţial admisibile.
   9. Camera a decis, după consultarea părţilor, că nu este necesară o audiere privind fondul cauzei (art. 59 alin. 3 din Regulament), fiecare parte răspunzând în scris observaţiilor celeilalte.
   10. La 4 şi 19 martie 2004, în urma unui schimb de corespondenţă, grefierul a propus părţilor să încerce să ajungă la o soluţionare amiabilă în sensul art. 38 alin. 1 lit. b) din Convenţie. La 19 aprilie şi 18 mai 2004, 18 dintre reclamanţi şi Guvernul au depus declaraţii formale prin care au acceptat soluţionarea amiabilă a cauzei.
   11. La 19 aprilie 2004, reclamanţii din prezenta cerere au informat Curtea că nu doresc soluţionarea amiabilă a prezentei cauze.
   12. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament), însă prezenta cauză a fost reţinută de fosta Secţie a II-a.
   13. La 16 iunie 2005, Curtea a pronunţat Hotărârea nr. 1, radiind cauza de pe rol în ceea ce priveşte înţelegerea intervenită între cei 18 reclamanţi şi Guvern. Prin aceeaşi decizie, Curtea a hotărât să amâne soluţionarea cererilor prezenţilor reclamanţi în vederea unei examinări separate a fondului cauzei.
   14. Prezenta hotărâre (Hotărârea nr. 2) priveşte fondul plângerilor acestora, deduse judecăţii.

 

    ÎN FAPT

 

   I. Circumstanţele cauzei
   15. Reclamanţii sunt toţi cetăţeni români de origine romă. Cu toţii au locuit în satul Hădăreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş, ocupându-se cu agricultura. După producerea evenimentelor ce urmează a fi prezentate, o parte dintre ei şi-a reluat traiul în satul Hădăreni, iar alţii, neavând locuinţă, trăiesc în diferite părţi ale ţării. Domnul Iulius Moldovan locuieşte în prezent în Spania, iar doamna Maria Floarea Zoltan locuieşte în Marea Britanie.
   16. Situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă de părţi, poate fi rezumată după cum urmează:
   A. Incidentul din 20 septembrie 1993
   17. În seara zilei de 20 septembrie 1993 s-a iscat o ceartă în barul situat în centrul satului Hădăreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş. Fraţii Rapa Lupian Lăcătuş şi Aurel Pardalian Lăcătuş şi Mircea Zoltan, de etnie romă, au început să discute în contradictoriu cu numitul Cheţan Gligor, de etnie română. Agresiunea verbală a degenerat într-una fizică şi a culminat cu moartea lui Cheţan Crăciun, care venise în ajutorul tatălui său. Ulterior, cei 3 cetăţeni de etnie romă au părăsit locul faptei şi s-au refugiat într-o casă din apropiere.
   18. Curând, vestea privind incidentul s-a răspândit în localitate şi mulţi săteni au aflat despre decesul lui Cheţan Crăciun. Furioşi, aceştia s-au adunat şi au hotărât să-i găsească pe cetăţenii de etnie romă. O mulţime furioasă s-a adunat în faţa casei în care se ascunseseră cetăţenii de etnie romă şi i-a somat să părăsească imobilul. În mulţime se aflau membri ai poliţiei din Hădăreni, inclusiv comandantul postului local de poliţie, Ioan Moga, precum şi sergentul Alexandru Şuşcă, care aflaseră despre incident. Văzând că fraţii refuză să iasă din casă, mulţimea a incendiat casa. Cei doi fraţi au încercat să fugă din casa în flăcări, dar mulţimea i-a prins şi lovit cu araci şi bâte. Cei doi fraţi au murit în seara aceleiaşi zile. Mircea Zoltan a rămas în clădire şi a murit în incendiu. Se pare că lucrătorii de poliţie prezenţi nu au acţionat în nici un fel pentru a opri atacurile. Reclamanţii au susţinut chiar că poliţiştii au încurajat mulţimea să distrugă toate bunurile romilor din sat.
   19. Ulterior, în cursul aceleiaşi seri, sătenii au decis să-şi verse mânia asupra tuturor romilor din sat, incendiind casele, grajdurile şi autoturismele acestora. Până a doua zi, 13 case ale romilor au fost distruse.
    Reclamanţii au formulat următoarele acuzaţii:
   1. Iulius Moldovan
   20. Reclamantul susţine că cei trei cetăţeni români de etnie romă au fost ucişi pe proprietatea sa în data de 20 septembrie 1993, casa şi alte bunuri proprietate personală fiindu-i incendiate.
   2. Melenuţa Moldovan
   21. Reclamanta susţine că locuinţa şi alte bunuri personale i-au fost distruse prin incendiere.
   3. Maria Moldovan
   22. Reclamanta susţine că în seara zilei de 20 septembrie 1993 o mulţime furioasă s-a adunat la uşa casei sale, a pătruns în casă şi i-a distrus toate bunurile personale. Mulţimea i-a incendiat apoi casa, iar ea a privit cum flăcările îi distrug locuinţa. A doua zi, când a revenit acasă cu soţul şi fiica sa, a fost întâmpinată de o mulţime furioasă de săteni, care a împiedicat-o să intre în casă. Lucrătorii de poliţie Ioan Moga, Alexandru Şuşcă şi Florin Nicu Drăghici au imobilizat-o, i-au pulverizat piper în faţă şi au agresat-o fizic. Costică Moldovan a fost de faţă la aceste evenimente. Colonelul Drăghici a tras cu pistolul în direcţia lui Costică Moldovan şi a familiei sale, în timp ce aceştia încercau să se întoarcă acasă pentru a-şi îngriji animalele.
    Reclamanta susţine că locuinţa i-a fost avariată şi a pierdut bunuri de valoare şi alte bunuri.
   4. Otilia Rostaş
   23. Reclamanta susţine că în seara zilei de 20 septembrie 1993 a aflat ce se întâmpla în Hădăreni de la fiica sa în vârstă de 11 ani. Fiica sa i-a spus că a aflat de la un vecin că sătenii de etnie română vor să ucidă toţi romii pentru a răzbuna moartea lui Cheţan Crăciun.
   24. Temându-se pentru siguranţa copiilor săi, reclamanta i-a dus la locuinţa mamei sale. Când s-a întors acasă, în cursul aceleiaşi seri, a văzut în faţa curţii mai multe persoane ce aruncau cu pietre şi bucăţi de lemn şi care ulterior au dat foc imobilului. În timp ce fugea înapoi spre locuinţa mamei sale, a văzut trei oameni înarmaţi cu bâte care instigau mulţimea să incendieze şi acest imobil. În câteva minute casa mamei sale a fost cuprinsă de flăcări.
   25. A doua zi, reclamanta a încercat să se întoarcă la locuinţa sa pentru a evalua distrugerile. Apropiindu-se de locuinţă, a fost ameninţată verbal şi fizic de o mulţime furioasă de săteni de etnie nonromă şi de lucrători de poliţie. Un sătean a ameninţat-o cu o lopată, iar alţii au aruncat cu pietre în ea. Sătenii, printre care şi poliţiştii prezenţi, au împiedicat-o să pătrundă în ce mai rămăsese din locuinţă. Temându-se pentru siguranţa sa, reclamanta şi copiii săi au părăsit localitatea.
   26. În cursul aceleiaşi zile, reclamanta a încercat din nou să se întoarcă la locuinţa sa, împreună cu alţi romi, însă drumul era blocat de o mulţime şi mai mare de săteni, înarmaţi cu bâte. În mulţime se aflau şi poliţişti. Reclamanta l-a recunoscut pe Nicu Drăghici, lucrător de poliţie ce avea asupra sa bastonul din dotare. Reclamanta şi alţi romi care încercau să se întoarcă la casele lor au fost urmăriţi de către o maşină de poliţie, ocupanţii autoturismului trăgând asupra lor şi strigându-le să părăsească localitatea.
    Reclamanta susţine că locuinţa i-a fost distrusă şi că a pierdut bunuri de valoare.
   5. Petru (Gruia) Lăcătuş
   27. Petru (Gruia) Lăcătuş susţine că în cadrul aceluiaşi incident i-au fost distruse casa şi cele trei maşini parcate în curte.
   6. Maria Floarea Zoltan
   28. Reclamanta susţine că, în noaptea de 20 septembrie 1993, soţul, Mircea Zoltan, şi cei doi fraţi ai săi, Rapa Lupian Lăcătuş şi Aurel Pardalian Lăcătuş, au fost ucişi cu brutalitate în pogromul din Hădăreni. Totodată, reclamanta susţine că unul dintre imobilele incendiate cu acea ocazie aparţinea defunctei sale mame, Cătălina Lăcătuş.
   7. Petru (Dîgăla) Lăcătuş
   29. Reclamantul susţine că locuinţa i-a fost distrusă şi a pierdut bunuri de valoare. De asemenea, datorită bătăilor şi stării de frică încercate de soţia sa, însărcinată la momentul incidentului, aceasta a dat naştere unui copil cu handicap mintal.
   B. Ancheta penală privind incidentul
   30. După incident, locuitorii romi din Hădăreni au formulat o plângere penală la parchet. Petiţionarii au identificat un număr de persoane responsabile pentru evenimentele din 20 septembrie 1993. Printre cei identificaţi se aflau câţiva poliţişti: şeful poliţiei locale, Ioan Moga, adjunctul său, sergentul Alexandru Şuşcă, colonelul Florentin Nicu Drăghici, un anume Panzaru din oraşul Luduş şi locotenent-colonelul Constantin Palade, şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş.
   31. În urma sesizării a fost demarată o anchetă, în urma căreia au fost identificaţi făptuitorii care au participat activ la uciderea fraţilor Lăcătuş şi a lui Mircea Zoltan, precum şi la distrugerea caselor şi bunurilor romilor.
   32. În data de 21 iulie 1994, 3 civili – P.B., I.B. şi N.G. – au fost arestaţi şi acuzaţi de comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav (art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal) şi incendiere (art. 217 alin. 4 din Codul penal). Totuşi, aceştia au fost puşi în libertate după câteva ore, iar mandatele lor de arestare au fost anulate printr-o rezoluţie a primului-procuror.
   33. Printr-o Rezoluţie din data de 31 octombrie 1994, având în vedere materialul probator ce sugera implicarea poliţiştilor în incident, cauza a fost trimisă Parchetului Militar Târgu Mureş, competent să ancheteze infracţiunile săvârşite de poliţişti. Conform celor reţinute de Parchetul Militar Târgu Mureş, după incident locotenent-colonelul Palade i-a convocat pe sătenii de etnie nonromă, sfătuindu-i “să nu spună nimănui ce a făcut poliţia, dacă doresc ca incidentul să fie uitat şi să nu producă consecinţe asupra lor”.
   34. Prin Rezoluţia din data de 15 noiembrie 1994, Parchetul Militar Târgu Mureş a dispus extinderea cercetărilor penale şi începerea urmăririi penale faţă de şeful poliţiei locale Moga şi de sergentul Şuşcă. Potrivit considerentelor rezoluţiei, din cuprinsul actelor premergătoare reieşea faptul că persoanele sus-menţionate au instigat sătenii să comită acte de violenţă împotriva fraţilor Lăcătuş şi chiar au participat direct la incendierea unor imobile. Pe baza depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, procurorul a stabilit că poliţiştii Moga şi Şuşcă au participat la evenimente şi că au instigat “în mod repetat” sătenii să acţioneze împotriva persoanelor baricadate în casă, spunându-le, “daţi-le foc, întrucât noi nu le putem face nimic”. Mai mult, s-a reţinut că locotenent-colonelul Palade le-a cerut locuitorilor din Hădăreni “să nu spună nimănui nimic despre acţiunile poliţiştilor, dacă doresc ca incidentul să fie uitat şi să nu producă consecinţe în ceea ce-i priveşte”.
   35. În data de 10 ianuarie 1995, având în vedere implicarea colonelului Palade, Parchetul Militar Târgu Mureş şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
   36. În data de 22 august 1995, colonel magistrat M.S., procuror militar în cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor Ioan Moga, Alexandru Şuşcă şi Constantin Palade, statuând că actele de urmărire penală efectuate în cauză nu confirmă participarea şefului poliţiei locale Ioan Moga, a adjunctului său, sergentul Alexandru Şuşcă, şi a locotenent-colonelului Palade la infracţiunile săvârşite în timpul evenimentelor. În ceea ce priveşte depoziţiile martorilor ce susţineau contrariul, procurorul le-a înlăturat precizând că una dintre ele a fost dată de sora a două victime şi, dat fiind că poliţiştii sancţionaseră victimele de mai multe ori, declaraţia ei era în mod evident tendenţioasă, iar celelalte sunt confuze. El a concluzionat că nu se poate reţine săvârşirea de către agenţii de poliţie a unor fapte prevăzute de legea penală, “deşi trebuie să admitem că în cursul incidentelor au folosit expresii precum «faceţi ce vreţi, eu trebuie să am grijă de familia mea» sau «vor ieşi imediat afară dacă daţi foc la casă». Mai mult, nu se pot califica lipsa de iniţiativă şi imposibilitatea celor doi lucrători de poliţie de a influenţa comportamentul sătenilor furioşi ca o formă de participaţie penală – instigare sau complicitate morală”.
   37. În septembrie 1995, prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a confirmat soluţia, refuzând să deschidă o anchetă, toate acuzaţiile împotriva poliţiştilor fiind retrase. Plângerea persoanelor vătămate a fost respinsă de secţia militară a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
   38. În data de 12 august 1997, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a trimis în judecată 11 civili suspectaţi de comiterea de infracţiuni în data de 20 septembrie 1993.
   39. Unele depoziţii de martori au confirmat faptul că lucrătorii de poliţie au promis sătenilor implicaţi în evenimente că vor ajuta la muşamalizarea incidentului. Mai mulţi inculpaţi au declarat că ocupanţii a două maşini de poliţie care s-au deplasat la faţa locului în noaptea aceea au ordonat, prin portavoce, să fie incendiată casa în care se ascundeau cele trei victime de etnie romă.
   40. În data de 11 noiembrie 1997 a început procesul penal împotriva civililor la Tribunalul Mureş, la acţiunea penală fiind alăturată acţiunea civilă. În cursul procesului, reclamanţii au aflat despre amploarea probelor împotriva poliţiei. Diverşi martori au declarat că ofiţerii de poliţie nu numai că au fost prezenţi la faţa locului în acea noapte, ci au şi instigat la comiterea faptelor şi au rămas în pasivitate când fraţii Lăcătuş şi Mircea Zoltan au fost ucişi, iar casele romilor au fost distruse. În legătură cu aceste aspecte au fost menţionate numele şefului poliţiei locale Moga, al colonelului Drăghici şi al sergentului Şuşcă.
   41. În lumina numeroaselor declaraţii de martori care implicau alte persoane – atât civili, cât şi lucrători de poliţie – avocatul inculpaţilor a cerut instanţei extinderea procesului penal faţă de aceste persoane. Ca rezultat, procurorul civil a înaintat procurorului militar competent informaţii pe care să se întemeieze trimiterea în judecată în faţa instanţei militare a poliţiştilor implicaţi.
   42. Reclamanţii Iulius Moldovan şi Maria Floarea Zoltan au cerut în scris instanţei extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Potrivit susţinerilor acestora, procurorul a refuzat.
   43. În data de 23 iunie 1998 Tribunalul Mureş a disjuns acţiunea civilă de cea penală, datorită faptului că procesul penal dura deja de 4 ani, iar soluţionarea acţiunii civile ar putea dura şi mai mult.
   C. Sentinţa penală din 17 iulie 1998 şi deciziile din apel şi recurs
   44. În data de 17 iulie 1998, Tribunalul Mureş a pronunţat soluţia asupra laturii penale a cauzei. În considerentele hotărârii au fost reţinute următoarele:
    “Localitatea Hădăreni, aparţinătoare comunei Cheţani, se află în partea sud-vestică a judeţului Mureş, pe şoseaua Târgu Mureş-Cluj-Napoca, şi are o populaţie de 882 locuitori, din care 614 români, 145 maghiari şi 123 romi.
    Procentul romilor faţă de restul etniilor este de 14%, iar modul de viaţă marginal al unor categorii de ţigani şi în special al celor care s-au stabilit în localitate după anul 1989 au generat grave tensiuni cu populaţia majoritară.
    În general, datorită condiţiilor de viaţă, respingerii unor valori morale acceptate de restul comunităţii, ţiganii s-au automarginalizat manifestându-se agresiv, nerecunoscând şi încălcând premeditat normele juridice instituţionalizate în societate.
    Cei mai mulţi dintre ţigani erau fără ocupaţie, întreţinându-se din munci ocazionale, sustrageri şi alte activităţi ilicite. Desfiinţându-se vechea formă de proprietate, alături de ceilalţi membri ai comunităţii, ţiganii au primit loturi în folosinţă pe care nu le-au lucrat, ocupându-se de sustrageri comise în grup şi cu violenţă, ţinta activităţilor infracţionale fiind proprietatea privată, ceea ce a declanşat atitudini de revoltă şi respingeri mai puternice decât cele anterioare.
    Grupuri de ţigani au declanşat conflicte cu tinerii din localitate, faţă de care s-au manifestat agresiv, sustrăgându-le cu forţa bani sau alte bunuri.
    Mai mult, conduita grupurilor de ţigani s-a manifestat prin injurii, insulte şi folosirea de cuvinte triviale în public …
    Din evidenţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată din judeţul Mureş rezultă că în perioada anilor 1991-1993 au fost înregistrate un număr de 7 cauze penale, majoritatea având ca obiect fapte de violenţă, de la loviri simple şi până la omor.
    În realitate, infracţiunile comise de ţigani au fost mult mai numeroase, dar nu au ajuns să fie judecate, deoarece de teama ameninţărilor persoanele vătămate fie nu au depus plângere, fie şi-au retras plângerile, fie s-au împăcat cu făptuitorii.
    Se subliniază că, în percepţia comunităţii, s-a sedimentat ideea că majoritatea conflictelor au fost soluţionate necorespunzător, nemulţumitor, favorabil ţiganilor, situaţie care a condus la creşterea manifestărilor revendicative de justiţie personală sau colectivă.”
   45. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 20 septembrie 1993, fraţii Lăcătuş şi Mircea Zoltan aşteptau în staţia de autobuz şi s-au certat cu Cheţan Gligor, datorită încercărilor celor trei romi de a atrage atenţia unei fete. Ca răspuns la batjocura şi insultele la adresa sa şi a vacii sale, Cheţan Gligor a început să-i ameninţe pe romi cu biciul şi chiar l-a lovit pe Aurel Pardalian Lăcătuş. În lupta ce a urmat, Cheţan Crăciun, care intervenise pentru a-şi apăra tatăl, a fost înjunghiat în piept de către Rapa Lupian Lăcătuş. Romii au fugit, iar Cheţan Crăciun a fost dus la spital, unde a decedat după aproximativ o jumătate de oră. În acest timp, romii s-au refugiat în casa aparţinând reclamanţilor Lucreţia şi Iulius Moldovan, sătenii înconjurând curtea casei acestora. Doi lucrători de poliţie, şeful poliţiei locale Moga şi sergentul Şuşcă, au sosit la faţa locului câteva minute mai târziu, chemaţi de unii săteni. Se pare că poliţiştii erau sub influenţa alcoolului. Înaintea şi după sosirea poliţiei, sătenii au aruncat pietre, bucăţi de lemn şi bulgări de pământ înspre casă şi au strigat “Daţi foc la casă! Să ardă ca şobolanii!”. Un sătean a început să arunce cu materiale inflamabile spre casă, fiind urmat curând de alţii, inclusiv de copii. Când focul s-a răspândit, doi dintre romi au ieşit din casă. Rapa Lupian Lăcătuş a fost imediat imobilizat de domnul Moga, în vreme ce Aurel Pardalian Lăcătuş a reuşit să fugă. Mircea Zoltan a fost împiedicat să părăsească imobilul de către un sătean, fiind lovit de un altul cu pumnul şi cu o lopată, acte ce au condus în final la decesul său în incendiu. Corpul său carbonizat a fost găsit în ziua următoare în casa incendiată, raportul de expertiză medico-legală stabilind drept cauză a morţii insuficienţa respiratorie, fiind carbonizat 100%.
   46. Pentru a scăpa de furia sătenilor, şeful poliţiei locale Moga l-a dus pe Rapa Lupian Lăcătuş la cimitir, după ce a încercat fără succes să pătrundă în curţile unor imobile învecinate, porţile de acces fiind încuiate. Instanţa a reţinut că “lucrătorul de poliţie [Moga], dându-şi seama că prezenţa sa este inutilă, şi-a abandonat prizonierul mulţimii dezlănţuite”. Conform raportului de expertiză medico-legală, Rapa Lupian Lăcătuş a avut o moarte violentă datorată şocului traumatic şi hemoragic, în urma unui politraumatism cu ruptură hepatică, hemiperitoneu şi hematoame periferice, evidenţiate pe 70% din suprafaţa corpului.
   47. Aurel Pardalian Lăcătuş a fost prins de mulţime în apropierea căminului cultural, fiind omorât în bătaie. În urma autopsierii cadavrului, s-a stabilit că a decedat în urma loviturilor directe cu obiecte necontondente, ce i-au provocat un număr de 89 de leziuni corporale (multiple fracturi ale braţelor, coastelor şi toracelui, precum şi leziuni traumatice şi contuzii multiple).
   48. În timpul procesului, toţi civilii inculpaţi au declarat că, pe lângă ofiţerii Moga şi Şuşcă, alţi doi poliţişti au sosit de la Luduş şi au încurajat mulţimea să incendieze casele. Două autoturisme ale poliţiei au sosit, de asemenea, la Hădăreni, iar ocupanţii acestora au anunţat prin portavoce să se incendieze numai casele izolate ale ţiganilor, pentru a nu se produce accidente. La întrunirea ce a avut loc a doua zi în piaţa satului, locotenent colonelul Palade a declarat că se va încerca muşamalizarea cazului şi identificarea unui ţap ispăşitor.
   49. Toţi inculpaţii au declarat că au fost arestaţi pentru prima oară în 1994, dar numai pentru câteva ore sau zile, fiind eliberaţi ulterior pentru a li se permite să culeagă recolta, motiv ce li s-a părut ciudat, de vreme ce majoritatea nu erau agricultori. Aceştia au arătat, de asemenea, că li s-au adresat foarte puţine întrebări şi că organul de urmărire penală a încercat chiar să facă presiuni asupra lor. Ei nu au mai fost interogaţi până în 1997, când au fost arestaţi din nou.
   50. Instanţa a reţinut în continuare că sătenii au declarat că în noaptea respectivă satul urma să fie “curăţat de ţigani”, intenţie ce s-a materializat, şi că “locuitorii majoritari din Hădăreni au fost susţinuţi în mod direct sau indirect în acţiunile ulterioare omorurilor şi de oficiali sosiţi în Hădăreni, care nu numai că nu au stopat activitatea nocturnă de incendiere şi distrugere, dar au fixat cordoane de jandarmi în jurul zonelor vizate”.
   51. Instanţa a stabilit că faptele nu au fost premeditate, însă toţi cei prezenţi au acţionat împreună, în diferite moduri (atac, omor, incendiere, distrugere etc.) pentru a-şi atinge scopul declarat de a elimina comunitatea romilor din localitate.
   52. Instanţa a reţinut, de asemenea, caracterul defectuos al actelor de urmărire penală: “Considerăm ca o atitudine negativă inclusiv efectuarea defectuoasă a actelor procesuale şi procedurale … precum şi depunerea şi întocmirea cu întârziere a rapoartelor de autopsie privind toate victimele (Cheţan Crăciun, Lăcătuş Rapa Lupian şi Zoltan Mircea au decedat la 21 septembrie 1993, iar rapoartele au fost efectuate în octombrie şi noiembrie 1993; de menţionat este faptul că nici unul din cele 4 rapoarte de expertiză medico-legală nu cuprind datele certe ale efectuării, ci numai luna aferentă …) [mai mult chiar] adunarea electorală ţinută pe stadionul din localitate la care au participat politicieni, reprezentanţi ai poliţiei şi ai justiţiei … au făcut apel la populaţie în sensul ascunderii adevărului şi tergiversării soluţionării cauzei.”
   53. Prima instanţă a constatat, de asemenea, că reprezentantul parchetului nu a fost de acord cu extinderea procesului penal cu privire la alte persoane sau cu începerea urmăririi penale împotriva “altor persoane”. În consecinţă, instanţa este ţinută de cadrul procesual stabilit prin actul de sesizare, conform art. 317 din Codul de procedură penală.
   54. Instanţa a condamnat 5 civili pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, în temeiul art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal, şi 12 civili, printre care şi primii 5, pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Printre cei condamnaţi pentru distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice s-a aflat şi V.B., viceprimarul localităţii Hădăreni. Instanţa a aplicat inculpaţilor pedepse cu închisoarea, variind de la un an la 7 ani, constatând că cei cărora le-au fost aplicate pedepse mai mici de cinci ani beneficiază de graţierea unei jumătăţi din pedeapsă, în baza Legii nr. 137/1997. Instanţa a justificat cuantumul pedepselor aplicate după cum urmează: “Faţă de caracteristicile speţei, pedepsele aplicate inculpaţilor în ceea ce priveşte cuantumul ar putea părea blânde sau în disproporţie cu cele săvârşite. Considerăm că atâta vreme cât persoanele care au avut un aport mult mai substanţial la faptele penale deduse judecăţii nu au fost trimise în judecată şi, chiar mai mult, nu au fost cercetate pentru acţiunile lor ilicite, deşi existau probe certe, inculpaţii trimişi în judecată nu pot să răspundă pentru întreaga vină, ci, în contextul reţinerii unei vini deosebite, doar pentru faptele lor.”
   55. În data de 17 iulie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a apelat sentinţa anterior menţionată, solicitând, printre altele, majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor. În data de 15 ianuarie 1999, Curtea de Apel Târgu Mureş a condamnat un al şaselea civil, P.B., pentru omor deosebit de grav, în temeiul art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal, la şase ani de închisoare şi a mărit pedeapsa unuia dintre inculpaţi, N.G., la şase ani închisoare, în temeiul art. 174 din Codul penal; celorlalţi inculpaţi le-au fost reduse pedepsele, în temeiul art. 174: în ce îi priveşte pe inculpaţii V.B. şi S.I.P., de la 7 ani închisoare la 6 ani închisoare, inculpaţilor V.B.N. şi S.F., de la 5 ani închisoare la 2 ani închisoare, iar inculpaţilor N.B., I.B. şi O.V., de la 3 la 2 ani închisoare. De asemenea, a dispus încetarea procesului penal faţă de viceprimarul V.B.
   56. Curtea de Apel a redus cuantumul pedepselor celor condamnaţi pentru distrugere, în temeiul art. 217 din Codul penal.
   57. În data de 22 noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut condamnările pentru distrugere, dar a schimbat încadrarea juridică a faptei deduse judecăţii din infracţiunea de omor deosebit de grav în cea de omor calificat pentru inculpaţii V.B., P.B. şi S.I.P., condamnându-i la 5 ani închisoare. De asemenea, instanţa de recurs i-a achitat pe inculpaţii P.B. şi N.G.
   58. Printr-un decret din 7 iunie 2000, Preşedintele României a graţiat executarea pedepselor inculpaţilor S.I.P. şi P.B., condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, act în baza căruia inculpaţii au fost eliberaţi.
   D. Plângerea privind refuzul începerii urmăririi penale împotriva agenţilor statului
   59. În data de 22 august 1999, faţă de elementele probatorii relevate în cursul procesului penal reclamanţii au formulat plângere la Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva rezoluţiei din 22 august 1995, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de lucrătorii de poliţie implicaţi în incidentul din 20 septembrie 1993.
   60. În data de 14 martie 2000 procurorul şef al Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a menţinut rezoluţia atacată.
   E. Reconstrucţia caselor distruse în urma incidentului şi condiţiile de viaţă ale victimelor
   61. Prin Hotărârea Guvernului nr. 636/1993, a fost alocată suma de 25.000.000 lei (ROL)1) în vederea reconstrucţiei celor 18 case incendiate în data de 20 septembrie 1993. Guvernul a decis ca această sumă să fie, de asemenea, folosită ca ajutor financiar pentru familiile afectate, pentru a le ajuta să înlocuiască obiectele de strictă necesitate distruse în timpul incendiului. Cu toate acestea, numai patru case au fost reconstruite din aceste fonduri; niciuna dintre familii nu a primit ajutor financiar.
   62. În baza unei hotărâri de guvern din 30 noiembrie 1993 a fost creată o comisie de coordonare a lucrărilor de reconstruire a caselor, din care făceau parte primarul comunei Cheţani, G.G., şi viceprimarul V.B.
   63. Printr-o scrisoare din 30 iunie 1994 adresată Guvernului, prefectul judeţului Mureş a arătat că este necesară alocarea unei sume adiţionale de 53.000.000 lei (ROL)2) în vederea reconstruirii celorlalte zece case.
   64. Prin Hotărârea Guvernului nr. 773/1994, a fost alocată suma adiţională de 32.000.000 lei (ROL)3), ce fusese afectată de dezastrele naturale din perioada martie-septembrie 1994. Alte 4 case au fost reconstruite. Reclamanţii au depus fotografii care arată că aceste case au fost reconstruite prost, prezentând găuri între ramele ferestrelor şi pereţi, acoperişurile acoperind numai parţial imobilele.
   65. Printr-o scrisoare datând din 30 noiembrie 1994 adresată prefectului judeţului Mureş, Petru Rostaş, socrul reclamantei Otilia Rostaş a solicitat ca locuinţa ei să fie reconstruită cu prioritate întrucât de la incident a locuit împreună cu cei patru copii ai săi în coteţul găinilor.
   66. Printr-o scrisoare datând din 8 noiembrie 1995, Liga Pro Europa, o asociaţie care apără drepturile omului cu sediul în Târgu Mureş, a informat prefectul că 6 case nu au fost încă reconstruite şi în consecinţă şase familii vor fi nevoite să petreacă încă o iarnă fără locuinţă. Mai mult, potrivit susţinerilor acesteia, majoritatea victimelor s-a plâns de calitatea slabă a caselor reconstruite, invocând proasta administrare a fondurilor alocate în acest scop.
    Printr-o scrisoare adresată prefectului în cursul anului 1995, primarul comunei Cheţani (de care aparţine satul Hădăreni), G.G., membru al comisiei de coordonare a reconstrucţiei caselor, a comunicat că din totalul de 14 case incendiate, 8 au fost reconstruite sau aproape reconstruite. În ceea ce priveşte celelalte 6 case, el a comunicat că 3 dintre acestea prezintă “probleme speciale”, datorate parţial “comportamentului celor trei familii”, “gravităţii actelor comise şi atitudinii populaţiei din Hădăreni faţă de aceste familii”. În special una dintre casele ce urmau a fi reconstruite se află pe un teren situat în apropierea familiei victimei (Cheţan Crăciun), de etnie română, care refuză să trăiască în vecinătatea unei familii de etnie romă. O altă problemă menţionată de primar a reprezentat-o imobilul defunctei mame a doi dintre “criminalii” de etnie romă, care au murit în cursul incidentelor din anul 1993. Se pare că, după incidente, familia Lăcătuş s-a mutat în oraşul Luduş şi, în consecinţă, primarul a propus să le fie construită o casă într-un loc ales de ei.
   67. Până în prezent, şase imobile nu au fost reconstruite, dintre care două aparţin reclamanţilor Petru (Dîgăla) Lăcătuş şi Maria Floarea Zoltan. Potrivit raportului de expertiză tehnică prezentat de Guvern, avariile provocate caselor reclamanţilor Petru (Gruia) Lăcătuş şi Moldovan Maria nu au fost reparate, iar în ceea ce priveşte imobilele aparţinând reclamanţilor Iulius Moldovan şi Otilia Rostaş, acestea au fost reconstruite, dar necesită lucrări de finisare.
   68. În data de 2 septembrie 1997, reclamantul Iulius Moldovan a adresat o scrisoare Preşedintelui României, prin care l-a informat că 6 imobile, printre care şi al său, nu au fost încă reconstruite. El a solicitat Preşedintelui să aloce sumele necesare reconstrucţiei caselor, întrucât el şi familia sa locuiau în condiţii precare în casa familiei Rostaş: 15 persoane, printre care 9 copii, trăiau în două camere şi dormeau pe jos, copiii fiind în permanenţă bolnavi.
   69. Reclamanţii susţin că, în general, după evenimentele din septembrie 1993 au fost nevoiţi să locuiască în coteţe de găini, în cocini, în beciuri fără ferestre sau în condiţii deplorabile sau de frig extrem: 16 persoane într-o singură încăpere fără încălzire, 7 persoane într-o singură încăpere cu podea de pământ, familii dormind pe pământ sau direct pe ciment, fără a avea îmbrăcăminte adecvată, căldură sau pături, 15 persoane într-o bucătărie de vară cu podea de ciment (Melenuţa Moldovan) etc. Aceste condiţii au persistat timp de mai mulţi ani, iar în unele cazuri continuă încă.
   70. Ca o consecinţă, reclamanţii şi familiile lor s-au îmbolnăvit. În special, reclamantul Petru (Gruia) Lăcătuş s-a îmbolnăvit de diabet şi a început să-şi piardă vederea.
   F. Soluţionarea acţiunii civile
   71. În urma Deciziei din 23 iunie 1998 privind disjungerea laturii civile de cea penală a cauzei, în data de 12 ianuarie 2001 Tribunalul Mureş a soluţionat acţiunea civilă disjunsă. Instanţa a reţinut că persoanele vătămate au solicitat atât daune materiale, pentru distrugerea imobilelor de locuit şi a bunurilor aflate în interiorul acestora (mobilier etc.), cât şi daune morale. Instanţa a reţinut în continuare că, în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993, optsprezece imobile aparţinând comunităţii rome din Hădăreni au fost parţial sau în totalitate distruse şi trei romi au fost ucişi, instanţa penală stabilind responsabilitatea a 12 săteni cu privire la aceste acte. Întemeindu-se pe concluziile unui raport de expertiză, instanţa a acordat daune materiale pentru casele care nu fuseseră reconstruite între timp şi pensii de întreţinere pentru copiii romilor ucişi în timpul evenimentelor. Pe baza unui raport de expertiză, instanţa a acordat daune materiale corespunzător distrugerii totale sau parţiale a caselor a 6 romi, printre aceştia aflându-se al treilea şi al cincilea reclamant. Instanţa a respins cererile celorlalţi reclamanţi de acordare a daunelor materiale pentru casele reconstruite, reţinând, în baza aceluiaşi raport de expertiză, că valoarea acestora era fie identică, fie mai mare decât cea a imobilelor incendiate. De asemenea, instanţa a respins capetele de cerere privind acordarea de daune materiale pentru obiectele personale şi piesele de mobiler incendiate, pe motiv că reclamanţii nu au prezentat înscrisuri care să confirme valoarea bunurilor lor şi nu erau înregistraţi ca şi contribuabili capabili să achiziţioneze asemenea bunuri de valoare. Instanţa a statuat printre altele că: “Partea civilă Iulius Moldovan nu a făcut dovada existenţei certe a bunurilor mobile. El a arătat în faţa instanţei că se ocupa cu comerţul de ovine realizând câştiguri importante şi având la domiciliu cantităţi importante de produse, de exemplu o tonă de lână în podul casei. Cu toate acestea, din relaţiile solicitate Percepţiei Rurale a comunei Cheţani rezultă că partea civilă nu a fost înregistrată în evidenţele fiscale cu nici un fel de venituri …
    Despăgubirile solicitate de partea civilă pentru bunurile mobile distruse nu au fost dovedite. În opinia părţilor civile, simplele lor susţineri, precum şi listele depuse şi declaraţiile celorlalte părţi civile sunt suficiente. Instanţa, având în vedere contextul în care s-au produs distrugerile, împrejurarea că fiecare parte civilă a avut de suferit, va înlătura ca vădit nesincere declaraţiile părţii civile făcute cu referire la bunurile mobile aparţinând celorlalţi.
    Nu în ultimul rând, categoriile de bunuri pretins a fi distruse, numărul mare al acestora pretins a se fi aflat în posesia fiecărei părţi civile denotă o stare de prosperitate cu mult peste ceea ce o familie cu venituri medii poate realiza. Nici una din părţile civile nu a făcut dovada câştigurilor constatate ce permiteau achiziţionarea atâtor bunuri. Aşa cum arătam, de exemplu, victimele nu realizau nici un fel de venit. De asemenea starea imobilelor, materialele din care acestea erau construite, numărul camerelor sunt dovada evidentă a lipsei resurselor financiare. Trebuie subliniat că nu astfel de evenimente constituie o sursă de venit, ci munca …”
   72. Instanţa a respins, de asemenea, capetele de cerere privind acordarea daunelor morale, reţinând că reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile, iar infracţiunile deduse judecăţii nu sunt de natură a produce prejudicii morale.
   73. Instanţa a obligat sătenii condamnaţi penal să plătească despăgubirile acordate.
   74. Faţă de o serie de erori procedurale strecurate în hotărârea Tribunalului Mureş reclamanţii au declarat apel.
   75. În data de 17 octombrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat existenţa mai multor erori procedurale intervenite în cursul judecăţii în faţa Tribunalului Mureş, respectiv: dezbaterile au avut loc în absenţa inculpaţilor şi a apărătorilor acestora, lipsa de procedură cu unul dintre reclamanţii iniţiali, Adrian Moldovan, neacordarea cuvântului în dezbateri procurorului de şedinţă, nefinalizarea unora dintre rapoartele de expertiză încuviinţate de instanţă, precum şi starea de confuzie creată cu privire la numărul şi numele victimelor şi ale copiilor acestora. Curtea de apel a statuat în sensul că toate aceste erori procedurale sunt de natură a atrage nulitatea absolută a întregii proceduri şi a desfiinţat în consecinţă, integral, sentinţa apelată, dispunând rejudecarea cauzei.
   76. Tribunalul Mureş s-a pronunţat asupra acţiunii civile, ulterior rejudecării, în data de 12 mai 2003. Instanţa a reţinut că persoanele vătămate au solicitat atât daune materiale pentru distrugerea imobilelor de locuit şi a bunurilor aflate în interiorul acestora (mobilier etc.), cât şi daune morale. Instanţa a reţinut în continuare că în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 18 imobile aparţinând comunităţii rome din Hădăreni au fost parţial sau în totalitate distruse şi 3 romi au fost ucişi. Datorită acestor evenimente, statul a alocat resurse financiare în vederea reconstruirii imobilelor de locuit.
    Bazându-se pe concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în anul 1999 şi actualizat în anul 2003, instanţa a obligat civilii condamnaţi penal să plătească despăgubiri după cum urmează:
   a) Părţii civile Iulius Moldovan i-a fost acordată suma de 130.000.000 lei (ROL)4), actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, cu titlu de daune materiale pentru imobilul distrus. Instanţa a audiat martori care au confirmat că diferite bunuri aparţinând reclamantului, inclusiv piese de mobilier, obiecte personale şi veniturile rezultate în urma vânzării unui număr de peste 260 de oi, au fost distruse în incendiu. Cu toate acestea, instanţa a refuzat să acorde despăgubiri, pe motiv că prejudiciul suferit este imposibil de evaluat.
   b) Referitor la partea civilă Otilia Rostaş, instanţa a reţinut că imobilul său nu figurează pe lista imobilelor total sau parţial distruse, întocmită de Primăria Comunei Cheţani. Instanţa a procedat la audierea martorilor, care au confirmat distrugerea parţială a acoperişului şi a structurii de lemn a imobilului, însă a reţinut că nu există elemente probatorii care să permită evaluarea prejudiciului cauzat şi, în consecinţă, a respins cererea de acordare a daunelor materiale.
   c) Părţii civile Petru (Gruia) Lăcătuş i-a fost acordată, cu titlu de daune materiale pentru casa distrusă, suma de 16.000.000 lei (ROL)5). Instanţa a reţinut că s-a solicitat şi obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere – piese de mobilier, 3 autoturisme, bijuterii şi bani -, însă a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
   d) În ceea ce priveşte partea civilă Melenuţa Moldovan, instanţa i-a acordat suma de 28.000.000 lei (ROL)6) pentru casa distrusă. Instanţa a audiat doi martori, care au confirmat că reclamanta deţinea bunuri mobile care au fost distruse în incendiu, însă a refuzat să acorde despăgubiri pentru acestea, în lipsa elementelor probatorii privind valoarea acestora.
   e) Părţii civile Maria Moldovan i-a fost acordată suma de 600.000 lei (ROL)7) pentru casa distrusă. Instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere, în lipsa elementelor probatorii privind valoarea acestora.
   f) Părţilor civile Petru (Dîgăla) Lăcătuş, Floarea Maria Zoltan şi Monica Simona Lăcătuş, fratele şi surorile victimelor decedate, le-a fost acordată suma de 60.000.000 lei (ROL)8), actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, pentru casa distrusă. Instanţa a respins capetele de cerere privind obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere, cu motivarea că nu erau întemeiate. Instanţa a respins ca neîntemeiată şi cererea privind rambursarea cheltuielilor de înmormântare a victimelor.
   g) Floarea Maria Zoltan, soţia supravieţuitoare a uneia dintre victimele ucise prin incendiere, a solicitat plata unei rente în favoarea copilului său minor. Instanţa a reţinut că, deşi partea civilă a susţinut că soţul său s-a ocupat de confecţionarea de cojoace, nu a adus dovezi cu privire la cuantumul veniturilor realizate de acesta şi, în consecinţă, a decis să se raporteze la venitul minim pe economie, ca bază de calcul a alocaţiei lunare, respectiv 2.500.000 lei (ROL)9). În plus, a constatat a fi imposibil de stabilit cuantumul sumei alocate lunar de către soţul reclamantei pentru întreţinerea minorului, motiv pentru care s-a raportat la prevederile Codului familiei care stabilesc un plafon minim de o pătrime din salariul minim, care reprezintă 625.000 lei (ROL)10). În sfârşit, ţinând cont de faptul că s-a reţinut în sarcina victimelor acţiunea de provocare a inculpaţilor, instanţa a decis să reducă la jumătate cuantumul anterior menţionat, stabilind astfel în favoarea minorului o alocaţie lunară în cuantum de 312.500 lei (ROL)11).
    De asemenea, instanţa a respins cererile privind plata de daune morale, reţinând că nu au solicitat administrarea unui minim de probatoriu cu privire la existenţa acestora, iar infracţiunile deduse judecăţii nu sunt de natură a produce prejudicii morale.
   77. Împotriva acestei sentinţe inculpaţii şi părţile civile au declarat apel, Curtea de Apel Târgu Mureş pronunţându-se în data de 27 februarie 2004. Instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Codului civil, ale Codului de procedură civilă şi ale Codului de procedură penală, este ţinută de soluţia dată pe latura penală a cauzei. Făcând referire la doctrina recentă în materia dreptului civil şi la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Akdivar împotriva Turciei din 16 septembrie 1996 (Reports of Judgements and Decisions 1996-IV), instanţa a reţinut că, “Prin acţiunile lor, inculpaţii au adus atingere drepturilor de proprietate ale părţilor vătămate, atingere pentru care s-a dispus repararea materială a prejudiciului cauzat, dar din punct de vedere moral o parte din aceste părţi sunt îndreptăţite a primi în completare şi daune cu caracter moral. O parte din acestea au fost lipsite, în urma prejudiciului încercat din punct de vedere afectiv, de siguranţa ce o aveau în locuinţele distruse, de confortul de care se bucurau, prin dotarea acestor locuinţe, toate aceste bunuri mobile şi imobile fiind rezultatul muncii lor depuse, ele fiind legate afectiv de aceste bunuri care le asigurau un trai de viaţă obişnuit din punctul de vedere al personalităţii lor …
    Aşa cum s-a arătat în prezentele considerente, inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost condamnaţi în stare de provocare, fapt ce a determinat instanţele de judecată să reţină faţă de fiecare în parte incidenţa dispoziţiilor art. 73 lit. b) din Codul penal. Tocmai acest aspect şi cele menţionate anterior conduc la concluzia că părţile civile enumerate în continuare sunt îndreptăţite să primească daune morale, însă nu în cuantumul solicitat de fiecare în parte …”
    Instanţa a acordat următoarele sume: 100.000.000 lei (ROL)12) părţii civile Floarea Maria Zoltan, întrucât a reţinut că aceasta a fost nevoită să părăsească localitatea şi să rătăcească fără locuinţă, prin ţară şi străinătate; 50.000.000 lei (ROL)13) părţii civile Iulius Moldovan, întrucât a fost profund afectat de evenimente, şi-a pierdut averea, iar starea sa de sănătate s-a deteriorat substanţial; 30.000.000 lei (ROL)14) părţii civile Otilia Rostaş, întrucât a fost supusă unei traume psihice şi afective din aceleaşi motive; 20.000.000 lei (ROL)15) părţii civile Melenuţa Moldovan, pe baza aceloraşi criterii avute în vedere în cazul părţii civile Otilia Rostaş; 15.000.000 lei (ROL)16) părţii civile Maria Moldovan, datorită traumei psihice suferite ca urmare a distrugerii parţiale a casei sale, şi suma de 70.000.000 lei (ROL)17) părţii civile Petru (Dîgăla) Lăcătuş pentru trauma psihică suferită şi sentimentul de nesiguranţă creat de distrugerea casei părinţilor săi. Nu au fost acordate despăgubiri părţii civile Petru (Gruia) Lăcătuş.
   78. Părţile civile au recurat decizia sus-menţionată, recursurile lor fiind respinse prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 februarie 2005.
   II. Drept şi jurisprudenţă internă pertinentă
    Codul de procedură civilă
   79. Art. 244 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001, prevede că instanţa poate suspenda judecata: “… 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.”
    Codul de procedură penală
   #SLINK#CPP PRL 1000000 1997 10!!Articolul 10#ELINK# lit. c)
    “Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
    […]
    c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; […]”.
   #SLINK#CPP PRL 1000000 1997 15!!Articolul 15#ELINK#
    “Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului […].
    Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată […].”
   #SLINK#CPP PRL 1000000 1997 22!!Articolul 22#ELINK# alin. 1
    “Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”
   #SLINK#CPP PRL 1000000 1991 346!!Articolul 346#ELINK# alin. 1 şi 3
    “În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. […]
    Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat.”
    Codul civil
   80. Art. 999 şi 1000 din Codul civil prevăd că orice persoană ce a suferit un prejudiciu se poate îndrepta împotriva persoanei care, din neglijenţă, l-a produs.
   81. Art. 1003 din Codul civil statuează că în situaţia în care delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire.
    Jurisprudenţă internă
   82. Guvernul a înaintat o serie de hotărâri în care instanţele interne au decis că soluţia organului de urmărire penală bazată pe dispoziţiile art. 10 lit. b) din Codul de procedură penală, de neîncepere a urmăririi penale datorită absenţei intenţiei – element subiectiv al infracţiunii, nu împiedică instanţa civilă să cerceteze temeinicia acţiunii civile generate de actul comis de persoana în cauză.
   83. Guvernul a înaintat o singură speţă, datând din 1972, în care Curtea Supremă de Justiţie a decis că soluţia organului de urmărire penală, bazată pe art. 10 lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, de neîncepere a urmăririi penale întrucât fapta reclamată nu există sau nu a fost comisă de făptuitor, nu trebuie să împiedice instanţa civilă să cerceteze temeinicia acţiunii civile generate de actul comis de persoana în cauză. Decizia Curţii Supreme de Justiţie privea exclusiv chestiunea competenţei şi nu menţiona dacă există o prevedere legală care să ofere o şansă de succes unei astfel de acţiuni.
    Doctrina juridică
   84. Opinia comună a specialiştilor în drept procesual penal indică faptul că instanţa civilă nu poate examina o acţiune civilă îndreptată împotriva persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, întrucât fapta nu există sau nu a fost comisă de făptuitor (a se vedea Drept procesual penal – Partea generală, Gheorghe Nistoreanu şi alţii, pag. 72, Bucureşti, 1994, şi Tratat de drept procesual penal – Partea generală, Nicolae Volonciu, pag. 238-239, Bucureşti, 1996).
   85. Opinia comună a specialiştilor în drept procesual civil şi a unor specialişti în drept procesual penal este că rezoluţia parchetului de neîncepere a urmăririi penale în baza textelor legale anterior menţionate nu împiedică instanţa civilă să examineze o acţiune civilă îndreptată împotriva pârâtului. Într-o asemenea situaţie, instanţa civilă este competentă să decidă asupra existenţei faptei şi a identităţii autorului acesteia, dar trebuie să se bazeze pe constatările procurorului din rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale (a se vedea Acţiunea civilă şi procesul penal, Anastasiu Crişu, Revista Română de Drept nr. 4/1997, şi Tratat de drept procesual penal, Ion Neagu, pag. 209, Bucureşti, 1988).

 

    ÎN DREPT

 

   I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 şi 8 din Convenţie
   86. Art. 3 din Convenţie prevede că: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
   87. Art. 8 din Convenţie prevede următoarele:
    “1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său […].
    2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru […], siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
   A. Argumentele părţilor
   1. Reclamanţii
   88. Reclamanţii se plâng de faptul că, ulterior distrugerii locuinţelor lor, nu s-au mai putut bucura de folosinţa acestora, fiind nevoiţi să trăiască în condiţii precare, prin încălcarea art. 3 şi 8 din Convenţie.
   89. Reclamanţii susţin că reprezentanţi ai autorităţilor statului au fost implicaţi în distrugerea căminelor lor, inclusiv lucrători de poliţie şi viceprimarul localităţii, acesta din urmă fiind condamnat penal. Ei subliniază că statul pârât are, conform jurisprudenţei Curţii, o obligaţie pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie, invocând în acest sens cauzele Burton împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Cererea nr. 31.600/96, Decizia Comisiei din 10 septembrie 1996), Marzari împotriva Italiei (Decizia nr. 36.448/97, 4 mai 1999) şi Fadele împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Cererea nr. 13.078/87, Decizia Comisiei din 12 februarie 1990). Reclamanţii afirmă că statul pârât are, de asemenea, o obligaţie pozitivă ce decurge din art. 3 din Convenţie şi în consecinţă îi incumbă obligaţia de a aloca suficiente fonduri pentru a asigura reclamanţilor condiţii de trai similare celor avute anterior. În plus, autorităţile locale sunt responsabile de gestionarea defectuoasă a fondurilor destinate reconstrucţiei locuinţelor, iar acestea au decis să nu reclădească anumite imobile datorită unor “probleme comportamentale”. Reclamanţii susţin că imobilele construite de autorităţile statale au fost reconstruite prost şi sunt în mare parte nelocuibile.
   90. Ei precizează, de asemenea, faptul că nerespectarea acestor obligaţii pozitive de către Guvern a obligat unele familii cu copii mici sau persoane în vârstă să locuiască în beciuri, coteţe de păsări, grajduri, ruine arse sau să se mute la cunoştinţe ori rude în spaţii locative supraaglomerate, fapt ce a determinat îmbolnăvirea lor frecventă.
   2. Guvernul
   91. Guvernul neagă orice responsabilitate a autorităţilor statale în distrugerea imobilelor reclamanţilor. În consecinţă, statului îi incumbă exclusiv obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie, obligaţie îndeplinită, în speţă, prin sprijinirea financiară a activităţii de reconstrucţie a imobilelor. În orice caz, Guvernul consideră că nu se poate reţine obligaţia statului de a asigura locuinţă persoanelor în dificultate. În acest sens, Guvernul a invocat Cauza Buckley împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Hotărârea din 25 septembrie 1996, Reports of Judgements and Decisions, 1996-IV) şi Chapman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii ([MC], nr. 27.238/95, paragraful 99, CEDO 2001-I).
   92. Guvernul afirmă că şi obligaţia pozitivă a statului ce decurge din art. 3 din Convenţie a fost îndeplinită, prin acordarea de ajutor în activitatea de reconstrucţie a imobilelor.
   B. Aprecierea Curţii
   1. Principii generale
   93. Curtea a statuat în mod constant că, deşi obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individul împotriva oricărei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice, aceasta nu înseamnă că statul este obligat numai la a se abţine de la orice astfel de ingerinţă. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi (a se vedea X şi Y împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1985, Seria A nr. 91, pag. 11, paragraful 23).
   94. Mai mult chiar, tolerarea sau conivenţa autorităţilor unei înalte părţi contractante faţă de actele particularilor ce încalcă drepturile garantate de Convenţie ale altei persoane aflate sub jurisdicţia sa poate atrage răspunderea acelui stat în baza Convenţiei (a se vedea Cipru împotriva Turciei [MC], Cererea nr. 25.781/94, CEDO 2001-IV, paragraful 81). Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată chiar dacă agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor primite (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 64, paragraful 159).
   95. Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată datorită unor acte care au repercusiuni suficient de directe asupra drepturilor garantate de Convenţie. Pentru a determina dacă se impune sau nu angajarea răspunderii efective a statului trebuie avută în vedere şi atitudinea subsecventă a acestuia (a se vedea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], Cererea nr. 48.787/99, paragrafele 317, 382, 384-385 şi 393, CEDO 2004-…).
   96. Mai mult, Curtea nu exclude posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului, impusă de art. 8, de a proteja integritatea fizică a individului să se extindă şi în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei penale (a se vedea Osman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, pag. 3.164, paragraful 128).
   97. Indiferent de abordarea analitică adoptată – obligaţie pozitivă sau ingerinţă -, principiile aplicabile în ceea ce priveşte justificarea măsurii în sensul art. 8 alin. 2 sunt similare (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172). În ambele ipoteze trebuie să se asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale societăţii, statele bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligaţii în spiritul Convenţiei (a se vedea Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 36.022/97, paragraful 98, CEDO 2003-VIII; Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, pag. 15, paragraful 37, şi Leander împotriva Suediei, Hotărârea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, pag. 25, paragraful 59). Mai mult chiar, în analiza obligaţiei pozitive impuse de art. 8 alin. 1, în ceea ce priveşte justul echilibru, trebuie avute în vedere şi scopurile menţionate în art. 8 alin. 2 (a se vedea Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, citat anterior, loc. cit.; Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 303-C, pag. 54, paragraful 51).
   98. Obligaţia înaltelor părţi contractante instituită de art. 1 din Convenţie de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor părţi să ia măsuri de natură să asigure că indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor nu sunt supuşi unor rele tratamente, inclusiv aplicate de către particulari (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, Cererea nr. 39.272/98, paragrafele 149-150, CEDO 2004-…; A. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VI, pag. 2.699, paragraful 22; Z. şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 29.392/95, paragrafele 73-75, CEDO 2001-V, şi E. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 33.218/96 din 26 noiembrie 2002).
   99. Art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. El interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei (a se vedea, în acest sens, Labita împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 26.772/95, paragraful 119, ECHR 2000-IV).
   100. Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente aplicate victimei trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea gravităţii minime este relativă. Ea depinde de numeroşi factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice şi psihice asupra persoanei care le-a suferit, iar, în unele situaţii, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Decizia din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 65, paragraful 162).
   101. Curtea a reţinut tratamentul ca fiind “inuman” în situaţia în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, şi a provocat fie leziuni corporale, fie suferinţe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind “degradant” întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a le umili şi a le înjosi (a se vedea, în acest sens, Kudla împotriva Poloniei [MC], Cererea nr. 30.210/96, paragraful 92, ECHR 2000-XI). Pentru a decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui este acela de a umili sau înjosi victima şi dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalităţii acesteia, într-o manieră incompatibilă cu art. 3 (a se vedea, în acest sens, Raninen împotriva Finlandei, Decizia din 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, pag. 2.821-22, paragraful 55). Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 (a se vedea, în acest sens, Peers împotriva Greciei, Cererea nr. 28.524/95, paragraful 74, CEDO 2001-III).
   2. Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate
   102. Curtea reţine că distrugerea imobilelor şi a bunurilor reclamanţilor, precum şi îndepărtarea lor forţată din localitate au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificării Convenţiei de către România, în iunie 1994. În consecinţă, ea nu poate examina aceste aspecte (a se vedea Decizia Moldovan şi alţii împotriva României, cererile conexate nr. 41.138/98 şi 64.320/01, 13 martie 2001).
   103. Din probele prezentate de reclamanţi şi din deciziile civile ale instanţelor judecătoreşti rezultă în mod evident că lucrătorii de poliţie au fost implicaţi în organizarea acţiunii de incendiere a imobilelor, iar ulterior, inclusiv după luna iunie 1994, au încercat să muşamalizeze incidentul (a se vedea paragrafele 39, 40, 48, 50, 52 şi 53 de mai sus). În urma incidentului, fiind izgoniţi din căminele lor şi din localitate, reclamanţii au fost nevoiţi să locuiască, unii chiar şi în prezent, în condiţii improprii şi supraaglomerate – beciuri, coteţe de păsări, grajduri etc. – şi să-şi schimbe frecvent adresa, mutându-se la prieteni sau rude în condiţii de extremă supraaglomerare.
   104. În consecinţă, faţă de repercusiunile directe ale actelor agenţilor statului asupra drepturilor reclamanţilor, Curtea apreciază că se poate angaja răspunderea statului pârât în ceea ce priveşte condiţiile locative în care au trăit ulterior reclamanţii.
   105. În speţă nu se poate contesta faptul că aspectul condiţiilor locative ale reclamanţilor este inclus în noţiunea de viaţă privată şi de familie, precum şi în noţiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanţilor.
   106. Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a determina dacă autorităţile naţionale au luat măsuri adecvate pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanţilor.
   107. În acest context, Curtea reţine următoarele:
   a) În ciuda implicării agenţilor oficiali ai statului în acţiunea de incendiere a imobilelor reclamanţilor, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia şi în consecinţă a împiedicat instanţele naţionale să-i tragă la răspundere penală;
   b) instanţele naţionale au refuzat, timp de mulţi ani, să acorde despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii bunurilor reclamanţilor, întemeindu-şi refuzul pe buna-credinţă a reclamanţilor (a se vedea paragraful 71);
   c) abia prin decizia Tribunalului Mureş, pronunţată în data de 12 mai 2003, 10 ani mai târziu, au fost acordate despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii imobilelor, nu însă şi aferente bunurilor mobile distruse;
   d) în cuprinsul considerentelor sentinţei penale privind sătenii inculpaţi sunt menţionate remarci discriminatorii în ceea ce priveşte originea reclamanţilor de etnie romă (a se vedea paragraful 44);
   e) cererea reclamanţilor privind plata de daune morale a fost respinsă în primă instanţă, apreciindu-se că incendierea locuinţelor reclamanţilor şi pierderea unor membri de familie nu este de natură a provoca prejudicii morale (a se vedea paragrafele 72 şi 76);
   f) analizând cererea reclamantei Floarea Maria Zoltan de acordare a unei rente în favoarea copilului său minor, al cărui părinte a decedat în incendiu, Tribunalul Mureş a acordat, prin sentinţa sa din data de 25 februarie 2005, o rentă al cărei cuantum a fost stabilit la o pătrime din salariul minim pe economie, înjumătăţit apoi datorită faptului că victima fusese cea care a provocat agresorii;
   g) trei imobile nu au fost până în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanţi, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii largi între cadrul ferestrelor şi pereţi şi acoperişuri incomplete; şi
   h) majoritatea reclamanţilor nu s-au mai întors în localitate nici până în prezent, trăind răspândiţi în ţară sau în Europa.
   108. În opinia Curţii, elementele anterior menţionate, interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităţilor – procurori, instanţe civile şi penale, autorităţi centrale şi locale – care a perpetuat sentimentul reclamanţilor de insecuritate, ulterior lunii iunie 1994, şi care constituie prin ea însăşi o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar împotriva Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, pag. 1.215, paragraful 88).
   109. Curtea concluzionează că ingerinţa anterior menţionată şi eşecul repetat al autorităţilor statale de a stopa încălcările drepturilor reclamanţilor au condus la o încălcare continuă a art. 8 din Convenţie.
   110. Mai mult chiar, reţine că elemente precum condiţiile locative ale reclamanţilor aferente ultimilor 10 ani, în special supraaglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sănătăţii şi bunăstării reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanţii au fost nevoiţi să trăiască în asemenea condiţii şi cu atitudinea generală a autorităţilor, au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnităţii lor umane şi creându-le sentimente de natură a-i umili şi înjosi.
   111. De asemenea, referirile la onestitatea reclamanţilor şi la modul acestora de viaţă, efectuate de unele autorităţi publice învestite cu soluţionarea plângerilor reclamanţilor (a se vedea deciziile instanţelor civile şi penale şi observaţiile primarului comunei Cheţani, paragrafele 44, 66 şi 71 de mai sus) par a fi, dată fiind absenţa oricărei fundamentări, esenţialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reaminteşte că orice discriminare rasială poate constitui prin ea însăşi un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenţie (a se vedea East African Asians împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Commission Report, 14 decembrie 1973, DR 78, pag. 5, paragraful 62).
    Asemenea observaţii trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanţilor referitoare la încălcarea art. 3 din Convenţie.
   112. Curtea apreciază că cele anterior reţinute nu au fost afectate în nici un fel prin pronunţarea deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş din 24 februarie 2004, definitivă şi irevocabilă la 25 februarie 2005, de vreme ce aceasta nici nu a recunoscut şi nici nu a redresat încălcarea Convenţiei (a se vedea, în acest sens, Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Reports 1996-III, pag. 846, paragraful 36, şi Dalban împotriva României [GC], Cererea nr. 28.114/95, paragraful 44, ECHR 1999-VI).
   113. În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciază că discriminarea etnică la care reclamanţii au fost supuşi în mod public prin modul de soluţionare a petiţiilor acestora de către autorităţi, precum şi condiţiile locative ale reclamanţilor aduc atingere demnităţii lor umane, constituind, în lumina circumstanţelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenţie.
   114. În consecinţă, Curtea consideră că a avut loc, de asemenea, o încălcare a art. 3 din Convenţie.
   II. Pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
   115. Reclamanţii se plâng că eşecul autorităţilor de a desfăşura cercetări penale adecvate, finalizate prin trimiterea în judecată a tuturor persoanelor responsabile şi condamnarea penală a acestora, le-a împiedicat accesul la justiţie, în sensul imposibilităţii de promovare a unei acţiuni în pretenţii împotriva statului, responsabil de abuzurile lucrătorilor de poliţie în cauză. Parte dintre reclamanţi se plâng, de asemenea, de faptul că datorită duratei anchetei penale acţiunea civilă promovată nu a fost încă soluţionată. Ei invocă art. 6 paragraful 1 din Convenţie, conform căruia “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”.
   A. Dreptul de acces la un tribunal
   116. Reclamanţii susţin că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe motivul că făptuitorii nu au comis faptele reclamate [art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală] i-a împiedicat să promoveze o acţiune civilă împotriva lucrătorilor de poliţie. O asemenea constatare are prioritate faţă de acţiunea civilă ce necesită ca pretinsul pârât să fi comis fapta ce i se impută. Reclamanţii recunosc că situaţia ar fi fost alta în cazul în care organul de urmărire penală şi-ar fi întemeiat soluţia pe lipsa intenţiei.
    Mai mult, potrivit art. 1003 din Codul civil toate persoanele responsabile trebuie să fie acţionate în justiţie printr-o singură acţiune, răspunderea acestora fiind solidară. În consecinţă, reclamanţii nu ar fi putut să acţioneze în justiţie lucrătorii de poliţie separat faţă de civili. Sesizând organele de cercetare penală, reclamanţii au formulat pretenţii civile în procesul penal împotriva tuturor potenţialilor făptuitori, inclusiv împotriva lucrătorilor de poliţie. În ciuda celor reţinute în cuprinsul considerentelor hotărârilor penale referitoare la faptul că nu numai inculpaţii sunt vinovaţi de comiterea faptelor deduse judecăţii, instanţele civile au obligat la plata de despăgubiri numai pe cei condamnaţi penal sau succesorii acestora. S-a procedat în această modalitate întrucât potrivit art. 22 din Codul de procedură penală hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. În consecinţă, instanţa civilă nu putea dispune contrar constatărilor instanţei penale referitoare la identificarea persoanelor culpabile.
    În final, reclamanţii susţin că prezenta cauză diferă de Assenov şi alţii împotriva Bulgariei (Hotărârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII), unde poliţiştii puteau fi acţionaţi în judecată în faţa unei instanţe civile în baza legii privind răspunderea delictuală a statului, acţiunea fiind exceptată de la plata taxelor de timbru. Legislaţia română nu conţine dispoziţii care să permită unei persoane care pretinde că a fost supus la rele tratamente să acţioneze în justiţie, în faţa instanţei civile, un lucrător de poliţie. Chiar în ipoteza în care se admite că reclamanţii ar fi avut posibilitatea să introducă o acţiune civilă împotriva lucrătorilor de poliţie, dată fiind lipsa de resurse financiare a acestora, nu ar fi putut plăti taxele de timbru aferente, aproximativ 10% din suma reclamată, ceea ce ar fi împiedicat instanţa să cerceteze temeinicia acţiunii formulate.
   117. Guvernul susţine că, în ciuda rezoluţiei organului de urmărire penală de neîncepere a urmăririi penale faţă de lucrătorii de poliţie pretins implicaţi în incident, reclamanţii puteau formula acţiune civilă împotriva acestora în temeiul art. 999 şi 1000 din Codul civil, dacă se făcea dovada că au suferit un prejudiciu. Mai mult, art. 22 din Codul de procedură penală nu împiedica reclamanţii să promoveze o asemenea acţiune. Se subliniază că dreptul de acces la un tribunal nu presupune dreptul de a cere deschiderea unei proceduri de urmărire penală împotriva unei terţe persoane şi nici dreptul ca o procedură penală să conducă la condamnarea acelei persoane. Invocă în acest sens Cauza Assenov şi alţii împotriva Bulgariei anterior menţionată.
   118. Curtea reaminteşte că art. 6 alin. 1 din Convenţie asigură oricărei persoane dreptul a de a supune examinării unei instanţe judecătoreşti orice pretenţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile. Dreptul de acces la un tribunal în materie civilă constituie un aspect al dreptului la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. 1 (a se vedea, printre altele, Aksoy împotriva Turciei, hotărârile din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, pag. 2.285, paragraful 92; Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [GC], Cererea nr. 26.083/94, paragraful 50, ECHR 1999-I; Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, Seria A nr. 18, pag. 18, paragraful 36). Această dispoziţie este în mod evident incidentă în cazul acţiunilor în pretenţii în care agenţi ai statului sunt pretins implicaţi în aplicarea de tratamente contrare art. 3, inclusiv în distrugerea de imobile sau alte valori patrimoniale.
    Cerinţa liberului acces la justiţie trebuie nu doar să fie prevăzută în legislaţia internă, ci să aibă şi aplicabilitate practică, în absenţa căreia îi lipseşte accesibilitatea şi eficacitatea (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar şi alţii, anterior citată, pag. 1.210, paragraful 66). Acest principiu îşi găseşte aplicare cu atât mai mult când este vorba despre dreptul de acces la un tribunal, faţă de poziţia primordială pe care o ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică (a se vedea, în acest sens, Airey împotriva Irlandei, Hotărârea din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, pag. 12-13, paragraful 24).
    Mai mult, doar o instituţie care are competenţă deplină, inclusiv posibilitatea de a desfiinţa, pe baza normelor legale aplicabile şi după o procedură organizată, decizia apelată, poate fi definită ca “tribunal” în sensul art. 6 paragraful 1 (a se vedea, în acest sens, Umlauft împotriva Austriei, Hotărârea din 23 octombrie 1995, Seria A nr. 328-B, pag. 39-40, paragrafele 37-39).
    În analiza existenţei unui remediu eficace în cazul distrugerii locuinţelor, Curtea va avea în vedere insecuritatea şi vulnerabilitatea poziţiei reclamanţilor şi faptul că aceştia au ajuns să depindă de autorităţi, ulterior evenimentelor, în ceea ce priveşte împlinirea nevoilor lor esenţiale (a se vedea Cauza Akdivar împotriva Turciei, citată anterior, pag. 1.213, paragraful 73).
   119. Guvernul susţine că reclamanţii puteau să promoveze acţiuni civile împotriva lucrătorilor de poliţie implicaţi în incident, acţiuni a căror temeinicie putea fi analizată indiferent de modul de soluţionare a laturii penale a cauzei. Această ipoteză nu a fost însă verificată în practică, de vreme ce reclamanţii nu au promovat astfel de acţiuni în pretenţii.
    În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională expusă de părţi, Curtea constată că în nici una dintre aceste hotărâri judecătoreşti nu se statuează că instanţa civilă nu este ţinută de soluţia organului de urmărire penală de neîncepere sau scoatere de sub urmărire penală, întrucât fapta reclamată nu a fost comisă de făptuitor sau învinuit. Acelaşi aspect este valabil şi în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească datând din 1972, înaintată de Guvern (paragraful 83), în care singura problemă de drept analizată a fost aceea de a stabili dacă instanţa civilă este în măsură să analizeze temeinicia acţiunii civile, deşi ancheta penală a fost finalizată în sensul netrimiterii în judecată. În speţă, Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra aspectului dacă instanţa civilă era ţinută de constatarea organului de urmărire penală.
   120. În consecinţă, Curtea constată că nu a fost demonstrată posibilitatea promovării unei acţiuni civile eficiente împotriva lucrătorilor de poliţie faţă de circumstanţele cauzei. Prin urmare, Curtea nu poate stabili dacă instanţele naţionale s-ar fi putut pronunţa asupra pretenţiilor reclamanţilor, în cazul în care aceştia ar fi promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva lucrătorilor de poliţie.
   121. Cu toate acestea, se constată că reclamanţii au intentat acţiuni în pretenţii împotriva civililor condamnaţi penal, solicitând despăgubiri pentru condiţiile lor locative ulterioare distrugerii căminelor acestora. Aceste acţiuni au fost eficiente, fiindu-le admise şi acordându-li-se despăgubiri (paragraful 77). În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamanţii nu pot pretinde un drept suplimentar la o acţiune civilă separată, împotriva lucrătorilor de poliţie pretins implicaţi în incident.
   122. În lumina acestor considerente, Curtea concluzionează în sensul că nu a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte dreptul de acces efectiv la un tribunal.
   B. Durata procedurii
   123. Reclamanţii susţin că, în ciuda numărului mare de inculpaţi şi martori implicaţi, cauza nu a fost de o complexitate deosebită. Situaţia de fapt a fost relativ clară, reclamanţii fiind în măsură să furnizeze organelor de poliţie numele multor persoane implicate. Cauza nu a ridicat nici o problemă de drept de natură inovatoare sau complexă. Autorităţile române au întârziat arestarea inculpaţilor din septembrie 1993 până în ianuarie 1997, fără a furniza motive credibile pentru această pasivitate. Reclamanţii contrazic susţinerea Guvernului în sensul că sunt responsabili de această întârziere datorită neplăţii onorariului expertului. Ei subliniază că nu posedau resurse financiare, locuiau în condiţii precare şi nu puteau plăti onorariul. Dacă imposibilitatea de a suporta financiar o astfel de taxă a condus la pierderea dreptului de a obţine soluţionarea pretenţiilor lor civile, aceasta, prin ea însăşi, constituie o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
    Mai mult, pretenţiile civile prezentau o miză foarte ridicată pentru reclamanţi – realizarea eforturilor lor de a-şi reconstrui căminele şi de a-şi reface viaţa pentru a asigura condiţii de viaţă decente copiilor lor şi altor membri de familie.
    Ei fac trimitere la o jurisprudenţă amplă a Curţii, printre care cauzele Torri împotriva Italiei (Hotărârea din 1 iulie 1997, Reports of Judgements and Decisions 1997-IV), Corigliano împotriva Italiei (Hotărârea din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 57), Bunkate împotriva Olandei (Hotărârea din 26 mai 1993, Seria A nr. 248-B) şi De Micheli împotriva Italiei (Hotărârea din 26 februarie 1993), Seria A nr. 257-D).
   124. Guvernul apreciază cauza ca fiind complexă, faţă de obiectul acesteia – infracţiuni comise de un număr mare de săteni, pe parcursul unei nopţi întregi -, şi că întocmirea unei expertize privind cuantumul prejudiciului patrimonial cauzat era necesară. Se susţine că reclamanţii sunt parţial responsabili de durata procedurii civile, întrucât pe parcursul mai multor săptămâni au refuzat să remunereze expertul numit de instanţă.
   125. Curtea reaminteşte că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută, în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al autorităţilor statale competente şi importanţa litigiului pentru cei interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Frydlender împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/96, paragraful 43, ECHR 2000-VII).
   126. Durata anchetei penale trebuie să fie avută în vedere în calcularea termenului rezonabil în materie civilă, atunci când această anchetă este în măsură să afecteze rezultatul unui litigiu civil derulat în faţa instanţelor competente (a se vedea Hotărârea Rezette împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 73.983/01, paragraful 32, 13 iulie 2004).
   127. De vreme ce competenţa Curţii ratione temporis acoperă numai perioada ulterioară ratificării Convenţiei de către România în data de 20 iunie 1994, va avea în vedere stadiul procedural existent la acea dată (a se vedea, printre multe altele, mutatis mutandis, Hotărârea Yaggci şi Sargin împotriva Turciei din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, pag. 16, paragraful 40).
   128. Perioada de luat în considerare a început în septembrie 1993, când reclamanţii au formulat plângeri penale şi s-au constituit părţi civile în procesul penal, şi s-a încheiat în 25 februarie 2005, după mai mult de 11 ani, dintre care 9 luni înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. Trei instanţe judecătoreşti s-au pronunţat în cauză.
   129. Curtea reţine că au trecut 5 ani până la disjungerea acţiunii civile de cea penală în data de 23 iunie 1998 (a se vedea paragraful 43) pentru a evita tergiversarea cauzei. Cu toate acestea, prima sentinţă pe latură civilă a fost pronunţată în 12 ianuarie 2001, respectiv la 7 ani după depunerea cererii. Această sentinţă a fost desfiinţată în data de 17 octombrie 2001, datorită unui ansamblu de erori procedurale (a se vedea paragraful 75). Numai doi ani mai târziu, în mai 2003, tribunalul a pronunţat o nouă soluţie asupra temeiniciei acţiunii. În data de 24 februarie 2004, curtea de apel a modificat în parte sentinţa instanţei inferioare. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut, prin decizia sa definitivă şi irevocabilă din data de 25 februarie 2005, hotărârea curţii de apel. Deşi Curtea conştientizează dificultatea organizării procedurii în situaţia existenţei a mai mult de 30 de inculpaţi şi părţi civile, procedură ce reclamă necesitatea unei expertize referitoare la cuantumul prejudiciilor cauzate victimelor, ea reţine că durata acesteia nu a fost determinată de timpul necesar efectuării expertizelor tehnice, de vreme ce raportul principal de expertiză a fost întocmit în cursul anului 1999. Durata îndelungată a acesteia s-a datorat mai degrabă erorilor comise de instanţele naţionale.
   130. Având în vedere criteriile stabilite în jurisprundenţa sa anterioară privind analiza termenului rezonabil, precum şi circumstanţele cauzei, Curtea constată că durata procedurii civile nu satisface cerinţa respectării unui termen rezonabil, instituită de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
   131. În consecinţă, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub acest aspect.
   III. Pretinsa încălcare a art. 14 raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie
   132. Reclamanţii susţin că, datorită originii lor etnice, au fost discriminaţi de organele judiciare şi de autorităţi, încălcându-se astfel art. 14 din Convenţie, potrivit căruia “Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
   133. Ei afirmă că observaţiile Tribunalului Mureş expuse în considerentele Sentinţei din 17 iulie 1998 relevă în mod clar sentimente ostile romilor, iar refuzul autorităţilor de a îmbunătăţi condiţiile lor de viaţă ulterior evenimentelor din septembrie 1993 a constituit expresia ostilităţii faţă de populaţia de etnie romă. Ei susţin că reprezentanţi ai autorităţilor locale, în special primarul localităţii Hădăreni, în cuprinsul notei sale informative privind stadiul reconstruirii imobilelor populaţiei rome, au demonstrat poziţia evidentă a acestora, îndreptată împotriva familiilor romilor, cu încălcarea art. 8, coroborat cu art. 14 din Convenţie. Mai mult, observaţiile Tribunalului Mureş expuse în considerentele Sentinţei din 17 iulie 1998, deşi făcute în cursul procesului penal după disjungerea laturii civile, ar fi putut avea consecinţe asupra modului de soluţionare a acţiunii civile, avându-se în vedere legătura strânsă, potrivit legislaţiei române, dintre latura penală şi cea civilă a procesului penal.
   134. De asemenea, maniera surprinzătoare prin care instanţa civilă a respins capetele de cerere privind solicitarea de despăgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, prin Sentinţa din 12 ianuarie 2001, observaţiile acesteia ce caracterizează reclamanţii ca fiind nesinceri şi evazionişti fiscal, refuzul său de a acorda daune morale pentru distrugerea locuinţelor şi cuantumul redus al pretenţiilor admise constituie o discriminare a reclamanţilor în exerciţiul dreptului lor de a supune examinării unei instanţe judecătoreşti pretenţiile lor privind drepturi şi obligaţii civile, prin aceasta încălcându-se art. 14 raportat la art. 6 din Convenţie.
   135. Guvernul susţine că în absenţa unei încălcări a art. 8, reclamanţii nu pot invoca încălcarea art. 14 din Convenţie. Autorităţile statale au acordat acelaşi sprijin comunităţii rome ca şi cel acordat altor categorii de populaţie, spre exemplu celor afectaţi de catastrofe naturale. Nu a existat, în consecinţă, nici o formă de discriminare. În ceea ce priveşte faptul că reclamanţii invocă încălcarea art. 6 raportat la art. 14 din Convenţie, Guvernul admite că termenii menţionaţi au fost folosiţi, dar subliniază că aceasta s-a întâmplat în cursul procesului penal, unde reclamanţii aveau calitatea de parte civilă şi nu de inculpat. În consecinţă, art. 6 nu este incident în cauză, iar art. 14 din Convenţie nu se poate raporta la acesta.
   136. Curtea reiterează că art. 14 din Convenţie completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale protocoalelor adiţionale. El nu are o existenţă independentă, ci poate fi invocat numai cu privire la drepturile şi libertăţile pe care acestea le reglementează. Deşi incidenţa art. 14 nu presupune o încălcare a acestor drepturi şi libertăţi – iar astfel poate apărea ca autonom -, aplicarea art. 14 se poate face numai în legătură cu un fapt care intră în sfera de aplicare a unui alt drept apărat de Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35, paragraful 71, şi Hotărârea Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr. 291-B, p. 32, paragraful 22).
   137. În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 din Convenţie, conform unei jurisprudenţe constante, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit (a se vedea, în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette împotriva Franţei, Cererea nr. 36.515/97, paragraful 34, ECHR 2002-I).
   138. Curtea reţine că circumstanţele cauzate cad sub incidenţa art. 6 şi 8 din Convenţie (a se vedea paragrafele 105, 109, 126 şi 131 de mai sus) şi, în consecinţă, art. 14 este aplicabil.
   139. Ea constată că atacurile au fost îndreptate împotriva reclamanţilor datorită originii lor etnice. Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze incendierea locuinţelor reclamanţilor şi nici uciderea unor rude ale acestora. Constată însă că originea etnică a reclamanţilor pare a fi fost decisivă în durata şi modul de soluţionare a cauzei de către instanţele naţionale după ratificarea Convenţiei de către România. Reţine în continuare existenţa remarcelor discriminatorii repetate, formulate de către autorităţi pe tot parcursul soluţionării cauzei al cărei obiect cădea în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, prin respingerea capetelor de cerere privind acordarea de despăgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, precum şi respingerea cererii de acordare de daune morale în urma distrugerii locuinţelor reclamanţilor.
    În ceea ce priveşte Decizia din 24 februarie 2004, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 25 februarie 2005, considerentele reducerii cuantumului daunelor morale priveau în mod direct caracteristicile etniei reclamanţilor.
   140. Curtea constată că Guvernul nu a prezentat nici o justificare a diferenţei de tratament aplicat reclamanţilor şi, în consecinţă, constată o încălcare a art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8.
   IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
   A. Prejudiciul material şi moral
   141. Art. 41 din Convenţie statuează în sensul că “În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
   142. Reclamanţii solicită acordarea de despăgubiri aferente distrugerii imobilelor de locuit şi a bunurilor din gospodărie. Ei admit că o parte din imobile au fost reconstruite din fonduri bugetare, dar lucrările au fost executate defectuos, iar majoritatea imobilelor au fost reconstruite doar parţial. Pretenţiile lor corespunzătoare distrugerii imobilelor au fost întemeiate pe concluziile raportului de expertiză întocmit de un expert numit de Tribunalul Mureş.
    Ei subliniază că, în majoritatea cazurilor, nu au putut furniza probatorii obiective privind valoarea bunurilor din gospodării, întrucât orice înscrisuri probatorii au pierit în incendiu. Ei afirmă că, în ciuda precarităţii resurselor financiare, nici unul dintre imobile nu a fost gol şi, în consecinţă, potrivit Cauzei Akdivar împotriva Turciei anterior menţionate, dacă instanţa nu a ţinut cont de susţinerilor lor privind existenţa bunurilor şi valoarea acestora trebuia să se raporteze, în echitate, la valoarea unor bunuri gospodăreşti uzuale.
    Unii dintre reclamanţi au pretins restituirea cheltuielilor necesitate de ocuparea unui nou spaţiu locativ ulterior distrugerii locuinţelor lor.
   143. În particular, reclamanţii pretind plata următoarelor sume: Iulius Moldovan solicită suma de 40.000 EUR pentru distrugerea locuinţei sale şi suma de 55.000 EUR pentru distrugerea prin incendiere a bunurilor gospodăreşti şi a altor active, inclusiv profitul obţinut în urma vânzării a 400 de oi; Melenuţa Moldovan – suma de 2.133 EUR pentru distrugerea bunurilor sale gospodăreşti; Maria Moldovan – suma de 947 EUR aferentă distrugerii imobilului său şi a altor bunuri; Otilia Rostaş – suma de 2.573 EUR pentru distrugerea bunurilor sale; Petru (Gruia) Lăcătuş – suma de 10.738 EUR aferentă distrugerii imobilului său şi a altor bunuri; Maria Floarea Zoltan – suma de 2.240 EUR pentru distrugerea bunurilor sale şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş – suma de 5.530 EUR aferentă distrugerii imobilului său şi a altor bunuri gospodăreşti.
   144. Reclamanţii susţin în continuare că sentimentele de neputinţă şi frustrare datorate neinculpării lucrătorilor de poliţie, durata procedurii civile, atitudinea xenofobă a organelor judiciare, insecuritatea situaţiei lor locative şi condiţiile de viaţă din trecut şi, în unele cazuri, încă existente le-au cauzat prejudicii morale. În cuprinsul memoriului datând din 29 august 2003 ei au pretins sub acest capăt de cerere sume variind între 30.000 EUR şi 50.000 EUR de persoană, în funcţie de situaţia personală: reclamanţii ale căror imobile au fost reconstruite au cerut fiecare suma de 30.000 EUR, în timp ce reclamanţii ale căror imobile nu au fost reconstruite, respectiv Petru (Dîgăla) Lăcătuş şi Maria Floarea Zoltan, au cerut fiecare suma de 50.000 EUR.
   145. În data de 29 ianuarie 2003 Maria Floarea Zoltan a solicitat suma de 1.000.000 EUR reprezentând daune morale. Ea a subliniat faptul că, ulterior evenimentelor din septembrie 1993*), a fost izgonită împreună cu fiul său, din localitate, toate încercările sale ulterioare de a se întoarce în comunitate fiind sortite eşecului. Mai mult, a fost umilită şi hărţuită de către serviciile secrete, care au urmărit-o, ca rezultat al campaniei mass-media de denigrare a populaţiei de etnie romă. Faţă de aceste considerente, în 2001 a plecat împreună cu fiul său în Marea Britanie, unde a obţinut azil politic. În prezent urmează împreună un tratament, inclusiv în cadrul Fundaţiei Medicale a Victimelor Actelor de Tortură, pentru traumele psihologice suferite ulterior evenimentelor în cauză.
    Printr-un memoriu adresat Curţii în data de 19 iulie 2004 Otilia Rostaş a solicitat despăgubiri în cuantum de 120.000 EUR, iar Melenuţa Moldovan a solicitat despăgubiri în cuantum de 100.000 EUR.
    Iulius Moldovan a solicitat, printr-un memoriu datând din 6 iulie 2004, despăgubiri în cuantum de 196.875 EUR pentru distrugerea locuinţei sale şi a bunurilor gospodăreşti, având în vedere deprecierea monedei naţionale în ultimii 10 ani. El a solicitat, de asemenea, suma de 300.000 EUR daune morale.
    ___________
   *) Textul original menţionează, dintr-o eroare materială, septembrie 2003 (n.t.).

 

   146. Pentru a rezuma, avându-se în vedere toate capetele de cerere privind daune materiale şi morale, reclamanţii au pretins plata următoarelor sume: Iulius Moldovan – 496.875 EUR; Melenuţa Moldovan – 100.000 EUR; Maria Moldovan – 30.947 EUR; Otilia Rostaş – 120.000 EUR; Petru (Gruia) Lăcătuş – 40.738 EUR; Maria Floarea Zoltan – 1.002.240 EUR şi Petru (Dîgăla) Lăcătuş – 55.530 EUR.
   147. Reclamanţii nu au solicitat plata cheltuielilor de judecată.
   148. Guvernul susţine că statul pârât nu poate fi ţinut responsabil de pretinsa încălcare a drepturilor şi libertăţilor invocate şi că oricum au fost avansate fonduri pentru reconstrucţia imobilelor reclamanţilor. În cursul lunii octombrie 2003 ei au înaintat un raport de expertiză întocmit, la cererea lor, de către un expert local, care a concluzionat în sensul că, ulterior reconstruirii unei părţi din imobile, condiţiile locative ale reclamanţilor sunt fie “bune”, fie “satisfăcătoare”. S-a apreciat totuşi că sunt necesare lucrări ulterioare pentru a face aceste imobile locuibile, respectiv: lucrări de zidărie, inclusiv finalizarea plafonului, lucrări la sistemul de electricitate şi de scurgere a apelor pluviale, costul acestora fiind estimat la suma de 1.000 EUR.
    Oricum, Guvernul apreciază excesive şi neîntemeiate sumele pretinse de reclamanţi.
   149. Curtea reiterează constatările sale:
   – reclamanţii au fost supuşi unor tratamente degradante, în sensul art. 3 din Convenţie;
   – a existat o ingerinţă în dreptul acestora la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie neconformă art. 8 din Convenţie;
   – durata procedurii civile nu a fost rezonabilă în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie; şi
   – reclamanţii au fost discriminaţi, datorită originii lor etnice, în exercitarea drepturilor acestora ocrotite de art. 8 din Convenţie, prin încălcarea art. 14.
    Toate aceste încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei s-au datorat condiţiilor de viaţă ale reclamanţilor, posterioare ingerinţei autorităţilor statului pârât în drepturile reclamanţilor ulterior lunii iunie 1994, şi eşecului repetat al acestora de a pune capăt acestor încălcări.
   150. Curtea apreciază că există o legătură cauzală între ingerinţele în drepturile reclamanţilor şi prejudiciul material reclamat, de vreme ce Guvernul a fost găsit responsabil de incapacitatea de a pune capăt încălcărilor aduse drepturilor reclamanţilor care au generat pentru aceştia condiţii inacceptabile de viaţă. Constată, de asemenea, că raportul de expertiză prezentat de părţi este inexact şi inconsistent. Totodată, apreciază că, în urma ingerinţelor constatate, reclamanţii au suferit în mod indubitabil prejudicii morale, ce nu pot fi reparate prin simpla constatare a încălcării.
   151. În consecinţă, faţă de gravitatea încălcării normelor Convenţiei, de cuantumul daunelor deja acordate de instanţa internă prin Hotărârea definitivă şi irevocabilă din 25 februarie 2005 şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă acestora următoarele sume, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit:
   a) 60.000 EUR, daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan;
   b) 13.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan;
   c) 11.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan;
   d) 15.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş;
   e) 17.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lăcătuş;
   f) 95.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan;
   g) 27.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgăla) Lăcătuş.
   152. Curtea apreciază că acordarea acestor sume, incluzându-le pe cele stabilite de instanţa naţională, reprezintă soluţia completă şi finală a cazului dedus judecăţii.
   B. Penalităţi de întârziere
   153. Curtea consideră că majorările de întârziere trebuie să fie calculate prin raportare la rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale.

 

    PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,

 

    CURTEA:

 

   1. hotărăşte, în unanimitate, că art. 8 din Convenţie a fost încălcat (paragraful 109);
   2. hotărăşte, în unanimitate, că art. 3 din Convenţie a fost încălcat (paragraful 114);
   3. hotărăşte, cu 5 voturi la două, că nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces efectiv la un tribunal (paragraful 122);
   4. hotărăşte, în unanimitate, că art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce priveşte durata procedurii (paragraful 131);
   5. hotărăşte, în unanimitate, că art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8, a fost încălcat (paragraful 140);
   6. hotărăşte în unanimitate:
   a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit:
   (i) 60.000 EUR (şaizeci de mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan;
   (ii) 13.000 EUR (treisprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan;
   (iii) 11.000 EUR (unsprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan;
   (iv) 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş;
   (v) 17.000 EUR (şaptesprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lăcătuş;
   (vi) 95.000 EUR (nouăzeci şi cinci mii euro) daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan;
   (vii) 27.000 EUR (douăzeci şi şapte mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgăla) Lăcătuş;
   b) că aceste sume vor fi convertite în lei la cursul de schimb din data plăţii, cu excepţia celor acordate doamnei Zoltan, care vor fi convertite în lire sterline la cursul de schimb din data plăţii şi care vor fi depuse în contul bancar al acesteia din Marea Britanie;
   c) că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 procente;
   7. respinge, în unanimitate, celelalte capete de cerere de acordare a unei satisfacţii echitabile.
    Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la data de 12 iulie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
   

S. Dolle,                                                           J.-P. Costa,
 grefier                                                             preşedinte

    La prezenta hotărâre se află anexate, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 77 alin. 2 din Regulament:
   a) opinia concordantă a domnului judecător Bîrsan şi a doamnei judecător Mularoni; şi
   b) opinia parţial separată a doamnei judecător Thomassen, la care s-a alăturat şi domnul judecător Loucaides.

 

    OPINIA CONCORDANTĂ
a judecătorilor Bîrsan şi Mularoni

 

    Împărtăşim opinia majoritară, în sensul că au fost încălcate art. 3 şi 8 din Convenţie.
    Cu toate acestea, am ajuns la această concluzie în urma unui raţionament parţial diferit de cel al majorităţii.
    Ţinând cont de faptul că incidentele care se află la originea prezentei cauze au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificării Convenţiei de către România, apreciem că următoarele elemente sunt esenţiale în stabilirea unei încălcări a art. 3 şi 8:
   1. refuzul parchetului de a ancheta penal agenţii statului ce au fost implicaţi în mod evident în incendierea imobilelor reclamanţilor, prin aceasta împiedicând instanţele naţionale să stabilească responsabilitatea acestora şi să angajeze răspunderea lor penală;
   2. condiţiile de viaţă ale reclamanţilor din ultimii 10 ani, în special supraaglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sănătăţii şi bunăstării reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanţii au fost nevoiţi să trăiască în asemenea condiţii şi cu atitudinea generală a autorităţilor (care, inter alia, au făcut numeroase observaţii neplăcute cu privire la originea etnică a reclamanţilor în cuprinsul Sentinţei penale din 17 iulie 1998) au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnităţii lor umane şi creându-le sentimente de natură a-i umili şi înjosi. 3 imobile nu au fost reconstruite până în prezent, iar cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii mari între cadrele ferestrelor şi ziduri şi acoperişuri incomplete.
    În ceea ce priveşte restul considerentelor avute în vedere de către majoritate (a se vedea paragraful 107), apreciem că refuzul instanţelor naţionale de a acorda daune materiale aferente distrugerii pieselor de mobilier şi bunurilor gospodăriei reclamanţilor timp de mai mulţi ani, precum şi refuzul acestora de a acorda daune morale sunt regretabile, dar nu au relevanţă în stabilirea unei încălcări a art. 3 şi 8. Mecanismul de apărare a drepturilor omului instituit de Convenţie are un caracter subsidiar, incident ulterior epuizării remediilor naţionale. Constatăm că în Hotărârea sa din 24 februarie 2004 Curtea de Apel Târgu Mureş, făcând trimitere, inter alia, la jurisprudenţa Curţii, a confirmat dreptul reclamanţilor la plata de despăgubiri materiale şi a acordat şi daune morale (a se vedea paragraful 77). Această decizie a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie. Faptul că instanţele naţionale au diminuat cuantumul daunelor solicitate de reclamanţi, datorită provocării inculpaţilor la comiterea infracţiunilor cauzatoare de prejudicii, nu ridică probleme, în opinia noastră, pe terenul Convenţiei. Această opinie este fundamentată pe cel puţin două considerente, după cum urmează:
   1. Curtea a statuat în mod repetat faptul că, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, el nu stabileşte reguli referitoare la admisibilitatea materialului probator, la administrarea acestuia, aceste aspecte urmând a fi reglementate de normele de drept intern, iar aprecierea lor aparţine instanţelor naţionale (a se vedea, printre altele, Hotărârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei, GC, Cererea nr. 30.544/96 alin. 28, CEDH 1999-I).
   2. Din actele dosarului rezultă că starea de provocare avută în vedere de Curtea de Apel Târgu Mureş nu este lipsită de suport probatoriu. Instanţele naţionale erau, în consecinţă, îndreptăţite să îi atribuie consecinţe juridice.
    În ceea ce priveşte durata procedurii civile, se constată faptul că analiza acestui aspect a fost făcută de Curte în mod separat, constatând, în unanimitate, încălcarea art. 6 alin. 1.

 

    OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ
a doamnei judecător Thomassen, la care s-a alăturat şi
domnul judecător Loucaides

 

    Contrar opiniei majorităţii membrilor Curţii, apreciez ca fiind încălcat dreptul reclamanţilor la un tribunal în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
    Reclamanţii se plâng că, de vreme ce agenţii statali au fost implicaţi în evenimentele din 1993, care au avut consecinţe serioase în ceea ce priveşte drepturile acestora statuate de art. 3, 6, 8 şi 14, ar fi trebuit să poată deduce unei instanţe judecătoreşti pretenţiile lor civile şi să obţină astfel compensaţii materiale ca urmare a actelor comise de acei agenţi. Cu toate acestea, reclamanţii nu au putut intenta o acţiune civilă, de vreme ce organele de urmărire penală au decis să nu înceapă urmărirea penală faţă de lucrătorii de poliţie.
    Curtea a decis în sensul că nu poate stabili dacă instanţele naţionale s-ar fi putut pronunţa asupra pretenţiilor reclamanţilor, în cazul în care aceştia ar fi promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva lucrătorilor de poliţie (paragraful 120). În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să constate că reclamanţii nu au avut acces eficient la justiţie în sensul deducerii judecăţii a unei acţiuni în pretenţii împotriva lucrătorilor de poliţie pretins implicaţi în incident.
    În schimb, Curtea a decis în sensul inexistenţei unei încălcări a art. 6 alin. 1 datorită despăgubirilor acordate reclamanţilor de către instanţele civile în urma acţiunii promovate împotriva civililor participanţi la revoltă.
    Cu toate acestea, art. 6 alin. 1 garantează reclamanţilor dreptul de a sesiza o instanţă civilă, competentă să analizeze temeinicia şi legalitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală intentată împotriva oricărei persoane, pretins autoare a unui delict civil în speţă, inclusiv împotriva lucrătorilor de poliţie.
    Autorităţile naţionale nu au admis nici un moment încălcarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie prin comportamentul lucrătorilor de poliţie pretins participanţi la revoltă. Astfel cum a reţinut şi Curtea, nu numai că a lipsit o anchetă eficientă în ceea ce priveşte posibila implicare a lucrătorilor de poliţie în incendierea imobilelor, dar şi atitudinea generală a autorităţilor a fost refractară în a admite o asemenea comportare ilicită a organelor de poliţie (paragrafele 107-113). Nici o instanţă internă nu a avut posibilitatea să cerceteze implicarea agenţilor statali în incendierea imobilelor şi să acorde, dacă se impunea, compensaţii materiale.
    În consecinţă, nu pot fi de acord cu concluzia Curţii în sensul că garanţia oferită de art. 6 alin. 1 referitoare la dreptul de acces la un tribunal a fost respectată prin stabilirea responsabilităţii civililor obligaţi la plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor. În cursul procedurii angajate împotriva civililor nu s-ar fi putut stabili concomitent responsabilitatea statului, care are o solvabilitate mai ridicată.
    În opinia mea, ar fi o greşeală dacă concluziile majoritare regăsite în paragrafele 121 şi 122 ar fi interpretate în sensul unei acceptări, de orice natură, a situaţiei în care agenţi statali despre care se pretinde că încalcă drepturi ale omului ar putea fi exoneraţi de răspundere prin angajarea răspunderii unui particular cu privire la acele acte. Pentru mine o asemenea interpretare ar eluda statul de drept.
    Faţă de considerentele anterior menţionte, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost, în opinia mea, încălcat.
    ___________
   1) În prezent valoarea acesteia este de aproximativ 720 EUR (la data alocării sumelor respective, acestea reprezentau aproximativ 28.000 EUR, n.t.).
   2) Aproximativ 1.525 EUR
   3) Aproximativ 920 EUR
   4) Aproximativ 3.745 EUR
   5) Aproximativ 460 EUR
   6) Aproximativ 805 EUR
   7) Aproximativ 17 EUR
   8) Aproximativ 1.725 EUR
   9) Aproximativ 72 EUR
   10) Aproximativ 18 EUR
   11) Aproximativ 9 EUR
   12) Aproximativ 2.880 EUR
   13) Aproximativ 1.440 EUR
   14) Aproximativ 865 EUR
   15) Aproximativ 575 EUR
   16) Aproximativ 430 EUR
   17) Aproximativ 2.015 EUR

Comments Off on Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre nr. 2 definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României

Filed under Jurisprudenta CEDO

Comments are closed.