Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în Cauza Silimon şi Gross împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

 

Hotărâre
din 07/02/2008
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 107 din 23/02/2009
în Cauza Silimon şi Gross împotriva României

 

    CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
    SECŢIA A TREIA

 

    HOTĂRÂREA
din 7 februarie 2008

 

    În Cauza Silimon şi Gross împotriva României
(Cererea nr. 19.372/06)

 

    În Cauza Silimon şi Gross împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu la 17 ianuarie 2008,
    pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

    PROCEDURĂ

 

   1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19.372/06) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni germani, doamna Herta Margareta Silimon şi domnul Gerhard Albert Gross (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 24 aprilie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
   2. Reclamanţii sunt reprezentaţi prin domnul E.J. Prediger, avocat din Braşov. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
   3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
   4. Guvernul german, invitat la data de 18 decembrie 2006 să prezinte observaţii scrise, nu şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita acest drept (art. 36 § 1 din Convenţie şi 44 din Regulament).

 

    ÎN FAPT

 

   I. Circumstanţele cauzei
   5. Reclamanţii s-au născut în anul 1926 şi, respectiv, 1934 şi locuiesc la Munchen şi, respectiv, Gempen.
   6. Prin două hotărâri, din 27 august 1981, respectiv 8 iulie 1989, invocând Decretul nr. 223/1974, statul român a confiscat casa situată în Braşov, str. Retezat nr. 8, compusă din două apartamente. În momentul confiscării, reclamanta era proprietara apartamentului nr. 2 şi a unei cote-părţi de două treimi din apartamentul nr. 1, iar reclamantul deţinea o cotă-parte de o treime din acest apartament.
   7. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 iulie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, Societatea Comercială RIAL – S.R.L. (S.C. RIAL), care administra bunurile ce aparţineau statului, a vândut respectiva casă soţilor M., care o ocupau în baza unui contract de închiriere.
   8. La data de 19 septembrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), reclamanţii au solicitat din partea S.C. RIAL restituirea casei menţionate mai sus.
   9. La o dată neprecizată, reclamanţii au dat în judecată S.C. RIAL, Primăria Braşov şi soţii M. în faţa Judecătoriei Braşov. Ei au solicitat instanţei să constate ilegalitatea confiscării bunului lor, cu motivarea că Decretul nr. 223/1974 încălca prevederile Constituţiei în vigoare la data respectivă. Arătând că Legea nr. 112/1995 interzicea vânzarea mai multor apartamente unei singure persoane, că imobilul în litigiu era compus din două apartamente şi că, în momentul vânzării, soţii M. au fost de rea-credinţă, reclamanţii au solicitat instanţei să constate şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 iulie 1997. Ei au solicitat, de asemenea, instanţei să dispună radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al soţilor M.
   10. Prin sentinţa din data de 15 decembrie 2003, Judecătoria Braşov a admis parţial acţiunea reclamanţilor. Ea a statuat că însuşirea de către stat a imobilului în litigiu a fost ilegală şi a constatat lipsa unui titlu valabil al statului asupra bunului în litigiu. În schimb, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, judecătoria a respins cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, motivat prin aceea că Legea nr. 112/1995 nu interzicea vânzarea către chiriaşi a mai mult de un apartament şi că, în momentul vânzării, cumpărătorii au fost de bună-credinţă. De asemenea, instanţa a respins cererea de radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate al soţilor M.
   11. Reclamanţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe, plângându-se de faptul că instanţa de fond a statuat în mod nedrept că soţii M. au fost de bună-credinţă în momentul vânzării.
   12. Prin decizia din data de 19 mai 2004, Curtea de Apel Braşov a respins apelul reclamanţilor ca neîntemeiat. Ea a statuat că soţii M. au cumpărat imobilul în litigiu pe baza menţiunilor din cartea funciară, în care statul era înscris ca proprietar, şi că buna lor credinţă nu putea fi, aşadar, înlăturată. Completul de judecată era compus din judecătorii D.R. şi A.P.
   13. Reclamanţii au formulat recurs împotriva deciziei menţionate mai sus, susţinând că instanţele de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a legii atunci când au constatat buna-credinţă a soţilor M. Conform legii în vigoare la data la care Curtea de Apel Braşov a pronunţat această decizie, competenţa de soluţionare a recursului reclamanţilor revenea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
   14. În urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel Braşov a devenit competentă să statueze asupra recursului formulat de reclamanţi împotriva deciziei din 19 mai 2004, pronunţată de aceeaşi instanţă.
   15. Prin decizia din 27 octombrie 2005, Curtea de Apel Braşov a respins recursul reclamanţilor, statuând că aceştia nu au reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă care era în favoarea soţilor M. Completul de judecată era compus din judecătorii D.M.C., G.B. şi R.P.
   16. La cererea reclamanţilor, procedura administrativă începută la data de 19 septembrie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost suspendată în aşteptarea unei hotărâri definitive a instanţelor în litigiul în contradictoriu cu soţii M.
   II. Dreptul şi practica internă pertinente
   17. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în cauzele Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26) şi Pădurar împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005).
   18. Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permiţându-le beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
   19. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001 (republicată), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, sunt următoarele:

 

   ARTICOLUL 1
    “(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat (…) în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
    (2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (…), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (…)”

 

   ARTICOLUL 10
    “(1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. (…)
    (8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
    (9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. (…)”

 

   ARTICOLUL 20
    “(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
    (2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (…), persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului. (…)”
   20. Art. 13 şi 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care sunt, de asemenea, relevante în cauza de faţă, prevăd următoarele:

 

   ARTICOLUL 13
    “(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului-ministru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (…)”

 

   ARTICOLUL 16
    “(1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare (…) se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
    (2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (…) care nu au fost soluţionate (…) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau (…) Secretariatului Comisiei Centrale (…) în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor (…).
    (5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
    (6) (…) Societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
    (7) În baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. (…)”
   21. Funcţionarea societăţii pe acţiuni “Proprietatea” este descrisă în Cauza Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
   22. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007.
    Conform art. 181 din titlul I al ordonanţei, atunci când Comisia Centrală a decis acordarea de despăgubiri a căror valoare nu depăşeşte 500.000 lei româneşti noi (RON), beneficiarii pot opta între acţiuni la Fondul “Proprietatea” şi acordarea unor despăgubiri pecuniare. Pentru sumele mai mari de 500.000 RON, aceştia pot solicita despăgubiri pecuniare în valoare de 500.000 RON, acordându-li-se acţiuni la Fondul “Proprietatea” pentru diferenţă.
    Conform art. 7 din titlul II al ordonanţei de urgenţă, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii de administrare a Fondului “Proprietatea”.

 

    ÎN DREPT

 

   I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
   23. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că au suferit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza hotărârilor instanţelor interne, care, deşi au constatat ilegalitatea naţionalizării şi lipsa de titlu valabil al statului asupra casei în litigiu, au confirmat vânzarea ei de către stat. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede:
    “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
   A. Asupra admisibilităţii
   24. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.
   B. Asupra fondului
   25. Guvernul apreciază că reclamanţii ar fi putut obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce respectă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. El consideră că, în situaţii complexe cum este cea de faţă, în care prevederile legislative au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ci şi pentru a le pune în practică. El arată că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de despăgubiri echitabile şi neplafonate, fixate printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emisiune de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză. În opinia Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, ce respectă cerinţele Convenţiei.
   26. Guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii persoanelor şi cerinţele interesului general şi nu obligă reclamanţii să suporte o povară excesivă.
   27. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei reamintesc că instanţele interne au constatat ilegalitatea confiscării bunului lor, confirmând în acelaşi timp vânzarea bunului respectiv chiriaşilor. Ei subliniază că această soluţie i-a împiedicat să recupereze posesia bunului lor.
   28. În ceea ce priveşte posibilitatea de a obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, reclamanţii contestă caracterul real şi efectiv al sistemului de compensaţie implementat prin legile mai sus menţionate, subliniind că “Proprietatea” nu este încă funcţional.
   29. Curtea observă că reclamanţii au obţinut o hotărâre definitivă ce constată ilegalitatea însuşirii de către stat a bunului lor şi faptul că acesta nu era proprietarul bunului în momentul vânzării sale. În ciuda acestei constatări, instanţele interne au refuzat să constate nulitatea absolută a vânzării bunului, cu motivarea că reclamanţii nu au reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă care era în favoarea cumpărătorilor (paragraful 14 de mai sus).
   30. Ţinând cont de constatarea instanţelor interne, necombătută de părţi, Curtea apreciază că, în speţă, reclamanţii sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Gabriel împotriva României, nr. 35.951/02, § 25, 8 martie 2007; Florescu împotriva României, nr. 41.857/02, § 27, 8 martie 2007).
   31. Curtea a analizat în repetate rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Gabriel, menţionată mai sus, §§ 27-32).
   32. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acestei persoane, reprezintă o privare de acel bun. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
   33. Cu toate că Guvernul arată că reclamanţii au dreptul să obţină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (“Proprietatea”) în baza Legii nr. 10/2001, la valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea îşi reiterează constatarea anterioară, conform căreia “Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor (vezi, printre altele, cauzele Radu, menţionată mai sus, §§ 32-34, Gabriel, menţionată mai sus, § 21, şi Săvulescu împotriva României, nr. 1.696/03, § 30, 12 iulie 2007). În plus, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei lipse îndelungate a despăgubirii de către persoanele care, le fel ca reclamanţii, au fost lipsite de bunurile lor (Porţeanu împotriva României, nr. 4.596/03, § 34, 16 februarie 2006, şi Florescu, menţionată mai sus, § 32).
   34. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra casei în litigiu, combinată cu lipsa de despăgubire de mai mult de 2 ani, i-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
    Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestui articol.
   II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
   35. Reclamanţii susţin o încălcare a dreptului la judecarea cauzei de către o instanţă imparţială din cauza faptului că instanţa – Curtea de Apel Braşov – a fost pusă în situaţia de a statua atât asupra apelului, cât şi asupra recursului pe care aceştia le-au formulat în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 15 iulie 1997. Ei invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în părţile sale relevante:
    “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. (…)”
   36. Curtea observă că situaţia contestată de reclamanţi este rezultatul modificării regulilor de competenţă a instanţelor, aduse prin Legea nr. 219 din 6 iulie 2005. Aceasta apreciază că faptul că Curtea de Apel Braşov a statuat în ceea ce priveşte două căi de atac în aceeaşi procedură nu ridică probleme în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care completele de judecată au fost diferite (Diennet împotriva Franţei, hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, p. 16, § 38; Parohia Greco-catolică Ticvaniul Mare împotriva României, (dec.), nr. 2.534/02, 24 octombrie 2006).
   37. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
   III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
   38. Conform art. 41 din Convenţie,
    “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
   A. Prejudiciu
   a) Prejudiciul material
   39. În ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamanţii solicită, cu titlu principal, restituirea casei vândute de stat unor terţi. În cazul în care statul nu o poate restitui, aceştia solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care, conform raportului de expertiză depus la Curte, se ridică la 220.000 EUR.
   40. Guvernul contestă evaluarea valorii bunului, efectuată de expertul desemnat de reclamanţi. În acest sens, el subliniază că această sumă ţine cont nu numai de valoarea casei vândute de stat, ci şi de valoarea unui teren în suprafaţă de 524,48 m2, aferent casei în discuţie şi care nu face obiectul prezentei cauze.
    Conform raportului de expertiză trimis de Guvern, valoarea casei se ridică la 112.058 EUR.
   41. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza vânzării de către stat a casei situate în Braşov, str. Retezat nr. 8, către terţi de bună-credinţă, combinată cu lipsa totală de despăgubire. Curtea mai observă că vânzarea în discuţie nu avea ca obiect terenul aferent acestui imobil.
   42. Curtea apreciază că, în circumstanţele speţei, retrocedarea casei în litigiu i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate.
   43. În cazul în care statul pârât nu procedează la această retrocedare în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte ca acesta să le plătească reclamanţilor, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă cu valoarea actuală a casei.
   44. Ţinând cont de informaţiile de care dispune despre preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea estimează valoarea comercială actuală a bunului la 120.000 EUR.
   45. Prin urmare, statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le alocă reclamanţilor suma de 120.000 EUR.
   b) Prejudiciul moral
   46. Reclamanţii mai solicită suma de 100.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţa îndurată de la confiscarea ilegală a bunului lor.
   47. Guvernul consideră că această sumă este excesivă şi susţine că o constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
   48. Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut să le provoace reclamanţilor o stare de incertitudine şi suferinţe ce nu pot fi compensate prin constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Ea apreciază că suma de 4.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamanţi.
   B. Cheltuieli de judecată
   49. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere în acest sens.
   50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea nu le acordă reclamanţilor nicio sumă în acest sens.
   C. Dobânzi moratorii
   51. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE,

 

    În unanimitate,

 

    C U R T E A

 

   1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;
   2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
   3. hotărăşte:
   a) ca statul pârât să le restituie reclamanţilor casa situată în Braşov, str. Retezat nr. 8, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie;
   b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, 120.000 EUR (o sută douăzeci mii euro) cu titlu de daune materiale;
   c) ca, în orice caz, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 4.000 EUR (patru mii euro) cu titlu de daune morale;
   d) ca, la sumele menţionate mai sus, să se adauge orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
   e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
   4. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
    Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,                                           Santiago Quesada,
     preşedinte                                                     grefier
 


Comments Off on Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în Cauza Silimon şi Gross împotriva României

Filed under Jurisprudenta CEDO

Comments are closed.