Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României (Cererea nr. 46.572/99)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

 

Hotărâre
din 28/09/2004
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 484 din 08/06/2005
în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României (Cererea nr. 46.572/99)

 

    În cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în Camera de Consiliu la 7 septembrie 2004,
    pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

    PROCEDURĂ
   1. La originea cauzei se află Cererea nr. 46.572/99, îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Dan Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab (reclamanţii), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 25 septembrie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
   2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Monica Macovei, avocată în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
   3. Reclamanţii susţin că a avut loc o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, datorată condamnării lor după publicarea unei serii de articole într-un ziar local. Primul reclamant susţine că interzicerea drepturilor sale părinteşti a adus atingere dreptului la respectarea vieţii de familie, garantată de art. 8 din Convenţie. El susţine, de asemenea, că nu a dispus de un recurs efectiv, astfel cum este prevăzut de art. 13 din Convenţie, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului său la respectarea vieţii familiale.
   4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
   5. Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii, denumit în continuare Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestită cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
   6. Prin decizia din 2 septembrie 2003, Camera a declarat cererea parţial admisibilă.
   7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
    ÎN FAPT
   I. Circumstanţele cauzei
   8. Reclamanţii sunt născuţi în 1971 şi 1968 şi au domiciliul în Baia Mare. Ei sunt jurnalişti la ziarul local “Ziua de Nord-Vest”.
   A. Articolele incriminate
   9. La 2 aprilie 1997, aceştia au publicat un articol intitulat “Mama preşedintei Judecătoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 ţărani de pe pământurile lor”. O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
    “Reprezentantul unui grup de 12 ţărani din satul Mânău, judeţul Maramureş, s-a prezentat la sub-redacţia ziarului nostru punându-ne la dispoziţie un set de documente, care dovedesc dreptul lor de proprietate pe locul numit Vapa. În baza Decretului nr. 444/1953 (…), aceştia au primit în proprietate câteva parcele de teren. Începând din 1992, Primăria Ulmeni le-a eliberat celor 12 adeverinţe de proprietate pe aceste parcele. În 1993 însă, cetăţenii au fost scoşi abuziv de pe terenurile lor. Persoana care s-a instalat pe aceste proprietăţi este L.M., mama preşedintei Judecătoriei Baia Mare. Ea a obţinut titlu de proprietate şi apoi a dat în arendă pământul. Ţăranii ne-au declarat că nu ştiu cum să procedeze pentru a-şi redobândi pământul, deoarece şefa Judecătoriei are mai mare influenţă asupra factorilor locali.”
   10. La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat “Şefa Judecătoriei din Baia Mare afirmă că mama sa este îndreptăţită să ia pământul aflat în posesia a 12 ţărani din Ulmeni.” O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
    “Şefa Judecătoriei ne-a declarat că mama sa este îndreptăţită la acele terenuri deoarece în 1953 a fost silită să le doneze statului. Legea de atunci menţiona că unii angajaţi din sistemul de stat au posibilitatea să opteze: fie îşi păstrează funcţia în care lucrează, fie îşi păstrează pământul. L.M. a preferat să-şi păstreze funcţia iar pământul a fost dat în proprietate unor ţărani. După decembrie 1989, însă, ea a pretins înapoierea suprafeţelor avute cândva în proprietate. Ţăranii care aveau deja adeverinţe eliberate de primărie pentru acele suprafeţe au fost daţi la o parte, propunându-li-se terenuri în altă parte. Cum influenţa de care se bucura şefa Judecătoriei din Baia Mare era mai mare decât dorinţele ţăranilor, L.M. a avut câştig de cauză, obţinând titlul de proprietate pe aceste pământuri. Ieri am încercat să luăm legătura cu preşedinta Judecătoriei Baia Mare. O judecătoare ne-a comunicat că «şefa nu este la birou», deşi, anterior, alţi funcţionari ne-au spus că ea este prezentă. În plus, la solicitarea noastră de a ni se comunica numele complet al şefei ni s-a răspuns că «asemenea informaţii nu se dau». Întrucât M.I. este doar o şefă de Judecătorie şi nu un ofiţer acoperit de contrainformaţii, nu înţelegem de ce numele ei a trebuit să fie ţinut secret.”
   11. La 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat “Şefa Judecătoriei din Baia Mare este acuzată de fals şi de uz de fals”. O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
    “M.I. a fost sprijinită şi de fostul prefect D.B. Speriată de consecinţe ea recurge la ameninţări. Poliţia anchetează cazul.
    (…) M.I. a încercat să se folosească de documente false, pentru a-l deposeda pe un vecin de o bucată de pământ. Mai mult, atunci când ea a simţit că nu poate câştiga procesul intentat, a recurs la ameninţări directe. Redacţia noastră este în posesia mai multor documente care atestă cele afirmate mai sus. Menţionăm că M.I. a refuzat să confirme sau să conteste autenticitatea documentelor pe care le deţine. Ea s-a declarat nemulţumită de conţinutul articolelor anterioare şi, drept urmare, refuză să dea orice declaraţie.
    Familia lui M.I. ocupă abuziv o suprafaţă de teren
    I.C. locuieşte pe strada 22 Decembrie nr. 25/3 şi este vecin cu preşedinta Judecătoriei din Baia Mare, M.I. Prin Decizia nr. 11.735/79, primăria Baia Mare i-a acordat drept de acces spre casă pe fostul traseu al «pârâului ţiganilor», în suprafaţă de 396 metri pătraţi. Pentru amenajarea acestui traseu, I.C. a investit o mulţime de bani. La scurt timp după, familia lui M.I. a ocupat abuziv o parte din acest teren pe care nu l-a eliberat nici până azi. După apariţia Legii nr. 18/1991, I.C. a cerut în proprietate suprafaţa în cauză. Prin Ordinul prefectului nr. 7.609/1993 lui i s-a atribuit această fâşie, care în schiţa de dezmembrare are nr. 1.358/3/C/I. Pe baza acestui ordin I.C. reuşeşte, după nenumărate demersuri, să-şi intabuleze suprafaţa.
    Se emite o schiţă de dezmembrare falsă
    Bulversată de această situaţie, M.I. obţine în 1995, o altă schiţă de dezmembrare pe acelaşi teren. Schiţa conţine o serie de date false şi a fost întocmită de inginerul H.Z. În primul rând, la rubrica de «proprietari înainte de dezmembrare» este trecut «statul român», deşi I.C. este proprietar din 1993. Conform schiţei, suprafaţa ocupată abuziv este trecută în proprietatea lui I.I. [soţul lui M.I.], pe nr. topo 1.358/3/C/a. Între timp preşedinta Judecătoriei a făcut o plângere la prefectul de atunci, D.B., prin care a cerut anularea ordinului de împroprietărire acordat lui I.C. Prefectul refuză să facă acest lucru, îndemnând-o să solicite instanţei anularea acestuia, ceea ce s-a şi întâmplat. Pe baza schiţei de dezmembrare false, primarul solicită prefectului să emită ordin pentru împroprietărirea lui M.I. cu suprafaţa aflată deja în proprietatea lui I.C. Prefectul observă acest lucru şi o informează pe M.I. de faptul că suprafaţa în cauză este în proprietatea altcuiva şi nu poate emite un alt ordin, decât după soluţionarea cauzei de către Curtea de Apel Cluj.
    Prefectul îşi reneagă propriile afirmaţi încălcând legea
    Până aici lucrurile sunt clare. Din acest moment, însă, intervin o serie de aspecte cel puţin ciudate. Prin sentinţa civilă nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge acţiunea înaintată de M.I. şi de familia ei. Ordinul nr. 7.609/1993 primit de I.C. rămâne valabil. Cu toate acestea la 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. emite Ordinul nr. 1.037 prin care şefa şi familia ei devin proprietari pe suprafaţa cu nr. topo 1.358/C/a, conform schiţei false de la OCOT Baia Mare sub nr. 160/95. Se constată, aşadar, un fapt aberant. Pe aceeaşi suprafaţă sunt doi proprietari diferiţi, ambii cu acte în regulă emise de prefectul D.B. În acest caz e vorba despre fals şi uz de fals. Prefectul D.B. este vinovat, contrazicându-se prin actele emise. El a favorizat-o pe şefa judecătoriei, acordându-i un ordin de proprietate după ce tot el recunoscuse că nu poate emite un astfel de ordin. D.B. a activat mulţi ani ca magistrat şi ca preşedinte al Tribunalului Maramureş.
    M.I. ameninţă în scris
    În final, vă supunem atenţiei un document semnat de M.I. prin care I.C. este ameninţat cu închisoarea: «Domnule C. vă pun în vedere să aveţi grijă de cuvintele pe care le folosiţi la adresa mea, pentru că orice lucru are o limită. O singură dată dacă mă mai insultaţi, fie prin scris, fie verbal, vă voi da în judecată, cerând condamnarea dvs. pentru insultă şi calomnie, şi vă voi cere şi daune morale pentru prejudiciul cauzat. ATENŢIE deci.». I.C. avusese «tupeul» s-o acuze de falsurile prezentate mai sus. Poliţia municipiului Baia Mare anchetează acest caz.”
   12. La 11 aprilie 1997, cei doi reclamanţi au publicat un articol intitulat “Fostul prefect de Maramureş recunoaşte că a greşit în cazul şefei Judecătoriei din Baia Mare”. O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
    “Pe baza unui document ce conţinea informaţii false, M.I. a solicitat şi a obţinut din partea prefectului de atunci, D.B., un ordin de împroprietărire pe acea suprafaţă. Solicitat să explice această ilegalitate, acesta ne-a declarat că e posibil să fi greşit atunci. «Ordinul poate fi, însă, atacat în justiţie pentru anulare, de cel care se simte lezat. Precizez că am emis acest ordin pe baza documentaţiei primite de la Primăria Baia Mare. Dacă au existat documente cu informaţii false răspunderea nu-mi aparţine» – a afirmat D.B. El nu a putut să ne explice de ce iniţial refuzase oficial eliberarea ordinului, pentru ca apoi să revină şi să o împroprietărească pe M.I.”
   13. La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol, intitulat “Parchetul nu are curaj să o ancheteze penal pe şefa Judecătoriei din Baia Mare.” O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
    “În numerele noastre anterioare v-am informat că şefa Judecătoriei Baia Mare, M.I., a fost reclamată la Poliţie şi Parchet pentru fals. Ea a ocupat abuziv o suprafaţă de teren ce aparţinea unui vecin. Apoi, pe baza unor documente ce conţineau date false, a obţinut acte de proprietate pe terenul respectiv. În urma anchetei desfăşurate de poliţie s-a propus Parchetului neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi fals intelectual întrucât este vorba despre o servitute privitor la care sunt aplicabile regulile de drept civil. Nu s-a putut reţine nici o faptă de natură penală. Adresa este semnată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare.”
   B. Procedura penală împotriva reclamanţilor
   14. În aprilie 1997, M.I. a introdus în faţa Judecătoriei Baia Mare, al cărei preşedinte era la acel moment, o plângere împotriva reclamanţilor pentru infracţiune de calomnie. Ea a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral.
   15. La cererea lui M.I., la 29 august 1997, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Năsăud.
   16. Prin Sentinţa din 15 decembrie 1997, instanţa l-a condamnat pe primul reclamant pentru infracţiunea de calomnie la o pedeapsă de 10 luni de închisoare şi la pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, şi anume interzicerea, pe timpul detenţiei, a dreptului la exercitarea profesiei, precum şi a drepturilor părinteşti şi a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanţa a ţinut cont de faptul că reclamantul se afla în stare de recidivă, fiind condamnat de două ori înainte.
   17. Instanţa a reţinut că mama lui M.I. dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Ea a considerat că afirmaţiile reclamanţilor privind documentele false, folosirea lor şi influenţa pe care judecătorul ar fi exercitat-o asupra autorităţilor locale sunt foarte grave şi fuseseră făcute în special într-o manieră defăimătoare, fără a avea o bază concretă. În opinia instanţei, caracterul calomnios al afirmaţiilor era dovedit de ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, emisă de parchet în favoarea lui M.I., care demonstra caracterul mincinos al acuzaţiilor de fals şi uz de fals.
    Instanţa l-a condamnat şi pe cel de-al doilea reclamant pentru infracţiunea de calomnie la plata unei amenzi de 500.000 lei (ROL), adică echivalentul a 62 euro (EUR), cu suspendare.
    În sfârşit, instanţa i-a condamnat pe cei doi reclamanţi, în solidar cu ziarul, la plata către M.I. a 30 milioane ROL, adică echivalentul a 1.582,42 euro la momentul plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
   18. Reclamanţii şi M.I. au declarat apel împotriva acestei sentinţe în faţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
    În şedinţa din 27 martie 1998, reclamanţii au solicitat achitarea lor şi depunerea (vărsarea) la dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevărului afirmaţiilor lor: în special cele două decizii ale prefectului atribuind acelaşi teren la două persoane diferite şi cele două schiţe de dezmembrare a terenului, în baza cărora fuseseră emise cele două decizii, cele două refuzuri ale prefectului de atribuire a terenului lui M.I., Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj de validare a titlului de proprietate al lui I.C., cererea făcută de primărie în favoarea lui M.I., extrase din registrele funciare şi ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale a parchetului, cu privire la pretinsul fals comis de către judecător. Ei au adăugat că M.I. refuzase publicarea în ziar a unei replici la articolul lor. Procurorul şi M.I. au cerut condamnarea, pe motiv că nu făcuseră proba verităţii afirmaţiilor lor.
   19. Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins apelurile şi a menţinut sentinţa judecătoriei. El a subliniat că, în conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmaţie să nu fie considerată calomnioasă, aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii: să se facă dovada verităţii afirmaţiilor şi să vizeze apărarea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat că o afirmaţie poate fi considerată drept calomnioasă dacă este destinată să producă un rău cuiva sau este făcută din dorinţa de răzbunare, chiar dacă faptele la care s-a făcut referire sunt reale. Tribunalul a concluzionat că în speţă articolele incriminate nu au prezentat adevărul şi că este evident faptul că reclamanţii nu au acţionat cu bună-credinţă sau cu grijă pentru protejarea anumitor valori morale ale societăţii, ci că, dimpotrivă, au avut intenţia de a aduce atingere reputaţiei lui M.I.
   20. La 20 august 1998, primul reclamant a fost închis. În raportul de anchetă socială efectuat la 26 august 1998 la domiciliul său, direcţia judeţeană pentru protecţia drepturilor copilului a menţionat că reclamantul locuia cu concubina sa şi cu doi dintre copiii lor din relaţiile anterioare şi că, la 24 august 1998, se născuse un al treilea copil. Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramureş a admis, pentru motive familiale, legate în special de cei trei copii care se aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executării pedepsei. El a fost pus în libertate la 5 octombrie 1998.
    La 14 ianuarie 1999, Judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de suspendare a executării pedepsei. El nu a fost reîncarcerat ca urmare a acestei hotărâri.
    La 15 ianuarie 1999, reclamantul a început o grevă a foamei şi a fost spitalizat datorită stării sale de sănătate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculoză.
    La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Preşedintelui graţierea, care i-a fost acordată prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.
    La 31 mai 2002, ziarul a plătit, în locul reclamanţilor, despăgubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior această sumă, prin deduceri lunare din salariu.
   II. Dreptul şi practica interne pertinente
   21. A. Codul penal român

 

    Articolul 64

 

    “Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora dintre următoarele drepturi:
    a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;
    b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
    c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
    d) drepturile părinteşti;
    e) dreptul de a fi tutore sau curator.
    Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel.”

 

    Articolul 71

 

    “Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64.
    Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă […].”

 

    Articolul 206

 

    “Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.
    Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
    Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”

 

    Articolul 207

 

    “Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
   22. B. Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curţii Constituţionale române privind art. 64 şi 71 din Codul penal
    “În ceea ce priveşte instituirea pedepselor aplicabile şi a condiţiilor de aplicare şi executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constată că acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Faptul că prin lege s-a prevăzut că o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate este totodată condamnată şi la interzicerea drepturilor limitativ prevăzute în art. 64 din Codul penal, până la executarea în întregime a pedepsei principale sau până la considerarea acesteia ca executată, reprezintă o opţiune de politică penală a legiuitorului, care a considerat că pe timpul cât este privat de libertate condamnatul este nedemn să exercite drepturile prevăzute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispoziţii şi nici unui principiu al Constituţiei.”
    ÎN DREPT
   I. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie
   23. Reclamanţii consideră că această condamnare constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la libera exprimare. Ei invocă art. 10, conform căruia:
    “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
    2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integrarea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
   A. Argumentele părţilor
   1. Reclamanţii
   24. Reclamanţii consideră că ingerinţa în libertatea lor de exprimare nu este necesară într-o societate democratică.
    Ei arată că articolele nu se refereau la viaţa privată a lui M.I., ci la acţiunile şi demersurile acesteia, considerate ilegale, pe lângă cele mai înalte autorităţi judeţene, în scopul de a le convinge să îi constituie dreptul de proprietate asupra unui teren care aparţinea deja unei alte persoane. Ei consideră aşadar că era datoria lor să semnaleze opiniei publice ilegalităţile comise, mai ales de către cei care au obligaţia de a face ca legea să fie respectată.
   25. Reclamanţii susţin că afirmaţiile lor aveau o bază factuală, şi anume acordarea terenului litigios lui M.I. prin Decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, deşi în 1995 prefectul refuzase alte două cereri similare. În plus, valabilitatea titlului de proprietate al lui I.C. fusese confirmată prin Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj. Ei arată de asemenea că proiectul de divizare a terenului pe baza căruia prefectul atribuise teren lui M.I. cuprindea două erori esenţiale, fapt recunoscut de prefect şi Guvern, şi ei consideră că aceste erori se datorau influenţei lui M.I.
   26. Ei arată că buna lor credinţă a fost dovedită de faptul că au încercat să prezinte punctul de vedere al lui M.I., dar ea a refuzat să le vorbească. În plus, ei au luat legătura cu prefectul şi au publicat explicaţiile acestuia.
   27. În ultimul rând, reclamanţii subliniază că despăgubirea acordată lui M.I. era disproporţionată în raport cu prejudiciul moral suferit şi cu veniturile reduse pe care aceştia le aveau ca jurnalişti. În ceea ce priveşte pedeapsa închisorii şi pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta din urmă consideră că au fost disproporţionate.
   2. Guvernul
   28. Guvernul admite că a existat o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la libera exprimare, dar consideră că ingerinţa răspunde exigenţelor paragrafului 2 al art. 10 din Convenţie. El susţine că jurnaliştii au fost condamnaţi pentru maniera în care au prezentat un litigiu de drept privat între preşedinta Judecătoriei Baia Mare şi un terţ, care era departe de a privi o dezbatere de interes general.
   29. Guvernul susţine în plus că reclamanţii i-au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, de exemplu uzul de fals, fără a le fi dovedit şi fără ca acestea să aibă o bază factuală. El arată că proiectul de divizare a terenului, pe baza căruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simplă propunere de dezmembrare a proprietăţii de stat, pe care prefectul o acceptase. În consecinţă, deşi au existat erori în procesul de atribuire a terenului, ceea ce Guvernul admite, el consideră că M.I. nu a încălcat legea prin obţinerea titlului de proprietate întemeiat pe noul proiect de dezmembrare.
   30. Guvernul susţine şi că publicarea articolelor incriminate constituia o încălcare a eticii jurnalistice, deoarece reclamanţii nu erau de bună-credinţă. Guvernul este de părere că reclamanţii şi-au dovedit subiectivitatea plasându-se exclusiv din punctul de vedere al uneia dintre părţile litigiului, fără a prezenta poziţia celeilalte.
   31. El concluzionează că în absenţa bunei-credinţe şi a bazei faptice în acuzaţiile lor, condamnarea ziariştilor era necesară pentru protecţia reputaţiei lui M.I. şi, în concluzie, cuantumul indemnizaţiei pentru prejudiciul moral era justificat prin gravitatea atingerii aduse reputaţiei lui M.I.
   32. În ceea ce priveşte primul reclamant, Guvernul susţine că pedeapsa de 10 luni închisoare a fost impusă doar datorită faptului că reclamantul se găsea în stare de recidivă, deoarece, în aceste condiţii, legea permite o agravare a pedepsei.
   B. Aprecierea Curţii
   1. Principii generale
   33. Curtea aminteşte că, conform unei jurisprudenţe bine stabilite, presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să întreacă anumite limite, care ţin de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi, îi incumbă însă obligaţia de a comunica, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor celorlalţi, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc funcţionarea puterii judiciare (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, pp. 233-234, paragraful 37).
   34. Dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere pentru a judeca asupra necesităţii unei ingerinţe în materie, o asemenea marjă este dublată de un control european care poartă atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor care o aplică (Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), hotărâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).
   35. În exercitarea controlului său Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă în lumina tuturor circumstanţelor speţei, inclusiv valoarea afirmaţiilor reclamantului şi contextul în care acestea au fost făcute, pentru a determina dacă ingerinţa era întemeiată pe “o nevoie specială imperioasă”, “proporţională cu scopul legitim urmărit”, şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica apar drept “pertinente şi suficiente” (Sunday Times, citat mai sus, paragraful 50, şi Nikula împotriva Finlandei nr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).
   36. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciază proporţionalitatea ingerinţei (Perna împotriva Italiei [GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).
   2. Aplicarea la speţă a principiilor menţionate
   37. Nu se poate contesta faptul că respectiva condamnare a reprezentat o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libera exprimare, că aceasta era “prevăzută de lege” şi că urmărea un scop legitim, “protecţia reputaţiei (…) altuia”. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa era “necesară într-o societate democratică”.
   38. Curtea relevă că articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general şi, în mod special, de actualitate pentru societatea românească, şi anume procesul de restituire a terenurilor şi presupusa corupţie a înalţilor funcţionari din administraţie. Dacă se poate considera adesea că este necesar ca magistraţii să fie protejaţi de atacuri grave şi nefundamentate, este de asemenea adevărat că atitudinea lor, chiar şi în afara tribunalelor şi mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistraţi, poate constitui o preocupare legitimă a presei şi contribuie la dezbaterea asupra funcţionării justiţiei şi moralităţii celor care sunt garanţii justiţiei. Aşadar, Curtea trebuie să dovedească cea mai mare prudenţă atunci când, precum în cauza de faţă, măsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţională sunt de natură să descurajeze presa să participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.
   39. Desigur, afirmaţiile reclamanţilor erau grave în măsura în care acuzau judecătorul că ar fi comis ilegalităţi, dar Curtea remarcă faptul că acestea aveau o bază faptică (a contrario, Barfod c. Danemark, hotărâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35; Perna, mai sus-citată, paragraful 47). Curtea arată că nimic nu dovedeşte că faptele descrise erau în totalitate false şi contribuiau la desfăşurarea unei campanii de defăimare împotriva judecătorului în cauză. Ea observă, de asemenea, că articolele incriminate nu purtau asupra vieţii private a lui M.I., ci asupra comportamentelor şi atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).
    După cum rezultă din articolele litigioase şi din documentele depuse de reclamanţi la dosar în faţa tribunalului, administraţia locală a comis o greşeală gravă, recunoscută de către prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Altfel, prin Decizia din 23 ianuarie 1996 prefectul îi acordase lui M.I. un titlu de proprietate asupra unui teren litigios, cu toate că, cu şapte zile înainte, valabilitatea titlului de proprietate a lui I.C. asupra aceluiaşi teren fusese confirmată prin decizia Curţii de Apel Cluj.
   40. Curtea remarcă, de asemenea, că tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanţi în şedinţa din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecătoriei care considerase că neînceperea urmăririi penale dispusă de parchet împotriva lui M.I. era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false.
   41. fiinând cont de faptul că reclamanţii au încercat să o contacteze pe M.I. şi că apoi i-au luat interviu prefectului şi au prezentat poziţia acestuia, Curtea consideră că nu există motive de a se îndoi de buna lor credinţă.
   42. În ceea ce priveşte pedepsele pronunţate, Curtea observă că erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, în timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnaţi să îi plătească lui M.I. o despăgubire în cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivalează cu 1.582,42 euro la momentul plăţii sau echivalentul a de douăsprezece ori salariul lunar mediu.
   43. Curtea consideră deci că această condamnare a reclamanţilor era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.
    Aşadar, art. 10 a fost încălcat.
   II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie
   44. Primul reclamant afirmă că interzicerea drepturilor sale părinteşti a adus atingere dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, conform căruia:
    “1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
    2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
    El susţine că interdicţia totală şi absolută de a-şi exercita drepturile părinteşti în timpul detenţiei şi până la obţinerea graţierii, adică inclusiv în perioada în care a fost eliberat provizoriu pentru motive familiale şi medicale, constituie o ingerinţă gravă în dreptul său la respectarea vieţii familiale, care nu este justificată de luarea în considerare a interesului copiilor.
   45. Guvernul arată că interzicerea drepturilor părinteşti, ca pedeapsă accesorie, se aplică în mod automat din momentul în care o privare de libertate a fost pronunţată. El subliniază că detenţia creează, în mod inevitabil, restricţii în exerciţiul normal al vieţii familiale şi că în plus, în timpul detenţiei, condamnatul nu mai are autoritate morală pentru a-şi exercita drepturile părinteşti.
   46. Curtea remarcă, în primul rând, că interzicerea drepturilor părinteşti primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale familiale.
    Curtea arată că în speţă nu s-a contestat faptul că interzicerea era întemeiată pe art. 64 şi 71 din Codul penal şi că, în consecinţă, era prevăzută de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Rămâne de examinat dacă ingerinţa urmărea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea reţine că, în opinia Guvernului, ingerinţa viza apărarea securităţii, moralităţii şi educaţiei minorilor.
   47. Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanţă fundamentală (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părinteşti în interesul superior al copilului (Hotărârea Gnahore împotriva Franţei nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, şi Johansen, anterior citată, paragraful 78).
   48. Curtea constată că infracţiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească şi că niciodată nu i s-a reproşat reclamantului absenţa îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
    Curtea observă că, în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancţiune morală având drept scop pedepsirea condamnatului şi nu o măsură de protecţie a copilului.
   49. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că retragerea absolută şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti ale primului reclamant corespundea unei necesităţi primordiale privind interesele copilului şi că, în consecinţă, urmărea un scop legitim, anume protecţia sănătăţii, moralei sau a educaţiei minorilor.
    În consecinţă, art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
   III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie
   50. Primul reclamant afirmă că nu avea la dispoziţie un recurs eficient în dreptul intern pentru a contesta interzicerea drepturilor părinteşti. Invocă în acest sens art. 13 din Convenţie, conform căruia:
    “Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
   51. Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut să ridice în faţa tribunalului o excepţie de neconstituţionalitate a art. 71 din Codul penal şi să solicite examinarea acestui aspect de către Curtea Constituţională.
   52. Curtea reaminteşte că art. 13 din Convenţie impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putând fi susţinute în sensul Convenţiei (Hotărârea Boyle şi Rice împotriva Marii Britanii din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie să fie eficient şi trebuie să permită instanţei interne competente să examineze fondul cererii şi să dispună o reparaţie adecvată (Hotărârea Klass ş.a. împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).
   53. În speţă, este neîndoielnic că cererea reclamantului întemeiată pe art. 8 din Convenţie poate fi susţinută, de vreme de Curtea a considerat că retragerea drepturilor părinteşti este analizată drept o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la viaţa de familie. Curtea va analiza în continuare dacă recursul în faţa Curţii Constituţionale era eficient în practică, la fel ca şi în drept, şi permitea instanţei interne competente să examineze acest capăt de cerere şi să dispună o reparaţie adecvată.
   54. Curtea subliniază că în dreptul român retragerea autorităţii părinteşti este un efect al legii şi se aplică automat cu titlu de pedeapsă accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că reclamanţii ar fi putut să ridice excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi să solicite examinarea acesteia de către Curtea Constituţională, Curtea reiterează concluzia din decizia de admisibilitate conform căreia acest recurs nu era accesibil pentru că nu adresa direct Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea împotriva României din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).
   55. Curtea constată că oricum Curtea Constituţională se pronunţase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constituţionalităţii acestui articol, considerându-l conform Constituţiei; aceasta a considerat că aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacă se face automat, ţine de politica penală a legiuitorului.
   56. Faţă de cele de mai sus, Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituţională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparaţie adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie.
    În consecinţă, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
   IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
   57. Conform art. 41 din Convenţie,
    “În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
   A. Prejudiciul
   58. Primul reclamant solicită 50.000 euro pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnării penale la 10 luni de închisoare, din care a executat 45 de zile, precum şi a retragerii drepturilor sale părinteşti şi agravării stării de sănătate.
    Cel de-al doilea reclamant solicită 1.582,42 euro pentru despăgubirile civile acordate lui M.I., sumă pe care a plătit-o ziarului, care o achitase cu titlu provizoriu în locul lor. Reclamantul susţine că a plătit, de asemenea, partea primului reclamant pentru că acesta nu dispunea de resurse suficiente.
    Solicită totodată 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării penale şi înscrierii acesteia în cazierul judiciar.
   59. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
   60. Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea art. 10 şi obligaţia reclamanţilor de a plăti solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de către judecătorul M.I.
    În consecinţă, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) către cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.
   61. În ceea ce priveşte daunele morale, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a condamnării lor penale. Curtea reţine că primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni de închisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amendă penală cu suspendare. La aceasta se adaugă, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor părinteşti faţă de copiii săi.
   62. Având în vedere circumstanţele cauzei şi, pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acordă suma de 5.000 euro primului reclamant şi de 1.000 euro celui de-al doilea.
   B. Cheltuieli de judecată
   63. Primul reclamant solicită acordarea unei sume de 670 euro pentru cheltuielile din cadrul procedurilor interne, detaliate după cum urmează:
   a) 130 euro pentru cheltuielile de transport angajate pentru a participa la şedinţele de judecată;
   b) 450 euro pentru cheltuielile suportate în timpul detenţiei şi al grevei foamei în scopul achiziţionării de medicamente, hrană şi pentru vizitele din partea soţiei;
   c) 80 euro pentru cheltuieli diverse (multiplicarea documentelor, telefon etc.).
    Cel de-al doilea reclamant solicită acordarea sumei de 210 euro pentru cheltuielile suportate în timpul procedurilor interne, pentru cheltuieli de transport (130 euro) şi cheltuieli diverse (80 euro).
    Reclamanţii solicită acordarea unei sume de 9.771,78 euro pentru onorariile avocatului în cadrul procedurii în faţa Curţii. Ca document justificativ, reclamanţii depun copia convenţiei de asistenţă judiciară, semnată la 17 octombrie 2003 cu avocatul acestora, precum şi decontul pentru 99 de ore de muncă şi tarifele pe oră percepute de acesta. Avocatul s-a angajat, de asemenea, să nu ceară achitarea onorariului său până în momentul în care reclamanţii nu au resurse financiare suficiente.
   64. Guvernul nu a formulat observaţii în legătură cu acest aspect.
   65. Curtea constată că reclamanţii nu au justificat sub nici o formă cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne. În consecinţă, hotărăşte să nu acorde nici o sumă cu acest titlu.
   66. În ceea ce priveşte cheltuielile pentru procedura în faţa Curţii, aceasta trebuie să stabilească dacă au fost cu adevărat suportate, că acestea au fost necesare şi că au o valoare rezonabilă (Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC] nr. 23.118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).
    În ceea ce priveşte faptul că reclamanţii nu au achitat încă onorariile datorate avocatei, Curtea aminteşte că acordarea de despăgubiri pentru onorarii nu trebuie să se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanţi avocaţilor lor, întrucât, după cum Curtea a stabilit anterior, o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii reclamanţi cu mijloace financiare reduse (Hotărârea Zdanoka împotriva Letoniei nr. 572.788/00, paragraful 123, din 17 iunie 2004). Curtea a acordat întotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecată în cazurile în care onorariile, în totalitate sau parţial, rămăseseră neachitate de reclamanţi (Hotărârea Kamasinski împotriva Austriei din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, paragraful 115; Iatridis împotriva Greciei Grèce [GC] (satisfacţie echitabilă) nr. 31.107/96, paragraful 55, CEDO 2000-XI).
   67. În cauză, deşi convenţia de asistenţă a fost încheiată după decizia de admisibilitate, nimic nu conduce la concluzia că aceasta ar fi simulată.
    Cu toate acestea, Curtea consideră că suma totală solicitată de reclamanţi cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este oarecum excesivă.
    În aceste condiţii şi având în vedere elementele pe care le are la dispoziţie, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, apreciază rezonabil să acorde în solidar reclamanţilor suma de 4.000 euro pentru procedura în faţa Curţii.
   C. Penalităţi de întârziere
   68. Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

 

    PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,

 

    CURTEA,

 

    ÎN UNANIMITATE:

 

   1. hotărăşte că art. 10 din Convenţie a fost încălcat;
   2. hotărăşte că art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant;
   3. hotărăşte că art. 13 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant;
   4. hotărăşte:
   a) că statul pârât trebuie să acorde reclamanţilor, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele de mai jos:
   (i) 1.582,42 euro (o mie cinci sute optzeci şi doi euro şi patruzeci şi doi cenţi) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul material;
   (ii) 5.000 euro (cinci mii euro) primului reclamant pentru prejudiciul moral;
   (iii) 1.000 euro (o mie euro) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul moral;
   (iv) 4.000 (patru mii euro) în solidar celor doi reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată;
   b) că aceste sume sunt convertibile în lei la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plăţii;
   c) că, de la data expirării termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, la aceste sume se va aplica o dobândă simplă echivalentă cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pentru acea perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
   5. respinge restul cererii de reparaţie echitabilă.
    Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 28 septembrie 2004, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
   

J.-P. COSTA,                                                        Sally Dolle,
 preşedinte                                                           grefier

Comments Off on Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României (Cererea nr. 46.572/99)

Filed under Jurisprudenta CEDO

Comments are closed.