Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în Cauza Davidescu împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

 

Hotărâre
din 16/11/2006
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din 19/04/2007
în Cauza Davidescu împotriva României

 

    (Cererea nr. 2.252/02)

 

    În Cauza Davidescu contra României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii B. M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V. Berger, grefierul secţiei,
    după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 24 octombrie 2006,
    pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

    PROCEDURA

 

   1. La originea cauzei se află Cererea nr. 2.252/02, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ioan Ilus Davidescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21 septembrie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
   2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna avocat Maria Despa, care a fost înlocuită de doamna avocat Aurelia Popescu. În prezent este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
   3. La data de 24 mai 2005 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.
   4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).

 

    ÎN FAPT

 

   I. Circumstanţele cauzei
   5. Reclamantul este născut în 1943 şi locuieşte în Sinaia.
   6. În 1950, în virtutea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, compus dintr-un imobil cu 3 apartamente şi terenul aferent, care aparţinea mătuşii reclamantului.
   7. La 15 octombrie, 25 octombrie şi 13 decembrie 1996, societatea H., administratorul bunurilor statului, a vândut soţilor C.S., soţilor M. şi, respectiv, soţilor C.I. apartamentele nr. 3, 1 şi 2, situate în imobilul în chestiune, în care locuiau în calitate de locatari.
   1. Acţiunea în revendicare
   8. La 3 iunie 1997, reclamantul, arătând că în baza Decretului nr. 92/1950 bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi că mătuşa sa făcea parte dintr-una din aceste categorii, a introdus la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Bucureşti şi a societăţii H.
   9. Printr-o sentinţă din 19 septembrie 1997 judecătoria a admis acţiunea reclamantului, pe motiv că statul intrase în posesia imobilului fără titlu valabil, şi a dispus restituirea imobilului de către părţile pârâte. Părţile pârâte, deşi au fost citate legal în procedură, nu s-au prezentat şi nu au formulat apărări. În apel, printr-o hotărâre definitivă din 9 aprilie 1998, Tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă.
   10. Printr-un proces-verbal din 9 septembrie 1998 reclamantul a fost pus în posesia imobilului şi a terenului, dar a constatat cu acest prilej că cele 3 apartamente ale imobilului fuseseră vândute anterior locatarilor. Printr-o dispoziţie din 7 octombrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului aflat în litigiu reclamantului.
   11. Prin Scrisoarea din 29 ianuarie 2001, primăria l-a informat pe reclamant că cererea sa de a i se restitui imobilul în cauză în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 fusese respinsă, pe motiv că imobilul îi fusese deja restituit prin Hotărârea definitivă din 19 septembrie 1997.
   2. Acţiunea în anularea contractelor de vânzare
   a) acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 1
   12. La data de 15 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei Bucureşti, a societăţii H. şi a soţilor M. în anularea contractului de vânzare încheiat la 25 octombrie 1996 şi, în subsidiar, în revendicarea acestui apartament. Reclamantul se întemeia pe Sentinţa definitivă din 19 septembrie 1997, prin care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti constatase dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. În plus, reclamantul a cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare pentru cauză ilicită, susţinând că părţile au fost de rea-credinţă cu ocazia încheierii acestuia, în măsura în care ştiau la data semnării contractului că reclamantul făcuse demersuri pentru a i se restitui imobilul.
   13. Prin Sentinţa din 26 ianuarie 2000, judecătoria a respins cererea de anulare a contractului, pe motiv că acest contract fusese încheiat anterior datei introducerii de către reclamant a acţiunii sale în revendicare, că acesta din urmă nu adresase o comunicare părţilor asupra demersurilor sale şi că acest contract respecta dispoziţiile Legii nr. 112/1995. În privinţa cererii reclamantului de revendicare a apartamentului, judecătoria a respins-o, pe motiv că avea un caracter subsidiar şi că nu fusese sesizată asupra acestui lucru decât în vederea dispunerii restituirii imobilului după anularea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu. În măsura în care, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare nu fusese anulat, nu putea hotărî asupra acţiunii în revendicare a reclamantului. Judecătoria a considerat că admisibilitatea acţiunii în revendicare depindea de admisibilitatea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare şi că, în speţă, nu se impunea compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
   14. La data de 14 februarie 2000 reclamantul a introdus apel, menţionând că respectivul contract de vânzare-cumpărare avea o cauză ilicită şi că acţiunea sa în revendicare nu avea un caracter subsidiar. Între altele, el susţinea că judecătoria, în virtutea rolului său activ, ar fi trebuit, din oficiu, să compare titlul său cu cel al soţilor M.
   15. Prin Decizia din 15 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului în ceea ce priveşte anularea contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa a validat contractul de vânzare-cumpărare pe motiv că părţile au fost de bună-credinţă cu ocazia încheierii sale. În ceea ce priveşte cererea de revendicare a apartamentului, tribunalul a admis apelul reclamantului şi a comparat titlurile părţilor în litigiu. Acesta a considerat că titlul de proprietate al soţilor M. era preferabil, din cauza faptului că statul nu mai era proprietarul imobilului în momentul în care s-a pronunţat Sentinţa definitivă din 19 septembrie 1997, care îl obliga să restituie bunul în litigiu reclamantului.
   16. La data de 18 ianuarie 2001 reclamantul a formulat recurs, susţinând că tribunalul nu a apreciat corect probele în privinţa cererii sale de anulare a contractului de vânzare-cumpărare. În plus, a subliniat că în cererea sa de chemare în judecată nu cerea compararea titlurilor de proprietate şi că, în consecinţă, tribunalul hotărâse ultra petita.
   17. Prin Decizia definitivă din 20 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins recursul. Ea a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă în ceea ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta a constatat, de asemenea, după ce a interpretat cererea de chemare în judecată a reclamantului, că acesta din urmă nu intenţiona, într-adevăr, să ceară compararea titlurilor de proprietate.
   b) acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 2
   18. La data de 16 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei Bucureşti, a societăţii H. şi a soţilor C.I. în anularea contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 pentru cauză ilicită şi, în subsidiar, cu o acţiune în revendicarea apartamentului.
   19. Prin Sentinţa din 19 ianuarie 2000, judecătoria a respins acţiunea reclamantului, pe motiv că contractul fusese încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi că părţile au fost de bună-credinţă la încheierea sa. Prin Decizia din 30 noiembrie 2000, tribunalul a admis în parte apelul reclamantului, a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, datorită bunei-credinţe a soţilor C.I., dar, după ce a comparat titlurile de proprietate ale reclamantului şi soţilor C.I., a considerat că primul este preferabil.
   20. În recursul soţilor C.I., prin Decizia definitivă din 3 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a casat această hotărâre şi a respins apelul reclamantului, pe motiv că tribunalul se pronunţase ultra petita asupra revendicării.
   21. Prin Decizia din 24 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general la cererea reclamantului şi în favoarea acestuia, a casat cele 3 hotărâri pronunţate în timpul primei faze procedurale şi a trimis cauza spre rejudecare la judecătorie.
   22. La data de 12 septembrie 2002 reclamantul şi-a precizat acţiunea, susţinând că aceasta avea două capete de cerere distincte, şi nu subsidiare, şi anume anularea contractului de vânzare-cumpărare şi revendicarea apartamentului nr. 2.
   23. Prin Sentinţa din 19 decembrie 2002, judecătoria a respins acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv că cumpărătorii fuseseră de bună-credinţă la încheierea contractului. Pe de altă parte, judecătoria a admis acţiunea în revendicare a reclamantului. Comparând titlurile de proprietate ale părţilor în litigiu, aceasta a considerat că titlul reclamantului era preferabil, datorită faptului că naţionalizarea imobilului fusese ilegală şi că, în consecinţă, statul nu fusese niciodată proprietarul bunului.
   24. Prin Decizia din 4 iunie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins atât apelul reclamantului, cât şi pe cel al soţilor C.I.
   25. Prin Decizia definitivă din 8 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul soţilor C.I. şi a respins acţiunea în revendicare a reclamantului. Curtea de Apel, referindu-se la art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile naţionalizate în timpul regimului comunist, a considerat că numai buna-credinţă a cumpărătorilor era suficientă pentru a face să prevaleze titlul lor de proprietate asupra celui al reclamantului. Prin urmare, a respins, de asemenea, acţiunea reclamantului în revendicarea apartamentului respectiv.
   c) acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3
   26. La data de 11 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei Bucureşti, a societăţii H. şi a soţilor C.S. în anularea contractului de vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1996 pentru cauză ilicită.
   27. Prin Sentinţa din 3 aprilie 2000, judecătoria a respins acţiunea sa, deoarece contractul fusese încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi reclamantul nu dovedise că părţile fuseseră de rea-credinţă în momentul încheierii sale.
   28. Prin Decizia din 9 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului. Acesta a constatat că interesatul nu dovedise că a comunicat pârâţilor intenţia sa de a revendica imobilul.
   29. Prin Decizia definitivă din 14 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului şi a confirmat hotărârile pronunţate în prima instanţă şi în apel.
   3. Demersuri pentru a obţine restituirea imobilului în litigiu în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001
   30. La data de 19 iulie 2001 reclamantul a adresat o notificare Primăriei Bucureşti pentru a obţine restituirea imobilului situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
   31. Astfel, cum reiese din dosar, până în prezent reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa.
   II. Dreptul şi jurisprudenţa internă pertinente
   32. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC] nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, paragrafele 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
   33. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care au dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, a cărei sumă va fi fixată în urma unei proceduri administrative de către o comisie centrală, este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni “Proprietatea” (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 al legii mai sus menţionate precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
   34. La data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi pentru ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie ca mai întâi să se urmeze procedura de acceptare din partea Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.

 

    ÎN DREPT

 

   I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
   35. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale, prin vânzarea de către stat a apartamentelor în litigiu. El invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede următoarele:
    “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
   A. Cu privire la admisibilitate
   36. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea apreciază că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţă, o declară admisibilă.
   B. Pe fond
   37. Citând, între altele, cauzele Brezny şi Brezny împotriva Slovaciei [(dec.), nr. 23.131/93, 4 martie 1996], Kopecky împotriva Slovaciei ([GC], nr. 44.912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004) şi Constandache împotriva României [(dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002], Guvernul consideră că Curtea nu este competentă ratione temporis pentru a examina împrejurările naţionalizării imobilului în litigiu, care a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
   38. Guvernul consideră că reclamantul nu dispunea de un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la momentul vânzării apartamentelor către locatari, deoarece dreptul său de proprietate asupra imobilului nu fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă înaintea acestei vânzări. În plus, cu ocazia vânzării apartamentelor către terţi, statul avea un titlu de proprietate valabil asupra acestor apartamente.
   39. Deşi Sentinţa din 9 aprilie 1998 a admis acţiunea în revendicare a reclamantului, acesta din urmă nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi nu a plătit impozit pentru imobil (Zwierzynsky contra Poloniei, nr. 34.049/96, 19 iunie 2001). Guvernul subliniază că, la fel ca şi în Cauza Constandache împotriva României citată anterior, reclamantul şi-a îndreptat acţiunea în revendicare împotriva statului, care, în momentul acţiunii, nu mai era proprietarul imobilului, din cauza vânzării către terţi. Prin urmare, Guvernul consideră că Sentinţa din 9 aprilie 1998 nu putea da naştere unui drept de proprietate în favoarea reclamantului asupra imobilului în cauză. Între altele, Hotărârea definitivă din 9 aprilie 1998 de constatare a dreptului de proprietate al reclamantului nu era opozabilă terţilor cumpărători.
   40. Chiar presupunând că hotărârile pronunţate de instanţele naţionale constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul consideră că aceasta era prevăzută de lege, în speţă, de Codul civil şi de Codul de procedură civilă, precum şi de dispoziţiile legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, şi urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor altuia. În opinia sa, această ingerinţă era proporţională cu scopul urmărit, în măsura în care instanţele naţionale au recunoscut valabilitatea contractelor de vânzare încheiate înainte ca reclamantul să sesizeze judecătoria cu o acţiune în revendicare.
   41. Guvernul consideră că reclamantul putea obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 al Protocolului nr. 1.
   42. În fine, Guvernul cere Curţii să ia în calcul reforma instituită de Legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte imposibilă, să acorde o despăgubire sub forma unei participaţii la un organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare.
   43. Reclamantul contestă teoria Guvernului. În opinia lui, naţionalizarea a fost ilegală şi, prin urmare, statul a vândut apartamentele în cauză pe vremea când nu era proprietarul lor. El prezintă de asemenea copii de pe chitanţele fiscale care fac dovada plăţii impozitului pentru imobil.
   44. Reclamantul consideră că statul refuză să execute Hotărârea judecătorească din 19 septembrie 1997, în condiţiile în care aceasta nu a fost nici contestată, nici anulată de instanţele naţionale.
   45. Curtea aminteşte că în Cauza Străin şi alţii împotriva României anterior citată a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României citată anterior, paragrafele 39 şi 59).
   46. În plus, în Hotărârea Păduraru împotriva României anterior citată (paragraful 112), Curtea a constatat că statul a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de problema de interes general constând în restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi în întregime bunul său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare care obliga statul să i-l restituie.
   47. În cauză, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de jurisprudenţa anterior citată, situaţia de fapt fiind similară. La fel ca şi în cauzele Păduraru împotriva României şi Porţeanu împotriva României (paragraful 33 al acestei cauze), în prezenta cauză nişte terţi au devenit proprietarii apartamentelor în litigiu mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestor bunuri să fie definitiv confirmat, cu efect retroactiv. Şi, la fel ca şi în aceste cauze, precum şi în Cauza Străin şi alţii împotriva României, reclamantul a fost recunoscut în speţă drept proprietar legitim, titlul său de proprietate fiind considerat incontestabil de către instanţele judecătoreşti, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (paragrafele 9 şi 10 de mai sus).
   48. Curtea aminteşte de asemenea că în Cauza Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28.342/95, paragrafele 69 şi 70, CEDO 1999-VII), dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o hotărâre definitivă datând din 1993, era pus în discuţie de terţul intervenient, care pretindea că are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi bun în baza unui act de cumpărare datând din 1973. Pe această temă Curtea a decis că procedura declanşată de domnul Brumărescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi (Brumărescu împotriva României citată anterior, paragraful 69). Curtea a confirmat această abordare în hotărârea sa asupra satisfacţiei echitabile, stabilind în sarcina statului român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al domnului Brumărescu, “sub rezerva oricărei pretenţii” pe care terţul intervenient ar putea-o avea asupra unei părţi din proprietatea reclamantului (Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [GC], nr. 28.342/95, paragraful 22 in fine, CEDO 2001-1).
   49. Curtea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile naţionalizate în mod legal, îl împiedică pe acesta să beneficieze de dreptul său.
   50. Între altele, Curtea constată că, deşi Guvernul susţine că reclamantul avea dreptul de a obţine o reparaţie, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Astfel, reclamantul a depus, la 19 iulie 2001, o cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, între timp completată de Legea nr. 247/2005, dar nu a primit nici până astăzi vreun răspuns, nici asupra restituirii solicitate, nici în privinţa despăgubirii la care Guvernul susţine că ar avea dreptul.
   51. Curtea observă că, deşi la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, operaţiunile prealabile acordării unei despăgubiri efective nu au fost finalizate până în prezent şi că, în conformitate cu calendarul previzional al Fondului Proprietatea, cotarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006 (paragrafele 33 şi 34 de mai sus).
   52. Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei indemnizaţii, Curtea apreciază că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului şi că cererea sa, întemeiată pe legea mai sus menţionată, nu a făcut obiectul niciunei examinări de peste 5 ani. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor, restituite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive (Porţeanu împotriva României citată anterior, paragraful 34).
   53. În consecinţă, Curtea consideră că atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporţionate şi incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
   54. Prin urmare, acest articol a fost încălcat.
   II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
   55. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurilor în anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi foştii locatari privind apartamentele nr. 1, 2 şi 3 ale imobilului, menţionând, în special, că instanţele naţionale au dat o interpretare greşită legislaţiei interne şi probelor. Reclamantul invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
    “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale […] de către un tribunal […], care va decide […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil […].”
   A. Asupra admisibilităţii
   56. Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 al Convenţiei. Ea apreciază că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţă, o declară admisibilă.
   B. Pe fond
   57. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile ce figurează la paragrafele 45-50 şi 53 de mai sus, că nu trebuie să decidă asupra fondului plângerii (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-1, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p.47, paragraful 23, şi Biserica Catolică din Canea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50).
   III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
   58. Potrivit art. 41 din Convenţie,
    “În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
   A. Prejudiciu
   59. Reclamantul solicită restituirea imobilului. Dacă restituirea nu mai este posibilă, el cere suma de 345.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea imobilului. Reclamantul prezintă o expertiză pe care o consideră incorectă şi conform căreia valoarea imobilului în litigiu este de 112.985 de euro. El solicită, de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 105.525 de euro, reprezentând chiriile neîncasate din 30 septembrie 1949 până la data de 30 noiembrie 2005 pentru apartamentele în cauză.
   60. Guvernul consideră că valoarea imobilului este de 84.943 de euro, aşa cum reiese din opinia de specialitate prezentată. În privinţa prejudiciului moral, el consideră că pretenţiile privind chiriile neîncasate nu au făcut obiectul prezentei cereri şi nu au fost niciodată invocate în faţa instanţelor naţionale. De altfel, el menţionează că, în privinţa României, Convenţia a intrat în vigoare la 20 iunie 1994 şi consideră că pretinsul prejudiciu cerut de reclamant trebuie să fie raportat la data la care hotărârile de respingere a acţiunilor sale în anulare a contractelor de vânzare au dobândit putere de lucru judecat.
   61. Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi suferinţele invocate de reclamant şi că hotărârea Curţii de constatare a unei eventuale încălcări a Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral.
   62. În observaţiile sale suplimentare, Guvernul remarcă faptul că, aşa cum a fost cazul în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([GC], nr. 31.443/96, paragraful 149, CEDO 2004-V), trebuie luată în considerare larga putere discreţionară a statului în a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va deveni efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, conform Guvernului, întârzierea în acordarea unei despăgubiri reprezintă o circumstanţă excepţională.
   63. În observaţiile sale, ca răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul consideră că modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005 a instituit un sistem greoi şi ineficient, care anunţă despăgubiri îndepărtate, chiar iluzorii. El menţionează faptul că legea respectivă nu reglementează situaţia imobilelor restituite foştilor proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Între altele, deşi Proprietatea a fost constituită în decembrie 2005, el nu este încă operaţional.
   64. Referindu-se la cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Păduraru împotriva României anterior citate, reclamantul consideră că, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări ar putea justifica, în principiu, limitări la o despăgubire, aceste circumstanţe nu ar putea să fie preferate în detrimentul principiilor care se degajă din Convenţie. În orice caz, în opinia sa, o lipsă totală a despăgubirii nu s-ar putea justifica nici măcar într-un context excepţional.
   65. Reclamantul contestă, de asemenea, imparţialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de Guvern, susţinând că existenţa unui contract de prestări servicii între acesta din urmă şi expert este în sine de natură să afecteze imparţialitatea acestuia. El oferă punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate în cazul în speţă şi conform căruia valoarea imobilului este de 449.000 de euro.
   66. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), [GC], nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
   67. Faţă de circumstanţele cauzei, Curtea consideră că restituirea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, situate în strada Popa Savu nr. 26, Bucureşti, aşa cum a fost dispusă prin Hotărârea judecătorească definitivă pronunţată la 19 iulie 1997 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor.
   68. În acest sens, Curtea constată cu interes că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea naţionalizări. În caz de imposibilitate a restituirii, de exemplu, din cauza vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul plăţii (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 ale legii).
   69. În speţă, în privinţa stabilirii valorii despăgubirii ce ar putea fi plătite reclamantului, Curtea constată că cele două părţi au prezentat expertize asupra valorii imobilului aflat în litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 130.000 de euro.
   70. În privinţa sumelor cerute cu titlu de prejudiciu moral pentru lipsa de folosinţă a apartamentelor, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi venitului care ar fi putut fi obţinut în urma închirierii apartamentului respectiv (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005).
   71. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
   B. Cheltuieli de judecată
   72. Reclamantul cere, de asemenea, 5.950 de euro pentru cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, precum şi pentru cheltuielile de pregătire a documentaţiei şi cele legate de traducerea documentelor şi trimiterea lor la Curte. El prezintă acte doveditoare pentru 1.423,676 de euro. Prin Scrisoarea din 23 mai 2006, după alegerea unui nou reprezentant care a răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului asupra art. 41 din Convenţie, reclamantul şi-a mărit pretenţiile asupra cheltuielilor prilejuite de procedura în faţa Curţii la 2.675 de euro, prezentând drept act doveditor convenţia privind onorariile semnată cu noul său reprezentant.
   73. Guvernul constată că reclamantul nu a prezentat acte doveditoare pentru toată suma cerută şi că ar fi trebuit să ceară rambursarea cheltuielilor angajate în faţa instanţelor interne în procedurile desfăşurate în plan intern. El nu se opune ca reclamantului să îi fie acordată o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare, legate de procedura judiciară internă şi de cea din faţa Curţii, care au fost suficient demonstrate.
   74. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În speţă şi ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 de euro pentru toate cheltuielile de judecată şi o acordă reclamantului.
   C. Dobânzi moratorii
   75. Curtea consideră adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

 

    DIN ACESTE MOTIVE,

 

    În unanimitate,

 

    C U R T E A

 

   1. declară cererea admisibilă;
   2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1;
   3. hotărăşte că nu se impune examinarea pe fond a capătului de cerere referitor la art. 6 alin. 1 din Convenţie;
   4. hotărăşte:
   a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 130.000 de euro (una sută treizeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material; că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului suma de 6.000 de euro (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi 2.000 de euro (două mii euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, care se vor converti în lei la cursul de schimb din ziua efectuării plăţii;
   b) că, începând de la expirarea acestui termen şi până la data plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.
   5. respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.
    Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 16 noiembrie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,                                             Vincent Berger,
     preşedinte                                                      grefier
 



Comments Off on Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în Cauza Davidescu împotriva României

Filed under Jurisprudenta CEDO

Comments are closed.