Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în Cauza Daniel şi Niculina împotriva României

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

 

HOTĂRÂREA
din 27 ianuarie 2009

 

în Cauza Daniel şi Niculina împotriva României
(Cererea nr. 2.367/04)

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 343 din 22/05/2009

 

În Cauza Daniel şi Niculina Georgescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6 ianuarie 2009,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

 

  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 2.367/04) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Daniel Georgescu şi doamna Niculina Georgescu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 13 octombrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
  2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna L. Poenaru, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
  3. La data de 10 decembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Aşa cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis, de asemenea, să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

 

ÎN FAPT

 

  1. Circumstanţele cauzei
  2. Reclamanţii s-au născut în anul 1974 şi, respectiv, în anul 1950 şi locuiesc în Bucureşti.
  3. În anul 1994, G.F. – tatăl reclamantului şi soţul reclamantei – i-a vândut lui P.M. un imobil pe care îl moştenise de la părinţii săi în anul 1977 şi, respectiv, în anul 1993 şi care era compus dintr-o casă cu 4 camere şi un teren în suprafaţă de 290 m2, imobil situat în Bucureşti, str. Comarnic nr. 53. G.F. a decedat în anul 1997, reclamanţii fiind moştenitorii săi legali.
  4. Procedura privind anularea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1994 şi recursul în anulare formulat de procurorul general
  5. La data de 17 februarie 1998, asistaţi de un avocat, reclamanţii au introdus la judecătoria de sector din Bucureşti o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor eliberat în favoarea lui G.F. în anul 1993, cât şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta în anul 1994. Aceştia invocau lipsa totală de discernământ a lui G.F., care suferise de schizofrenie paranoică timp de mai mulţi ani înainte de deces şi care fusese, de altfel, spitalizat în mai multe rânduri.
  6. Prin Sentinţa din data de 4 aprilie 2000, confirmată în ultimă instanţă prin Decizia definitivă din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, judecătoria a admis parţial acţiunea reclamanţilor şi a anulat contractul de vânzare-cumpărare din anul 1994. Întemeindu-se pe o expertiză psihiatrică şi pe documentele din dosarul medical al lui G.F., instanţa a constatat lipsa de discernământ sancţionată prin nulitatea contractului numai în ceea ce priveşte perioada în care a fost semnat acesta, nu şi referitor la perioada anterioară.
  7. Sesizată cu un recurs în anulare formulat de procurorul general împotriva hotărârilor menţionate mai sus, prin Decizia din data de 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul respectiv şi a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, contractul litigios nefiind afectat de nulitate absolută. Aceasta a reţinut că, dacă în general lipsa de discernământ şi, aşadar, de consimţământ, era sancţionată prin nulitatea absolută, doctrina şi jurisprudenţa au nuanţat această soluţie de principiu, aplicând în anumite cazuri nulitatea relativă. Aceasta era ipoteza contractului încheiat de o persoană care, aşa cum este cazul în speţă, deşi lipsită de discernământ, nu fusese pusă sub tutelă la cererea rudelor sale, conform prevederilor Codului familiei, păstrându-şi aşadar capacitatea de exerciţiu. În ceea ce priveşte nulitatea relativă aplicabilă în speţă, aceasta nu fusese invocată de reclamanţi şi era în orice caz prescrisă ca urmare a expirării termenului legal de 3 ani. Pe de altă parte, Curtea Supremă a înlăturat afirmaţiile procurorului general şi a confirmat calitatea reclamanţilor de moştenitori legali ai lui G.F.
  8. Procedura incidentă referitoare la ridicarea interdicţiei de vânzare a imobilului litigios şi vânzarea ulterioară a imobilului către terţi
  9. În cursul procedurii menţionate mai sus, la data de 25 februarie 1998, reclamanţii au solicitat judecătoriei de sector din Bucureşti să înscrie în cartea funciară interdicţia de vânzare a imobilului în litigiu. Din Adresa din data de 14 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti (paragraful 11 de mai jos) reiese că cererea respectivă a fost admisă prin consemnarea unei “rezoluţii” a instanţei asupra cererii în cauză.
  10. Prin Încheierea de şedinţă din data de 2 iulie 1998, care menţiona că “procedura a fost legal îndeplinită” şi că hotărârea pronunţată putea fi atacată cu apel, instanţa a admis cererea lui P.M. de a ridica interdicţia de vânzare, observând că acesta din urmă cunoştea procedura de fond, aflată pe rol, şi că nu existau motive serioase pentru o astfel de interdicţie. Pe baza acestei sentinţe şi a unui “certificat de sarcini al imobilului” eliberat la data de 1 iulie 1998 de grefa judecătoriei, la data de 3 iulie 1998, P.M. le-a vândut imobilul în cauză soţilor T. Conform afirmaţiilor reclamanţilor, ei nu au fost citaţi în această procedură incidentă şi nu au aflat decât mai târziu, la data de 17 noiembrie 1998, despre vânzarea imobilului către soţii T., încheierea de şedinţă existând în dosarul de fond.
  11. Reclamanţii s-au adresat autorităţilor pentru a contesta modalitatea în care a fost ridicată interdicţia de vânzare. Prin Adresa din data de 14 ianuarie 2002, N.C., judecător inspector de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, le-a răspuns reclamanţilor că “rezoluţia” din 25 ianuarie 1998 nu avea un temei legal, că “certificatul de sarcini” din 1 iulie 1998 indica existenţa interdicţiei la data respectivă, că încheierea de şedinţă din data de 2 iulie 1998 a fost pronunţată legal şi că părţile interesate nu au introdus apel împotriva acestei sentinţe, conform art. 336 din Codul de procedură civilă (CPC). Reclamanţii au sesizat parchetul cu o plângere penală împotriva lui P.M., pentru fals, şi cu o altă plângere penală cu constituire de parte civilă, pentru fals şi abuz în serviciu, împotriva judecătorilor N.C. şi A.D., această din urmă judecătoare fiind cea care a pronunţat încheierea de şedinţă din data de 2 iulie 1998. Reclamanţii nu au informat Curtea despre soluţionarea primei plângeri penale; cea de-a doua a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată la 14 decembrie 2002 de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
  12. Într-o altă procedură, iniţiată de reclamanţi la data de 24 ianuarie 2002 în contradictoriu cu soţii T., prin Sentinţa din 5 septembrie 2003, Judecătoria Bucureşti a respins ca inadmisibilă acţiunea în anulare a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu din data de 3 iulie 1998, cu motivarea că părţile interesate nu au introdus-o împotriva tuturor părţilor la contractul respectiv. Din dosar rezultă că reclamanţii nu au introdus apel împotriva acestei sentinţe.
  13. Dreptul şi practica interne pertinente
  14. Prevederile legale relevante, în vigoare la data evenimentelor, sunt descrise în hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005).
  15. Art. 331-339 din Codul de procedură civilă (CPC) reglementează procedurile civile necontencioase, şi anume cele care nu urmăresc să constate un drept împotriva unei persoane, ci care necesită intervenţia instanţei în chestiuni legate de autorizaţii judiciare sau de măsuri legale de supraveghere ori de protecţie. În cazul în care problema supusă instanţei este legată de procedură contencioasă aflată pe rol, este competentă instanţa deja sesizată cu cauza respectivă. Aceasta din urmă verifică dacă procedura are un caracter necontencios şi pronunţă o încheiere de şedinţă, care poate fi atacată cu apel; termenul de apel curge de la data pronunţării sau comunicării hotărârii. Pe de altă parte, apelul poate fi introdus de orice persoană interesată, chiar dacă cererea nu a fost îndreptată împotriva sa şi chiar dacă ea nu a fost citată în procedură (art. 336). Apelul şi recursul împotriva hotărârii respective sunt judecate în camera de consiliu.

CPC stabileşte termenul general de apel la 15 zile. Art. 103 din CPC prevede ipoteza repunerii în termenul de recurs, în cazul în care partea face dovada că a fost împiedicată “mai presus de voinţa ei” să exercite calea de recurs în cauză.

  1. În ceea ce priveşte problema valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare ulterior, referitor la un imobil după anularea contractului de vânzare-cumpărare iniţial referitor la acelaşi imobil, doctrina şi jurisprudenţa internă au considerat că principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, care ar conduce la anularea tuturor contractelor consecutive primului, cunoaşte o excepţie, întemeiată pe motive de echitate socială, în cazul în care terţul care a dobândit imobilul în mod oneros a fost de bună-credinţă (vezi, printre altele, D. Chirica, Contracte speciale, Lumina Lex, 1997, pp. 66-67, acest autor bazând această soluţie pe principiul error communis facit jus). Dacă buna-credinţă a terţului cumpărător este prezumată până la proba contrarie, există totuşi exemple de jurisprudenţă internă în care, în funcţie de circumstanţele speciale ale speţei, instanţele au anulat contracte de vânzare-cumpărare ulterioare din cauza relei-credinţe a terţilor şi chiar au pus mai presus protecţia persoanei lipsite de discernământ (şi pusă sub interdicţie) faţă de cea a terţului cumpărător (deciziile definitive din 7 septembrie şi 15 octombrie 2001, pronunţate de Curtea de Apel Cluj şi, respectiv, de Curtea de Apel Bucureşti).

 

ÎN DREPT

 

  1. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
  2. Reclamanţii susţin că anularea sentinţei definitive din data de 4 aprilie 2000 de către Curtea Supremă de Justiţie în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

Art. 6 § 1

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)”

  1. Asupra admisibilităţii
  2. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
  3. Asupra fondului
  4. Recunoscând că dreptul la un proces echitabil presupune şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi că această Curte a sancţionat deja reexaminarea de către Curtea Supremă de Justiţie a unei decizii definitive în urma unui recurs în anulare (Brumărescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul subliniază că această cale de atac a fost abrogată în anul 2003.
  5. Reclamanţii nu au comunicat observaţii pe fondul acestui capăt de cerere.
  6. Curtea a soluţionat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza rejudecării, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a soluţiei date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele, Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 61, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, menţionată mai sus, § 32, şi Piaţa Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37.513/03, § 23, 4 octombrie 2007).
  7. După ce a analizat cauza de faţă, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o altă concluzie. În mod special, ea constată că instanţa supremă, sesizată de procurorul general, a reanalizat cauza şi, printr-o interpretare diferită a principiilor de drept aplicabile în speţă, a anulat, la data de 5 mai 2003, sentinţa pronunţată la data de 4 aprilie 2000 şi confirmată în ultimă instanţă prin Decizia din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti. Sentinţa respectivă constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994 între G.F. şi P.M.
  8. Având în vedere cele de mai sus şi probele aflate la dosar, Curtea constată că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârilor menţionate mai sus a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil.
  9. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
  10. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
  11. Reclamanţii susţin încălcarea dreptului acestora la respectarea bunurilor, cu motivarea că admiterea recursului în anulare i-a lipsit de dreptul lor la moştenirea lui G.F. şi, în mod special, a imobilului în litigiu. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Art. 1 din Protocolul nr. 1

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

  1. Guvernul contestă că a avut loc o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.
  2. Având în vedere legătura existentă între acest capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie menţionat mai sus, circumstanţele speţei, precum şi constatarea referitoare la încălcarea dreptului reclamanţilor la securitatea drepturilor juridice (paragrafele 20-23 de mai sus), Curtea apreciază că trebuie să declare prezentul capăt de cerere admisibil, dar că nu este necesar să analizeze separat dacă, în speţă, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Stancu împotriva României, nr. 30390/02, § 48, 29 aprilie 2008).

III. Asupra celorlalte pretinse încălcări

  1. Reclamanţii se plâng de inechitatea procedurii incidente referitoare la ridicarea interdicţiei de vânzare în legătură cu imobilul în litigiu şi, în special, de lipsa citării în această procedură, precum şi de încălcarea dreptului la egalitate între soţi, având în vedere afirmaţiile Curţii Supreme referitoare la calitatea primului reclamant de copil şi moştenitor al lui G.F. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 5 din Protocolul nr. 7.
  2. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1, presupunând chiar că acest articol se poate aplica în speţă datorită importanţei procedurii incidente în discuţie asupra realizării dreptului civil ce făcea obiectul procedurii pe fond aflate pe rol [vezi, mutatis mutandis, Markass Car Hire Ltd. împotriva Ciprului (dec.), nr. 51.591/99, 23 octombrie 2001], Curtea observă că reclamanţii, care erau asistaţi de un avocat, nu au introdus apel împotriva încheierii de şedinţă din 2 iulie 1998 după ce au aflat de existenţa sa la data de 17 noiembrie 1998 şi nu au solicitat să fie repuşi în termenul de apel (paragrafele 11 şi 14 de mai sus). În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere menţionat mai sus, acesta nu este susţinut în niciun mod, motivarea Deciziei din data de 5 mai 2003 nefăcând să reiasă nicio ingerinţă în dreptul respectiv.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs şi, respectiv, pentru lipsă vădită de temeinicie, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

  1. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
  2. Conform art. 41 din Convenţie,

“Atunci când Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

  1. Prejudiciu
  2. Reclamanţii solicită suma de 500.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-au suferit, sumă ce reprezintă valoarea imobilului în litigiu estimată pe bază de anunţuri imobiliare. Pe de altă parte, ei solicită şi suma de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat prin suferinţele datorate în special admiterii de către Curtea Supremă a recursului în anulare formulat de procurorul general.
  3. Guvernul trimite un raport de expertiză ce evaluează imobilul în litigiu la valoarea de 146.775 EUR. Considerând că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral pretins şi încălcarea constatată, acesta apreciază, în orice caz, că suma solicitată cu acest titlu este excesivă.
  4. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că reclamanţii nu au demonstrat că prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul încălcării art. 6 § 1 pe care a constatat-o în speţă.
  5. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că, în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum presupune ca reclamanţii să fie puşi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor acestei prevederi [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, § 12, seria A nr. 85].
  6. Într-o cauză similară în care a constatat numai încălcarea art. 6 § 1 menţionat mai sus, Curtea a constatat că, prin calea de atac a revizuirii prevăzute de art. 322 § 9 din CPC, dreptul român permite restabilirea situaţiei existente înainte de survenirea încălcării constatate a art. 6. Ţinând cont de rolul său subsidiar, Curtea a apreciat că reclamanta trebuie mai întâi să sesizeze instanţele interne conform prevederilor menţionate mai sus (Sfrijan împotriva României, nr. 20.366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea consideră că în cauza de faţă se impune aceeaşi abordare şi că cererea de daune materiale a reclamanţilor trebuie respinsă.
  7. În schimb, aceasta apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, a dreptului lor la un proces echitabil. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi alocă fiecărui reclamant suma de 3.000 EUR cu acest titlu.
  8. Cheltuieli de judecată
  9. Reclamanţii nu au formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată angajate în procedurile în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii.
  10. Dobânzi moratorii
  11. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

 

În unanimitate,

 

C U R T E A:

 

  1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la anularea Sentinţei definitive din data de 4 aprilie 2000 în urma unui recurs în anulare, şi inadmisibilă în rest;
  2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
  3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
  4. hotărăşte:
  5. a) ca statul pârât să îi plătească fiecărui reclamant, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), care va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, pentru daune morale, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
  6. b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
  7. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 27 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

 

Josep Casadevall,                                             Santiago Quesada,
preşedinte                                                       grefier

Comments Off on Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre în Cauza Daniel şi Niculina împotriva României

Filed under Jurisprudenta CEDO

Comments are closed.