Spre un “drept european al contractelor”? Conf. Dr. Radu Stancu

Contracts are essential for running businesses and for concluding purchases by consumers. They formalise an agreement between parties and can cover a broad range of matters, including the sale of goods and associated services such as repairs and maintenance. The fragmentation of contract laws contributes to higher costs, increased legal uncertainty for businesses and lower consumer confidence in the internal market.This optional European contract law would be an alternative to the existing national contract laws and would be available in all languages. It could apply in cross-border contracts only, or in both cross-border and domestic contracts. It would have to guarantee a high level of consumer protection and legal certainty throughout the life cycle of a contract.

Art. 4 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) stabileşte o competenţă partajată, între Uniunea Europeană şi statele membre, în privinţa pieţei interne.

În privinţa pieţei interne, atât tratatele originare, cât şi T.F.U.E., afirmă competenţa Uniunii de a adopta măsurile pentru funcţionarea pieţei interne, în coformitate cu dispoziţiile incidente ale tratatelor (art. 26 T.F.U.E.).

Piaţa internă are la bază cele patru libertăţi fundamentale (libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalurilor) şi este construită pe o mulţime de contracte guvernate de legislaţia naţională a statelor membre.

Diferenţele dintre legislaţiile naţionale, în afară de faptul că generează costuri suplimentare, cum ar fi, spre exemplu, cele ocazionate de consultanţa privind regimul juridic al contractelor, dar şi cele ţinând de soluţionarea litigiilor, indiferent de calea aleasă – mediere, arbitraj, justiţie – sunt surse de neîncredere şi, de multe ori, bariere de nedepăşit. Dificultăţi la buna funcţionare a pieţei interne, adaugă şi regimul lingvistic. Toate acestea fac pe potenţialii actori ai pieţei, producători, distribuitori, cumpărători, să manifeste reticenţă faţă de tranzacţiile transfrontaliere, ceea ce în final este de natură să aducă atingere, nu doar obiectivelor pieţei interne, ci şi bunăstării generale a cetăţenilor europeni.

Comisia Europeană a lansat încă din 2001 o dezbatere privind dreptul european al contractelor, la care au participat Parlamentul European, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene şi diferitele părţi interesate: întreprinderi, practicieni în domeniul dreptului, universitari şi asociaţii ale consumatorilor.

Această iniţiativă a venit în prelungirea uneia mai vechi, când, în anii 1989 şi 1994, Parlamentul European a invitat la demararea lucrărilor privind o evenutală elaborare a unui Cod comun european de drept privat.

În urma consultărilor publice iniţiatem pe baza răspunsurilor primite, Comisia a adoptat, în anul 2003, un plan de acţiune prin care propunea ameliorarea calităţii şi coerenţei dreptului european al contractelor, prin stabilirea unui cadru comun de referinţă (C.C.R.), iar în anul 2008, o propunere de directivă privind drepturile consumatorilor.

Cadrul comun de referinţă (C.C.R.) a fost conceput ca un instrument sau set de instrucţiuni pentru crearea legislaţiei viitoare a contractelor.

Tot în anul 2008 a fost publicat un cadru comun de referinţă (P.C.C.R.) care cuprinde principii, definiţii şi modele de norme de drept civil, drept al contractelor şi răspundere delictuală, care să fie aplicabile atât în raporturile dintre comercianţi, cât şi între aceştia şi consumatori.

Într-o Rezoluţie din 25 noiembrie 2009, Parlamentul European a susţinut ideea unui drept european al contractelor.

Într-un raport prezentat la 9 mai 2010, fostul comisar european pentru piaţa internă, Mario Monti, a identificat avantajele pe care le-ar aduce consumatorilor şi întreprinderilor, un „al 28-lea regim”, opţional, sau, ca sinonim, denumit doar „instrument opţional”. Printre aceste avantaje Comitetul Economic şi Social European (C.E.S.E.) a evidenţiat:

– crearea posibilităţii pentru părţi să facă tranzacţii în întreaga Uniune Europeană;

– ar fi depăşite obstacolele în realizarea pieţei unice (cum sunt riscurile şi costurile juridice generate de diferenţele dintre sistemele naţionale de drept);

– decizia recurgerii la el este a părţilor;

– nu ar afecta cultura juridică a statelor membre;

– ar fi posibil ca părţile să-l utilizeze şi în situaţiile interne;

– creşterea accesului la instanţe care nu ar percepe acest regim ca un „regim străin”. Astfel, i-ar putea fi aplicate principii ca iura novit, curia (judecătorul cunoaşte dreptul).

Acest al „28-lea regim”, se apreciază că nu ar trebui să se aplice dreptului muncii sau dispoziţiilor privind contractele de muncă aflate în vigoare în statele membre.

Legat de denumire s-a apreciat că poate ar fi mai corect să i se spună „al doilea regim”, deoarece denumirea „al 28-lea regim” poate fi derutantă, pentru cã ar putea fi considerat un regim de drept „străin” faţă de cele 27 regimuri naţionale de drept al contractelor.

A fost creată „reţeaua dedicată «Principiilor comune ale dreptului european al contractelor», Reţeaua CoPECL – Common Principles of European Contract Law, care a finalizat proiectul cadrului comun de referinţă, pe care l-a prezentat Comisiei Europene.

A fost elaborată o Carte Verde a Comisiei privind Dreptul contractelor, cu următoarele opţiuni strategice:

– publicarea pe Internet a unor norme contractuale tip (neobligatorii) care ar putea fi folosite în interiorul pieţei unice europene;

– un „set de instrumente” (obligatoriu sau neobligatoriu), pe care legiuitorii din U.E. să-l poată folosi în elaborarea şi adoptarea unei legislaţii mai bune şi mai coerente;

– să se elaboreze o recomandare prin care să se ceară statelor membre să incorporeze dreptul european al contractelor în sistemele juridice naţionale, cum au procedat Statele Unite ale Americii, unde 50 de state, din cele 51 de state, au adoptat, în mod voluntar, Codul comercial uniform;

– acest drept european opţional al contractelor care ar putea fi privit ca un „al 28-lea regim”, adăugându-se celor din cele 27 de state membre, ar putea fi ales liber, de întreprinderi şi consumatori, ca o alternativă la reglementările naţionale existente;

– dreptul opţional ar trebui să fie disponibil în toate limbile şi ar putea fi aplicabil, nu numai la contractele transnaţionale ci ar putea fi extins şi la cele naţionale;

– ar trebui să fie emisă o directivă a U.E. pentru armonizarea legislaţiilor naţionale în materie de contracte şi apoi o armonizare deplină a legislaţiilor naţionale în materie de contracte printr-un regulament al U.E.;

– crearea unui veritabil Cod civil european care să înlocuiască toate reglementările naţionale în materie de contracte.[4]

O scurtă judecată a acestei etapizări a creării unui Cod civil european, trecând gradat, crescător, printr-un regim opţional („al 28-lea regim”) de drept al contractelor, o armonizare printr-o directivă U.E. (directiva fixează obiectivele nu şi mijloacele) şi apoi, printr-o armonizare deplinã realizată printr-un regulament (act normativ european care are caracter general şi obligatoriu, cu norme unice), ne duce la concluzii privind direcţia în care se îndreaptă construcţia europeană. De altfel, Declaraţia de la Berlin din martie 2007, adoptată la aniversarea a 50 de ani de la Tratatul de la Roma, a fost neechivocă, cînd, după eşecul adoptării Constituţiei pentru Europa, s-a afirmat clar, că nu se reunuţă la ideea de Constituţie pentru Europa, dar că alegerile din 2009 nu trebuie să găsească Europa nereformată. Şi a fost adoptat, tot în 2007, Tratatul de reformă de la Lisabona.

S-a apreciat că temeiul juridic al acestui regim opţional, al adoptării lui ca instrument opţional, l-ar putea constitui art.81 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E., ex. art. 61 lit. c) şi ex. art.65 TCE).

Art. 81 alin.(2) din T.F.U.E. prevede că Parlamentul European şi Consiliul adoptă măsurile necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne.

Alţi autori apreciază că art.352 din T.F.U.E. care prevede că: „În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. La data la care dipoziţiile respective sunt adoptate de Consiliu, în conformitate cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European.”

În documentele de lucru ale instituţiilor U.E. s-a avansat ideea de structurare a celui „al 28-lea regim. Acesta ar urma să conţină o parte generală care să reglementeze aplicarea opţională a acestuia şi o parte specifică, cu dispoziţii materiale.

Partea de dispoziţii generale, care ar urma să conţină 4 sau 5 articole, pe baza modelului „Principiilor dreptului european al asigurărilor (PDEA), va determina domeniul de aplicare al instrumentului opţional şi va stabili opţiunile părţilor. Vor fi precizate normele obligatorii şi ar trebui interisă recurgerea la legea naţională, asigurând, în schimb, completarea lacunelor prin recurgerea la principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre.

Ca elemente de drept material, noul regim juridic ar trebui să stabilească:

– persoanele juridice;

– consumatorii şi profesioniştii;

– clauzele abuzive;

– obligaţia furnizării în prealabil de informaţii contractuale privind bunurile şi serviciile;

– clauzele abuzive;

– obligaţia furnizării de informaţii când contractul se încheie cu o parte aflată în dezavantaj;

– recursul în cazul nerespectării obligaţiilor de informare;

– livrarea, termenul de livrare şi transferul riscului;

– recursul pentru neconformitatea produselor;

– cazuri de desfacere a contractului;

– notificarea defectelor;

– dreptul de denunţare a contractului;

– noţiunea de răspundere obiectivă;

–      noţiunea de beneficiu nerealizat şi prejuciciu rezultat;

–      comerţ electronic.

În anul 2009 a fost adoptat Programul de la Stockholm pentru perioada 2010-2014. S-a apreciat că un instrument opţional ca dreptul european al contractelor ar putea să ajute Uniunea Europeană să-şi îndeplinească obiectivele economice şi să se redreseze în urma crizei economice.

Comisia Europeană a realizat şi publicat comunicarea „Europa 2020”, a întărit ideea necesităţii găsirii şi adoptării unui model U.E. de clauze contractuale şi instituirii, cu caracter opţional, a unui drept al contractelor.

Agenda digitală pentru Europa, adoptată în cadrul strategiei „Europa 2020”, şi-a propus realizarea unui „instrument opţional de drept al contractelor menit să combată fragmentarea normelor de drept al contractelor, în special în ceea ce priveşte mediul electronic.”

O altă ramură de drept european în curs de constituire este „dreptul european al asigurărilor”. A fost constituit „Grupul pentru reformularea dreptului european al asigurărilor” care a realizat documentul „Principiile dreptului european al asigurărilor” (Principles of European Inssurance Contract Law – PEICL).

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a fost publicat raportul explicativ elaborat de profesorul Fausto Pocas, titularul catedrei de Drept internaţional al Universităţii din Milano, despre Convenţia privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Lugano la 20 octombrie 2007. Raportul a fost elaborat sub egida Consiliului. Convenţia de la Lugano din 2007, a înlocuit Convenţia, tot de la Lugano, dar din 1988.

Convenţia de la Lugano este sediul materiei pentru dreptul privat internaţional al Uniunii Europene. Şi aici, ca şi la dreptul contractelor, se poate vorbi de un „al 28-lea regim” sau un „al 2-lea regim”, de drept internaţional. Un astfel de raport explicativ a fost considerat necesar, deoarece în sistemul Convenţiei nu există o Curte de Justiţie care să soluţioneze incertitudinile de interpretare care pot apărea. Raportul ar constitui, pentru instanţe, un punct de referinţă care să clarifice înţelesul convenţiei şi să faciliteze aplicarea uniformă. De aceea trebuie făcut cu luarea în considerare a tuturor dispoziţiilor Comisiei.

Convenţia cuprinde norme aparţinând mai multor ramuri de drept; spre exemplu: contracte încheiate de consumatori (art. 15-17 din Convenţie, par. 78-84 din Raport); contracte individuale de muncă (art.18-21 din Convenţie, par.85-90 din Raport); reguli de competenţă şi de procedură; regimul bunurilor (imobile – art.22 alin. (2) din Convenţie); drepturi de proprietate intelectuală (art. 22 alin.(4) din Convenţie).

Un „drept european al contractelor” ar rezolva problemele deucrgând din legislaţiile naţionale, de multe ori divergente, dar, cel mai important, greu de cunoscut. În acelaşi timp ar asigura un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor.

Dreptul european al contractelor ar fi un drept alternativ, al „28-lea regim”, aşa cum a fost calificat, şi ar fi lăsat la dispoziţia părţilor, acestea urmând să decidă cu privire la alegerea lui ca drept aplicabil contractelor încheiate. Lăsarea la alegerea părţlor a acestui drept prezintă avantajul că nu afectează cultura juridică a statelor membre.

Cu privire la natura juridică a dreptului european al contractelor s-a avansat ideea că ar putea avea forme diverse, de la un instrument cu caracter neobligatoriu, care să îmbunătăţească coerenţa şi calitatea legislaţiei U.E., până la un instrument, cu caracter obligatoriu, care ar constitui o alternativă la pluralitatea de regimuri existente, disponibil în toate limbile oficiale.

Bibliografie

COM (2008) 614, 08.10.2008

Von Barm C_Clive, H. Schulte Nölke, Principles, Definitions and models Rules of  European Private Law. Draft Common Frame of Reference (DCFR) (Principii, definiţii şi modele de norme de drept privat european. Proiect cadru comun de referinţă), München, Sellier, 2009

JOUE, C21/21.10.2011

JOUE, C84/21.10.2011

Actul Consiliului nr. 17204/09.12.2009

COM (2010) 2020, 3.3.2010

Comunicarea Comisiei „O agendă digitală pentru Europa”, COM (2010) 245, 19.5.2010

JOUE nr.C157/2005

JOUE nr. C 319/23.12.2009

Leave a Comment

Filed under Articole drept

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.