Sistemul in doctrina structuralista. Holismul. Lect. Univ. Dr. Madalina Viziteu

Gestaltismul este numit şi structuralism, configuraţionism, sau psihologia formei.

Potrivit concepţiei structuraliste, o structură se prezintă ca un tip sau un model ideal, luând în seamă doar raporturile care unesc componentele obiectului (diferenţe, opoziţii, corelaţii), independent de natura lor substanţială. Structuralismul pune în evidenţă integralitatea sistemelor.

Holismul (holos, din limba greacă, întreg) a susţinut primatul întregului faţă de parte. Principiul general al holismului a fost concis exprimat de Aristotel în „Metafizica”: „întregul este mai mult decât suma părţilor sale”. Potrivit concepţiei holiste, integralitatea fiinţelor vii nu se poate reduce la simpla sumă a părţilor lor constitutive. Această integralitate s-ar datora acţiunii unei forţe imateriale, incognoscibile, „câmpul”. Întemeietorul holismului a fost considerat John Christean Smuts (1870-1950), autorul lucrării „Holismul şi evoluţia” (1926).

Noţiunea de sistem a fost legată şi de cea de structură (gestalt). Concepţia psihologică elaborată de M. Wertheimer, W. Köhler, K. Kaffka, K Lerwin consideră că fenomenele psihice reprezintă structuri, configuraţii integrate, structurile fiind realităţi primordiale, ireductibile la părţile sau la procesele parţiale subordonate întregului. Percepţia unei melodii are un caracter integral, care nu este o sumă a sunetelor din care este compusă (nesumabilitatea), melodia respectivă putând fi recunoscută chiar dacă îi lipsesc câteva sunete sau dacă este cântată la instrumente diferite (tendinţa spre întreg), deci chiar când e compusă din alte sunete, dar se păstrează aceleaşi raporturi între ele, aceeaşi structură (transponibilitatea).

Gestaltismul este numit şi structuralism, configuraţionism, sau psihologia formei.

Potrivit concepţiei structuraliste, o structură se prezintă ca un tip sau un model ideal, luând în seamă doar raporturile care unesc componentele obiectului (diferenţe, opoziţii, corelaţii), independent de natura lor substanţială. Structuralismul pune în evidenţă integralitatea sistemelor.

Structura desemnează modalitatea de construire a unui sistem, modelul abstract care explică schema sa de funcţionare şi principiile care stau la baza coeziunii sale interne. În prima accepţie structura este perceptibilă iar în cea de a doua este inteligibilă desemnând constelaţia raporturilor invariate ce se constituie între elementele unui sistem, raporturi independente faţă de termeni şi cu prioritate logică faţă de aceştia. Aceste raporturi care constituie structura unui sistem îi asigură acestuia autoreglajul (fără a face apel la elemente exterioare) şi determină proprietăţile lui distincte de ale elementelor componente şi ireductibile la acestea.

Concepţia structuralistă a fost folosită în domeniul social de Claude Levis-Strauss care a explicat structurile sociale complexe prin organizarea lor duală, contradictorie. Societatea umană, comunitatea socială, a fost concepută ca un sistem împărţit în două jumătăţi, asociate şi opuse în acelaşi timp. Organizarea duală reglează relaţiile reciproce de asociere dintre indivizi, asigurând funcţionalitatea colectivităţilor umane.

Ideea structuralismului a venit din partea fonologiei, fiind formulată de N. Trubetzkoy care a formulat elementele sale fundamentale:

1. fonologia trece de la cercetarea fenomenelor lingvistice conştiente la cele inconştiente;

2. ea nu tratează termenii lingvistici ca activităţi independente;

3. ia ca bază a analizei relaţiile dintre aceştia;

4. introduce noţiunea de sistem.

Problema sincroniei (coexistenţa simultană a fenomenelor) şi a diacroniei (succesiunea istorică) din fonologie i-a suscitat interesul lui Levis-Strauss. Potrivit interpretării diacronice, „evoluţia sistemului fonologic este dirijată la fiecare moment dat de tendinţa către un scop (…) Această evoluţie are deci un sens, o logică internă pe care fonologia istorică este chemată s-o scoată în evidenţă. Considera că structura socială nu se poate confunda cu structura lingvistică chiar dacă există similitudini între ele, dar există posibilitatea de comparare a lingvisticii cu orice sistem social pornind de la termenul fundamental de comunicare. Structura socială şi relaţiile  sociale au fost de multe ori confundate, dar „relaţiile sociale sunt materia primă întrebuinţată pentru construirea modelelor care scot în evidenţă structura socială însăşi.”

Levis-Strauss a formulat patru condiţii ale modelului structural: 1. structura trebuie să aibă caracter de sistem şi modificarea unui element atrage după sine modificarea tuturor celorlalte: 2. fiecare model trebuie să aparţină unui grup de transformări; 3. cele două proprietăţi enunţate, să facă previzibilă reacţia modelului în caz că se modifică unul dintre elemente; 4. un model trebuie să fie de aşa manieră construit, încât funcţionarea sa să poată explica toate faptele.

Concepţia structuralistă a lui Claude Levis-Strauss a fost criticată pentru opoziţia de principiu stabilită de el între analiza sincronică, structurală şi analiza diacronică, istorică. În ultimele lucrări Claude Levis-Strauss şi-a reconsiderat poziţia sincronică iniţială, apropiindu-se şi de punctul de vedere al recunoaşterii perspectivei diacronice.

Jean Piaget în „Le structuralisme”, spunea, cu privire la Claude Levis-Strauss,: „ De exemplu, Levis-Strauss situează structurile sale într-un sistem de scheme conceptuale la mijlocul drumului dintre infrastructuri şi practici sau ideologii conştiente şi a făcut acest lucru deoarece „ etnologia este în primul rând o psihologie”. În acest sens are dreptate câtă vreme studiul psihogenetic al inteligenţei arată că, conştiinţa subiectului individual nu conţine doar mecanismele de unde îşi trage activitatea ci şi faptul că comportamentul implică dimpotrivă existenţa unor structuri care iau în considerare numai inteligibilitatea: şi în plus acestea sunt aceleaşi structuri ale grupului, reţelei, grupării, etc. Dar dacă întebăm unde situăm noi aceste structuri, răspundem transpunând propunerile lui Lévi-Strauss: la mijlocul drumului între sistemul nervos şi însuşi comportamentul conştient „pentru că psihologia este mai înainte de toate o biologie”. Şi poate am putea să continuăm, dar cum ştiinţele formează un cerc şi nu o serie liniară, coborând de la biologie la fizică, apoi ne întoarcem la matematică şi în final să revenim … să zicem la om pentru a nu decide între organismul său şi spiritul său.”

Jean Piaget mai spunea despre structuralism că: „Urmărind concluziile noastre, este, în final, una care se impune cu evidenţă, care poate furniza un examen comparativ: „structurile” nu au omorât omul şi nici activităţile „subiectului’. Desigur, trebuie să înţelegem şi că neînţelegerile asupra ceea ce numim „subiect” au fost acumulate de anumite tradiţii filozofice. În primul rând ar trebui să distingem subiectul individual care nu intervine aici şi subiectul epistemic sau nucleul cognitiv comun tuturor subiecţilor de acelaşi nivel. În al doilea rând trebuie să ne opunem unei decizii a conştiinţei, tot timpul fragmentară şi adesea deformată, ceea ce parvine subiectului să facă în activităţile sale intelectuale, de unde el cunoaşte rezultatul dar nu şi mecanismele. Dar dacă disociem chiar şi subiectul în „eu” şi „trăire”, rămân operaţiunile sale, adică ceea ce trage prin gândirea abstractă adică coordonate generale ale acţiunilor sale: ori sunt tocmai aceste operaţiuni cele care sunt elementele constitutive ale structurilor pe care le utilizează. Susţinând că subiectul a dispărut pentru a face loc impersonalului şi în general fiind uitat în planul cunoştinţelor (cum ar putea fi valorile morale sau estetice) activitatea subiectului presupune o decentrare continuă care îl eliberează de egocentrismul său intelectual spontan în beneficiul, nu precis, unui fapt universal şi exterior lui, dar de un proces întrerupt de coordonate şi de puneri în reciprocitate: ori este tocmai procesul însuşi care este generator de structuri în construcţia lor sau reconstrucţia permanentă. Într-un cuvânt, subiectul există pentru că, în mod general „fiinţa” structurilor este structurarea lor.”

Levis-Strauss considera că structura este un model care nu trebuie confundat cu realul; structura socială, ca model, nu trebuie confundată cu relaţiile sociale, în obiectivitatea lor. La întrebarea dacă structura este numai un model sau structura este in re, a optat pentru model, eliminând existenţa in re. În schimb, J. Piaget a fost de părere că „în majoritatea situaţiilor modelele utilizate în ştiinţele sociale umane sunt situate, mai mult decât modelele fizice şi chiar biologice, la jumătatea drumului, între model şi structură, între schema teoretică referitoare, în parte, la deciziile observatorului şi organizarea efectivă a comportamentelor.”

Marx considera că structura nu poate fi despărţită de dialectică. Structurile nu sunt eterne ci într-o continuă devenire,e xistând o unitate între sincronic şi diacronic. „Universul întreg este bine structurat, fiind format din sisteme de sisteme în permanentă conexiune. Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente în legătură între ele, care fac parte dintr-o formaţiune mai complexă, stabilă, formaţiune care se comportă ca un întreg  care are proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor ce o compun. Structura este un complex unitar de interacţiuni datorită căruia elementele sunt integrate într-un întreg.

În ceea ce priveşte raportul dintre parte şi întreg, holismul (holos, din limba greacă, întreg) a susţinut primatul întregului faţă de parte. Principiul general al holismului a fost concis exprimat de Aristotel în „Metafizica”: „întregul este mai mult decât suma părţilor sale”. Potrivit concepţiei holiste, integralitatea fiinţelor vii nu se poate reduce la simpla sumă a părţilor lor constitutive. Această integralitate s-ar datora acţiunii unei forţe imateriale, incognoscibile, „câmpul”. Întemeietorul holismului a fost considerat John Christean Smuts (1870-1950), autorul lucrării „Holismul şi evoluţia” (1926).

Este incontestabil că relaţiile dintre elemente fac din agregat (sumă) un sistem. Problema de cercetat este cea privind modul de stabilire a acestor relaţii între elementele sistemului. Trebuie ca relaţiile să existe chiar între fiecare dintre elemente sau este suficient ca relaţia (relata) să fie stabilită numai între doi membri.

A admite o astfel de ipoteză de lucru înseamnă a transforma sistemul într-o mulţime de perechi. Pentru ca să existe un sistem este necesar să existe elemente care să stabilească relaţii cu cel puţin alte două elemente, fără a exclude şi conexinile binare aflate la extremităţile structurii. În cadrul sistemului elementele pot stabili relaţii cu un număr nedefinit de alte elemente din acelaşi sistem

Este posibil ca elemente luate aleatoriu să stabilească între ele relaţii şi astfel să devină sisteme sau mai este nevoie de ceva? Trebuie ca elementul să aibă anumite calităţi, să aparţină unui anume sau aceluiaşi gen?

Răspunsul nu poate fi dat prin da sau nu. Înzestrarea cu aceleaşi calităţi poate să fie condiţia cerută sau poate să fie doar o însuşire fără relevanţă. O mulţime de sfere, de aceiaşi mărime, culoare, substanţă, consistenţă nu poate să devină un sistem fără să mai posede şi o altă calitate aptă să le facă să relaţioneze. În schimb atomii diferiţi cum sunt cei de carbon şi hidrogen, în funcţie de poziţia şi numărul lor, pot să se constituie în sisteme, numite molecule, ale diferitelor substanţe organice – putând fi ulei mineral cu anumite proprietăţi, carburant (benzină, motorină, acetilenă, păcură), poliesteri (mase plastice), zaharuri (glucide, fructoză, glucoză).

Trecerea la întreg, în acest ultim exemplu, este dată de o aptitudine a lor de a fi împreună respectiv, legăturile lor de valenţă. Atomul de hidrogen poate să stabilească numai o legătură biunivocă, situându-se la extremităţile întregului iar atomul de hidrogen stabileşte, având valenţe multiple, relaţii şi cu elemente diferite.

În construcţia hidrocarburilor contează atât calităţile imanente ale elementelor, legăturile de valenţă, dar şi poziţionarea lor.

Relaţia în sistem poate fi de colaborare, supraordonare şi subordonare. Într-un sistem social relaţia de poziţionare este hotărâtoare.

Sistemul nu poate să fie derivat din părţi, el este un cadru independent în care sunt plasate părţile. El este un aranjament în care părţile nu participă în urma caracteristicilor lor inerente, ci prin valorile lor poziţionale. Este adevărat însă că părţile pot să aibă nevoie de anumite atribute care să le facă apte de a îndeplini condiţiile cerute pentru sistem.

Pozitiviştii juridici (analitici) au afirmat că „sistemul juridic este un sistem logic închis, din care se pot deduce, prin mijloace logice, decizii juridice corecte, având la bază norme juridice prestabilite, fără luarea în considerare a scopurilor sociale, a politicii şi a normelor morale.

 

BIBLIOGRAFIE

 

A. Angyal, Fundations for science of Personality, Harvard Press, 1941, cap. A logic of systems

C. Levis-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti

Ion Craiovan, Doctrina juridică, Editura Beck, 1999

Ion Craiovan, Metodologie juridică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005

Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997

Ion Craiovan, Tratat de teoria generalã a dreptului, Editura Univers Juridic, Bucureşti, 2007

Jean Piaget, Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, Ed. Didactică, Bucureşti, 1972

Jean Piaget, Le structuralisme, Troisième édition mise a jour, Presse Universitaires de France, 1968

Mic dicţionar filozofic

N. Trubetzkoy, La phonologie actuelle in Psychologie du langage, Paris, 1933.

Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

Nicolae Popa, Mihail Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generalã a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994

Sofia Popescu, Genoveva Vrabie, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1995

Sofia Popescu, Principiile generale ale dreptului, în Studii de drept românesc, 2001

Sofia Popescu, Sociologie juridică, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000


Mic dicţionar filozofic, op.cit., p. 235.

Mic dicţionar filozofic, op.cit., p.542.

Idem, p. 543.

Idem, p. 322.

N. Trubetzkoy, La phonologie actuelle in Psychologie du langage, Paris, 1933.

C. Levis-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, p. 67.

Apud N. Popa, colectiv, Filosofia dreptului, op. cit., p. 337.

Idem, p. 323.

Jean Piaget, Le structuralisme, Troisième édition mise a jour, Presse Universitaires de France, 1968, p.119-120.

Jean Piaget, op.cit., p.119-120.

Jean Piaget, Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, Ed. Didactică, Bucureşti, 1972, p. 253, apud N. Popa, colectiv, op. cit., p. 351.

N. Popa colectiv, op. cit., p. 446.

A. Angyal, Fundations for science of Personality, Harvard Press, 1941, cap. A logic of systems, p.17-29.

Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 85.

Leave a Comment

Filed under Articole drept

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.