Libera circulaţie a serviciilor Lect. univ. dr. Viziteu Mădălina

Libera circulaţie a serviciilor este definită ca fiind dreptul de a oferi servicii pe teritoriul oricărui stat membru, plecând de la un sediu principal sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii Europene.

Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa reglementărilor privitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se spune că această libertate are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit trei criterii de identificare:

  1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului trebuie să se facă cu trecerea unei frontiere interioare a Uniunii.
  2. Prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice a UE.
  3. Prestaţia să fie remunerată.

Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede că prestatorul de servicii poate exercita şi numai temporar prestarea de servicii în altă ţară. Dacă el şi-ar stabili sediul pe teritoriul statului în cauză, nu ar mai fi vorba de libera circulaţie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire. Alegerea între libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciului aparţine prestatorului şi poate fi determinată de posibilitatea păstrării unui anume regim fiscal şi/sau social, legea aplicabilă contractelor, regulile de facturare.

Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual, activităţi financiare, bancare, asigurări, intermediere, transport, turism, consultanţă, profesii liberale etc.

Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, atunci când furnizorul se deplasează pe teritoriul statului beneficiarului, şi pasivă, când beneficiarul se deplasează în statul membru unde este stabilit prestatorul.

 

Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin:

  1. Interdicţia discriminării fondate pe naţionalitatea sau rezidenţa prestatorului. Sunt interzise discriminările directe, indirecte sau deghizate, precum şi măsurile prin care prestatorul este supus unor sarcini sau cotizaţii la care acesta este deja supus în ţara sa de origine.
  2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu. Este vorba de măsuri naţionale care reglementează accesul – exemplu: la unele profesii, este condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea – exemplu: controale administrative, contabilitate, declaraţii administrative.

În anumite condiţii, sunt admise şi măsuri naţionale restrictive, care pot fi justificate prin raţiuni de ordin general. Aceste condiţii sunt:

1) domeniul vizat să nu fi fost armonizat;

2) măsura să urmărească un interes general;

3) măsura să nu fie discriminatorie;

4) măsura să fie în mod obiectiv necesară;

5) măsura să fie proporţională cu scopul urmărit;

6) măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce.

În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul care se deplasează la prestator, renunţând astfel la protecţia dreptului său naţional, trebuie să aibă acces la toate serviciile, fără să fie supus unor restricţii pe criteriul naţionalităţii sau rezidenţei.

Beneficiarii liberii circulaţii a serviciilor pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

Persoana fizică. Este avută în vedere persoana fizică având calitatea de „resortisant” (rezident) comunitar.

Persoana juridică. Neexistând un sistem general de recunoaştere a persoanelor juridice, sunt aplicabile reglementările naţionale.

Curtea Europeană a decis că simplul fapt că un agent economic furnizează servicii în alt stat membru de o manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de o infrastructură care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale, nu este suficient pentru a considera această întreprindere stabilită în acest stat membru. Curtea a mai decis că obligaţia de înscriere în registrul meseriilor constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor. Această formalitate este de natură să întârzie, să complice sau să facă mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire odată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că potrivit regulilor comunitare, prestaţiile oferite în schimbul unei remuneraţii sunt considerate drept servicii.

Tot Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a formulat principiul potrivit căruia un avantaj fiscal rezultând pentru prestatorii de servicii din nivelul de fiscalitate redus existent în statul în care aceştia sunt stabiliţi, nu ar constitui, pentru alt stat membru o justificare a unui tratament fiscal mai puţin favorabil aplicat destinatarilor serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat.

Existenţa cerinţei autorizării prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizarea poate apărea ca justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii medicale de calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia respectării principiului general al proporţionalităţii. Principiul comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Uniunii Europene se opune unei reglementări naţionale care impune obţinerea de către asigurat a unei autorizări prealabile în cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de către personalul medical neacreditat pe lângă casa de asigurări din statul de origine al asiguratului.

Simplul fapt că un agent economic furnizează servicii într-un alt stat membru de manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de infrastructura care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale nu este suficient pentru a considera această întreprindere ca fiind stabilită în acel stat membru. Curtea a relevat faptul că obligaţia de înscriere în Registrul Meseriilor, cerinţă a legislaţiei germane, constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor ce nu este justificată de raţiuni imperios necesare de interes general, cum ar fi obiectivul garantării calităţii activităţilor artizanale. Dreptul comunitar se opune ca un operator economic să aibă obligaţia de a se înregistra în Registrul Meseriilor pentru că acest fapt este de natură a întârzia, a complica sau a face mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire, o dată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Sunt exceptate de la dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice. Exceptări mai pot fi stabilite de Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri.

Prevederile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene referitoare la libera circulaţie a serviciilor nu pot aduce atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. Parlamentul European şi Consiliul adoptă directive privind coordonarea acestor măsuri.

Libera circulaţie a serviciilor are aspecte comune cu libera circulaţie a persoanelor, activităţile independente lucrative ale persoanelor putând să îmbrace caracterul de prestare de servicii. De aceea, Parlamentul European şi Consiliul, în procedura legislativă ordinară adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora. În privinţa profesiilor medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora în diferitele state membre.

Sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre, societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii. Prin societăţi, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (art. 54, ex.-art. 48 TCE), desemnează societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără caracter lucrativ.

În privinţa serviciilor de transport, în interiorul Uniunii sunt interzise discriminările care constă în aplicarea de către un transportator a unor tarife şi condiţii diferite în funcţie de ţara de origine sau de destinaţie, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport. Este, de asemenea interzisă, aplicarea de către un stat membru, a unor tarife şi condiţii care includ orice element de sprijin sau de protecţie în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.

Dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că nu se opune reglementărilor unui stat membru de atribuire a serviciilor poştale unei societăţi comerciale pe acţiuni cu capital integral de stat. Această derogare a fost instituită prin art. 7 din Directiva nr. 97/67 (Cauza C – 220/06)[1].

Restricţia privind libera prestare a serviciilor care constă în faptul că o reglementare naţională care prevede aplicarea unei scutiri de la impozitul pe venit în privinţa remuneraţiilor plătite de universităţi persoane juridice de drept public, stabilite pe teritoriul naţional în schimbul unei activităţi de învăţământ exercitate cu titlu accesoriu, însă refuză aplicarea atunci când aceste remuneraţii sunt plătite de o universitate stabilită într-un alt stat membru, nu este justificată de motive imperative de ordin general. O astfel de reglementare, care se aplică în acelaşi mod resortisanţilor naţionali şi străini care exercită activităţi în cadrul persoanelor juridice naţionale de drept public, instituie un tratament mai puţin favorabil pentru serviciile furnizate unor destinatari din alte state membre, în comparaţie cu tratamentul prevăzut pentru serviciile prestate pe teritoriul naţional. Această restricţie nu poate fi justificată de promovarea învăţământului, a cercetării şi a dezvoltării în măsura în care ea aduce atingere libertăţii profesorilor care îşi exercită activitatea cu dreptul accesoriu de a alege locul unde să îşi presteze serviciile, fără să se fi stabilit. Restricţia nu poate fi justificată nici de necesitatea asigurării coerenţei sistemului fiscal naţional, din moment ce, din punctul de vedere al regimului fiscal, nu există o legătură directă între scutirea fiscală a îndemnizaţiilor pentru cheltuieli profesionale plătite de universităţile naţionale (în speţă universităţile germane) şi o compensare a acestui avantaj cu o prelevare fiscală determinată.

Faptul că statele membre au competenţa de a decide ele însele cu privire la organizarea sistemului educaţional propriu, nu poate face compatibilă cu dreptul comunitar o reglementare care prevede beneficiul unei scutiri fiscale pentru contribuabilii care exercită activităţi în serviciul sau în numele unei universităţi naţionale. Reglementarea în cauză nu este o măsură legată de organizarea sistemului educaţional, ci o măsură fiscală de natură generală care acordă un avantaj fiscal atunci când un particular se consacră desfăşurării unor activităţi în beneficiul colectivităţii. Chiar dacă o astfel de reglementare constituia o măsură legată de organizarea sistemului educaţional, aceasta nu ar însemna că ar fi mai puţin incompatibilă cu tratatul, având în vedere că afectează alegerea locului în care să îşi presteze serviciile profesorii care îşi exercită profesia cu titlu accesoriu. (Cauza C – 281/06)[2].

Art. 49 TCE (actualul art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), care prevede că sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări adoptate de un stat membru care impune distribuitorilor de televiziune prin cablu ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul relevant al respectivului stat membru să difuzeze, în temeiul unei aşa numite obligaţii „must carry” (care trebuie îndeplinită; impusă) programele de televiziune emise de posturi private care se află sub controlul organelor puterilor publice ale statului în cauză, desemnate în acest scop de către stat, atunci când reglementarea:

– urmăreşte un interes general, precum păstrarea în temeiul unei politici culturale a acelui stat membru, a caracterului pluralist al ofertei de programe de televiziune în cadrul acelui teritoriu şi,

– nu este disproporţionată în raport cu acest obiectiv, fapt pentru care trebuie ca modalităţile de aplicare a acesteia să fie adoptate cu respectarea unei proceduri transparente întemeiate pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute dinainte.

Acordarea statutului „must carry” nu trebuie să fie subordonată, nici în drept, nici în fapt, unei cerinţe privitoare la stabilirea pe teritoriul naţional (cauza 250/06)[3].

Un stat membru care impune organismelor private de control al produselor obţinute din agricultura ecologică care au fost autorizate într-un alt stat membru, să dispună de un sediu pe teritoriul naţional pentru a furniza prestaţii de control în acel stat, nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în temeiul fostului art. 49 TCE, actualul art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene care interzice restricţiile privind libera circulaţie a serviciilor (Cauza C – 393/05 şi C – 404/05)[4].

Art. 7 alin. 4 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania din 23 mai 1949 prevede în privinţa şcolilor private, după cum urmează:

„ (4) Dreptul de a înfiinţa şcoli private este garantat. Şcolile private, alternative şcolilor publice trebuie să fie aprobate de stat şi sunt supuse legilor landurilor. Aprobarea trebuie să fie acordată atunci când şcolile private nu au un nivel inferior faţă de şcolile publice în ceea ce priveşte programele, dotările şi pregătirea ştiinţifică a personalului didactic şi nici nu favorizează o selectare a elevilor în funcţie de averea părinţilor. Aprobarea trebuie să fie refuzată în cazul în care situaţia economică şi juridică a personalului didactic nu este suficient garantată.

Germania a exclus, fără excepţie, de la deducerea fiscală, cheltuielile de şcolarizare legate de frecventarea unei şcoli situate în alt stat membru al Uniunii Europene.

Deşi art. 50 (fost) din TCE nu menţionează decât libera prestare a serviciilor activă, în cadrul căreia prestatorul serviciului se deplasează la beneficiarul serviciului, rezultă din jurisprudenţa constantă şi consacrată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că libera prestaţie a serviciilor include libertatea destinatarilor serviciilor de a se deplasa într-un alt stat membru în care se află prestatorul pentru a beneficia de astfel de servicii. In conformitate cu ultimul alineat al art. 50 CE, serviciile sunt „prestaţii furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii.”

Curtea de Justiţie UE a exclus din noţiunea de „servicii” în sensul avut de art. 50 CE cursurile organizate de anumite instituţii care făceau parte dintr-un sistem de învăţământ public şi care erau finanţate în întregime sau în mare parte din fonduri publice. În schimb organizarea unor cursuri de către instituţii de învăţământ finanţate în cea mai mare parte din fonduri private, în special de către studenţi şi părinţii acestora, constituie servicii în sensul art. 50 TCE, scopul urmărit de aceste instituţii fiind de obţinerea unei remuneraţii pentru serviciul oferit.

Art. 49 TCE este aplicabil reglementării naţionale în măsura în care şcoala privată în care contribuabilii unui stat membru îşi şcolarizează copii este stabilită în alt stat membru şi poate fi considerată drept furnizor de servicii remunerate, respectiv, este finanţată în cea mai mare parte din fonduri private.

O astfel de reglementare dezavantajează din punct de vedere fiscal şi afectează salariaţii care provin din alt stat membru sau pe contribuabilii care exercită o activitate independentă şi care s-au instalat în Germania din motive personale şi doresc să îşi şcolarizeze în continuare copii în statul lor de origine, cât şi pe contribuabilii germani care din cauza transferului domiciliului într-un alt stat membru, şi-au înscris copiii într-o şcoală privată din statul membru unde domiciliază.

Dispoziţiile care împiedică sau descurajează un resortisant al unui stat membru să părăsească statul de origine, constituie obstacole în calea acestei libertăţi, chiar dacă se aplică indiferent de cetăţenia lucrătorilor în cauză.

Prin excluderea, în mod general, a cheltuielilor de şcolarizare plătite şcolilor stabilite într-un alt stat membru de la deducerea fiscală, Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind libera circulaţie a serviciilor prevăzută de art. 39 CE şi 43 CE. (Cauza C – 318/05)[5].

Nu încalcă dispoziţiile art. 49 CE statul membru care impune angajatorilor străini care angajează lucrători pe teritoriul său naţional, obligaţia de a traduce în limba acelui stat membru, anumite documente care trebuie păstrate la locul de muncă pe întreaga durată a încadrării efective în muncă a lucrătorilor detaşaţi.

Deşi această obligaţie crează o poziţie de inegalitate din punctul de vedere al concurenţei, cu angajatorii stabiliţi în statul gazdă, prin cheltuielile pe care le generează şi descurajează prestatorii stabiliţi pe teritoriul altui stat membru să presteze servicii în acest stat membru şi constituie o restricţie privind libera circulaţie a serviciilor, ea poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general în legătură cu protecţia socială a lucrătorilor deoarece permite autorităţilor competente din statul membru gazdă să efectueze controalele necesare pentru a garanta drepturile lucrătorilor.

Nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin, conform art. 49 CE, statul membru care impune întreprinderilor străine, cu încadrare în muncă temporară, obligaţia de a declara nu numai punerea la dispoziţie a unui lucrător în favoarea unei întreprinderi utilizatoare în statul membru respectiv, ci orice modificare referitoare la acel loc, în timp ce întreprinderile de acelaşi tip stabilite în acest stat membru nu sunt supuse acestei obligaţii suplimentare (Cauza C – 490/04)[6].

O reglementare naţională care interzice exercitarea activităţilor de colectare, acceptare, înregistrare şi transmitere a propunerilor de pariuri, în special pariuri sportive, în lipsa unei concesiuni sau a autorizaţiei poliţiei eliberate de statul membru vizat, de către un operator fără licenţă în contul unei societăţi şi care operează pe bază de autorizaţie într-un alt stat membru, constituie o restricţie la libertatea de stabilire, precum şi la libertatea de a presta servicii, prevăzute de art. 43 CE şi 49 CE. Este de competenţa instanţelor statului membru să verifice dacă, în măsura în care limitează numărul de operatori care acţionează în sectorul jocurilor de noroc, reglementarea naţională răspunde cu adevărat obiectivului de prevenire a exploatării activităţilor din acest sector în scopuri criminale sau frauduloase. Articolele 43 CE şi 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care exclude şi, mai mult, continuă să excludă din sectorul jocurilor de noroc operatorii constituiţi sub formă de societăţi de capitaluri ale căror acţiuni sunt cotate pe pieţele reglementate, în lipsa unei concesiuni sau a unei autorizaţii a poliţiei cerute de legislaţia naţională atunci când aceste persoane nu au putut obţine respectivele concesiuni sau autorizaţii din cauza refuzului acestui stat membru, care încalcă dreptul comunitar de a li se acorda (C – 338/04, C 359/04, C 360/04, C – 466/05)[7].

Republica Elena a fost condamnată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C – 269/05)[8], pentru că a menţinut în vigoare:

– drepturile portuare aplicabile navelor de pasageri (incluzând navele de croazieră) sau navelor de mărfuri, de intrare în radă, de acostare şi de ancoraj în porturile Pireu şi Salonic, mai reduse atunci când transportul este efectuat între două porturi de pe teritoriul naţional decât atunci când transportul este internaţional;

– drepturile în favoarea fondurilor, organismelor portuare constituite ca societăţi pe acţiuni potrivit legii nr. 2932/2001 şi ale porturilor Pireu şi Salonic, percepute vehiculelor la îmbarcarea pe feriboturi care efectuează curse internaţionale, în timp ce astfel de drepturi nu sunt percepute pentru cursele între porturile greceşti;

– dreptul municipalităţilor pe teritoriul cărora funcţionează porturile, de a percepe redevenţe pentru vehiculele care se îmbarcă pe feriboturi, având ca destinaţie porturi străine.

Prin menţinerea în vigoare a acestor drepturi, Republica Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin potrivit articolului 1 din Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986, de aplicare a principiului libertăţii de a presta servicii în transporturile maritime între state membre şi între state membre şi ţări terţe.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost solicitată să se pronunţe în procedura hotărârii preliminare cu privire la interpretarea art. 43 CE şi 49 CE (C – 330/07)[9], referito la refuzul acordării societăţii Jobra Gmbh, societate austriacă, a primei de creştere a investiţiei pentru vehiculele grele pe care le-a cumpărat şi le-a închiriat în sistem de leasing societăţii Braunshofer Gmbh, altă societate de drept austriac, pentru motivul că aceasta le utiliza în alte state membre.

Art. 108e alineatele 1 şi 2 din Legea austriacă din 1988 privind impozitul pe venit, denumită ESTG din 1988, prevede:

„1. investiţiile în bunuri economice care sunt eligibile pentru prime pot da dreptul la o primă de investiţii de 10%, cu condiţia ca sumele utilizate pentru achiziţionare sau pentru fabricare să fie deductibile fiscal pe calea amortizării bunurilor supuse deprecierii (art. 7 şi 8).

  1. bunurile eligibile pentru prime sunt bunurile economice corporale neutilizate încă ce fac parte din capitalul fix amortizabil. Nu intră în categoria bunurior economice eligibile pentru prime:

( ….)

– bunurile economice care nu sunt utilizate într-un sediu permanent situat pe teritoriul naţional destinat realizării de venituri în sensul articolului 2 alineatul 3 punctele 1 3. Bunurile economice care, în urma unei cesiuni cu titlu oneros, sunt utilizate în principal în străinătate nu sunt considerate utilizate într-un sediu permanent situat pe teritoriul naţional.”

Articolul 24 alineatul 6 din Legea din 1988 privind impozitul pe profit prevede:

„Dispoziţiile articolelor (…….) 108e şi 108f din ESTG din 1988 se aplică, prin analogie, persoanelor juridice în sensul articolului 1, în măsura în care nu sunt scutite de impozitul pe profit.”

O măsură naţională care restrânge libera prestare a serviciilor poate fi justificată atunci când vizează în mod specific aranjamentele pur artificiale, lipsite de realitate economică, al căror unic scop constă în obţinerea unui avantaj fiscal. Cu toate acestea, împrejurarea că o societate care solicită prima de investiţii pune la dispoziţie cu titlu oneros[10] bunuri unei întreprinderi care le utilizează în principal în alte state membre, nu constituie în sine un abuz. O astfel de punere la dispoziţie nu constituie temeiul unei prezumţii generale, privind existenţa unei practice abuzive şi să justifice o măsură care aduce atingere exercitării unei libertăţi fundamentale garantate de tratat.

Articolul 49 CE se opune unei reglementări a unui stat membru, în temeiul căreia se refuză acordarea avantajului unei prime de investiţii întreprinderilor care dobândesc bunuri corporale, pentru singurul motiv că bunurile pentru care se solicită această primă şi care sunt puse la dispoziţie cu titlu oneros, sunt utilizate în principal în alte state membre.

Aplicarea unui regim fiscal mai puţin favorabil bunurilor puse la dispoziţie cu titlu oneros şi folosite în alte state membre decât cele utilizate pe teritoriul naţional constituie, în principiu, o restricţie privind libera circulaţie a serviciilor prin descurajarea întreprinderilor care pot solicita acest avantaj fiscal să furnizeze servicii de închiriere (leasing) agenţilor economici care desfăşoară activităţi în alte state membre. Această măsură poate, de asemenea, să descurajeze întreprinderea locatară (utilizatoarea) să exercite activităţi transfrontaliere datorită legăturilor economice strânse cu locatorul (societatea de leasing). Reglementarea nu poate fi justificată de cerinţa repartizării echilibrate a competenţelor fiscale între statele membre deoarece veniturile locative produse prin punerea la dispoziţie (închirierea, leasingul) bunurilor corporale pentru care se solicită prima de investiţii sunt impozabile în statul membru care acordă prima şi dreptul său fiscal nu este compromis.

Reglementarea nu este justificată nici de cerinţa garantării coerenţei fiscale deoarece nu există nici o legătură directă între prima de investiţii acordată locatorului (societăţii de leasing) pentru bunurile corporale pe care le-a dobândit şi impozitarea ulterioară a locatarului (utilizatorului), a veniturilor realizate prin utilizarea acestor bunuri puse la dispoziţie cu titlu oneros.

[1] Hotărârea Curţii (Camera întâi) din 18 decembrie 2007 (cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Audiencia Nacional, Sala de lo Contencioso-Administrativo Spania) – Asociación Profesional de Empresas de Reparto y Manipulado de Correspondencia/Administración General del Estado

[2] Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 30 aprilie 2009 – Spania/Comisia

[3] Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din 22 mai 2008 – Ott și alţii/Comisia Comunităţilor Europene

[4] Hotărârea Curţii (Camera întâi) din 29 noiembrie 2007 – Comisia Comunităților Europene/Republica Austria; Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din 19 noiembrie 2008 – Grecia/Comisia

[5] Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 11 septembrie 2007 – Comisia Comunităților Europene/Republica Federală Germania

[6] Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 7 mai 2008 – Germania și Deutsche Post/Comisia Comunităților Europene

[7] Hotărârea Curții (Marea Cameră) din data de 6 martie 2007 (cereri având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare introduse de Tribunale di Larino, Tribunale di Teramo – Italia) – procese penale împotriva lui Massimiliano Placanica (C-338/04), Christian Palazzese (C-359/04), Angelo Sorricchio (C-360/04)

 

[8] Hotărârea Curții (camera a șaptea) din data de 11 ianuarie 2007 – Comisia Comunităților Europene/Republica Elenă

[9] Hotărârea Curții (Camera a treia) din 4 decembrie 2008 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Unabhängiger Finanzsenat, Außenstelle Wien – Austria) – Jobra Vermögensverwaltungs-Gesellschaft mbH/Finanzamt Amstetten Melk Scheibbs

[10] Termenul juridic de “oneros” desemnează un tip de act juridic în care ambele părţi urmăresc obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Jurnaliştii utilizează termenul de “oneros”, în mod greşit, în sensul de afacere necinstită, folos nemeritat, eludare a legii, în locul epitetului “veros”.

Comments Off on Libera circulaţie a serviciilor Lect. univ. dr. Viziteu Mădălina

Filed under Articole drept

Comments are closed.