Codificarea dreptului în Europa Lect. univ. dr. Viziteu Mădălina

Codificarea dreptului in Europa a inceput cu codificarea dreptului roman facuta de Gregorius, Hermogeniasus,Theodosiu al II-lea si Iustinian. Compilatia lui Iustinian a stat la baza dreptului romano-germanic, iar dreptul catolic a jucat rolul de catalizator .

                Imperiul Romano-Germanic si biserica catolica au constituit factori unificatori care s-au suprapus ordinii juridice fragmentare locale. Anumite zone din Europa, precum Peninsula Scandinava si Islanda au prezentat caracteristici proprii.

                Codificarea napoleoniana a avut la baza culegerile de cutume existente pe teritoriul Frantei. Si dreptul german a cunoscut perioada redactarii cutumelor in culegeri (Saxenspigel; Swabenspiegel). Scoala istorica a dreptului german s-a pronuntat impotriva codificarii dreptului, in special pentru ca nu putea accepta o codificare de tip francez in Germania.

In final, dreptul francez si cel german au stat la baza dreptului continental si au contribuit la formarea sistemelor nationale de drept ale multor state de pe alte continente.

 

Encoding law in Europe began with the codification of Roman law made ​​by Gregorius, Hermogeniasus, Theodosiu II and Justinian. Justinian’s compilation behind the Roman-Germanic law and Catholic law acted as a catalyst.
Romano-Germanic Empire and the Catholic Church were the unifying factors that overlapped local legal system fragmentation. Certain areas of Europe, Scandinavians and Iceland had its own characteristics.
Napoleonic codification was based on existing customs collections in France. And German law known period in writing custom collections (Saxenspigel; Swabenspiegel). German historical school of law has ruled against codification of law, especially because he could not accept a codification of the French model in Germany.
Finally, French law and the Germans were the basis for civil law and have contributed to national legal systems of many countries on other continents.

Cea mai importantă operă de sistematizare a fost făcută de Justinian, însă aceasta nu a fost prima şi singura încercare de sistematizare. Despre încercările anterioare întreprinse de Pompei şi Caesar, de sistematizare, Mario Losano a afirmat că acestea au fost falimentare şi că, modul de a concepe sistematic era străin spiritului originar al dreptului roman. Că „nu este întâmplător că, opera de codificare a dreptului roman s-a realizat în Bizanţul lui Justinian: dreptul congestum al romanilor, de-a lungul a unsprezece secole, devine digestum de la cultura greacă. În epoca clasică, odată cu dezvoltrea comerţului şi receptarea culturii greceşti, lumea concretă latină a fost pusă în contact cu „abstracţiile greceşti rafinate ale gramaticii, ale logicii şi ale geometriei”[1].

Sistematizarea iustiniană a fost precedată de:

– Codul gregorian, elaborat de Gregorius, profesor de drept la Beirut, între anii 291-294 d. Hr., cuprinde constituţiunile imperiale date din vremea împăratului Hadrian, până în anul 291 d. Hr.;

– Codul hermogenian, realizat în anul 295 d. Hr. de Hermogeniasus, de asemenea profesor la Facultatea de drept din Beirut, este o continuare a Codului gregorian;

– Codul theodosian, făcut din ordinul împăratului Theodosiu al II-lea în anul 438 d. Hr., cuprinde constituţiunile imperiale de la Constantin cel Mare până la Theodosiu al II-lea, şi este alcătuit din 18 cărţi împărţite pe titluri, iar titlurile pe constituţiuni[2].

Legislaţia lui Justinian, numită şi compliaţia lui Justinian, a fost realizată în timpul vieţii acestuia, trei lucrări (Codex, Digeste, Institute), între anii 528-538 d. Hr., iar cea de-a patra (Novelae), după moartea acestuia.

Codul (Codex) a avut două ediţii. Sarcina ordonării dreptului roman i-a fost încredinţată ministrului Treborian (questor sacri palati) care a fost ajutat de zece specialişti, printre care şi profesorul Teofil de la Constantinopol şi profesorul Leontius de le Beirut. Prima ediţie nu a ajuns să fie cunoscută. În schimb, cea de-a doua ediţie (Codex repetitiae praelectionis), care a ajuns în vremurile noastre, cuprinde constituţiunile în vigoare din timpul lui Hadrian, până în anul 534 d. Hr., atât de drept public, cât şi de drept privat. Sistematizarea a fost făcută pe cărţi, părţi, titluri, constituţiuni, paragrafe. Anumite constituţiuni au fost modificate deoarece nu mai corespundeau realităţilor sociale ale momentului realizării Codului.

Digesta (Digestele), aşa cum am arătat, era o lucrare cu caracter enciclopedic. Digestele, lucrarea realizată de Trebonian şi comisia de 15 specialişti, pe care a alcătuit-o dintre avocaţii şi profesorii de drept de la Constantinopole şi Beirut, cuprindea fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, care însă au fost adaptate.

Alcătuirea lucrării a fost stabilită chiar de Justinian prin 3 constituţiuni imperiale care au fost aşezate ca prefaţă la Digesta.

Pentru că lucrările jurisconsulţilor conţineau soluţii diferite şi controversate, Justinian a dat 50 de constituţiuni imperiale (quinqagintas decisione) prin care a soluţionat controversele şi a adus la zi instituţiile depăşite. Au fost folosite două mii de lucrări ale jurisconsulţilor şi a rezultat o lucrare de 50 de cărţi, împărţite în titluri, fragmente şi paragrafe.

Fiecare fragment are la început o inscriptio, în care este menţionat numele autorului. Fragmentele au o ordonare pe criterii ţinând de materie şi sursă. Au fost stabilite patru categorii de lucrări după criteriul operei şi autorilor[3]. Fiecare categorie de lucrări a fost pusă la dispoziţia unei subcomisii, din cele trei subcomisii[4] constituite pentru realizarea lucrărilor care erau conduse de Teofil, Constantin şi Doroteu.

Prima comisie a ordonat materialul din libri ad Sabinum şi din Digestele lui Salvius Iulianus, numite masa sabiniană.

Cea de-a doua comisie a prelucrat comentariile la edictele pretorilor, masa edictală.

Cea de-a treia comisie a selectat masa papiniană, precum şi fragmentele din cea de-a patra categorie, din care a rezultat partea numită apendix.

În această ordine au fost aşezate în fiecare titlu, titlurile fiind alcătuite pe materii.

Digesta lui Justinian a fost publicată şi în anul 1870, sub îngrijirea lui Th. Momsen, apoi în anul 1931 de către P. Bonfante[5].

Citările din Digesta se fac prin indicarea după titlul său a cărţii (cincizeci la număr), titlului, fragmentului şi paragrafului. Ex.; Digesta 3.2.3.2.

Digesta a mai purtat şi numele de Pandekte, şi de aici numele de pandektişti dat juriştilor, în special germani, care s-au ocupat cu aplicarea dreptului roman în secolul al XIX-lea[6].

Digesta a intrat în vigoare la 30 decembrie 533 d. Hr. şi odată cu ea şi institutele.

Institutele lui Justinian este o operă didactică, dar avea forţă obligatorie. Lucrarea este alcătuită din patru cărţi, împărţite, la rândul lor, în titluri şi acestea în paragrafe. La Institutele lui Justinian au lucrat Trebonian, Teofil şi Doroteu.[7]

Novelae constituie o aducere la zi a compilaţiei iustiniene. Cuprinde constituţiunile date de Justinian, după anul apariţiei celorlalte trei lucrări, anul 534 d. Hr., până în anul 565 d. Hr. (nouă constituţiuni imperiale). Lucrarea a fost realizată de particulari, după moartea lui Justinian.

Compilaţia justinianiană nu a redat întocmai fragmentele selectate ci, în mod voluntar, a fost modificată în vederea aplicării în practică. Aceste modificări sunt cunoscute sub numele de interpolaţiuni.

Modificări involuntare au fost aduse textelor compilaţiei lui Justinian şi cu ocazia transcrierilor. Lucrările care au stat la baza selecţiei au fost consultate de practicieni care au făcut însemnări în text şi care au fost preluate la copiere. Acestea au fost numite glose. Şi unele şi altele au fost indentificate prin comparare cu jurisprudenţa din care au fost extrase fragmentele cuprinse în opera legislativă a lui Justinian, atunci când acestea au mai existat.

Termenul de glosatori este legat de Şcoala de jurişti, care a luat fiinţă în secolul al XII-lea la Bologna, ale căror comentarii în limba greacă la opera legislativă justiniană au fost numite glose.[8] La originea Şcolii de la Bologna stă studiul integral al Digestelor realizat de către Innerio, care a trăit la Bologna în secolul al XII-lea.

Compilaţia justiniană a fost tipărită prima dată în anul 1489, iar, în secolul al XVI-lea a fost numită Corpus juris civilis (Culegere de drept civil).

Glosele bologneze aufost sistematizate în Glosa lui Accursio (1181-1263) cunoscută şi ca Glossa perpetua sau Glossa Glossarum ori Magna Glossa, căreia i s-a recunoscut o forţă juridică egală cu aceea a textului iustinian.

Imperiul bizantin, care nu mai era Imperiul Roman, a îndeplinit o misiune istorică de relevanţă universală: a conservat cultura clasică şi a extins-o, sub forme mai acceptabile, noilor realităţi, atât la popoarele slave, cât şi la civilizaţia islamică, sub loviturile căreia s-a prăbuşit. Relevanţa culturală a Bizanţului este şi mai grăitoare în domeniul juridic, dacă se raportează la cea a Imperiului de Apus, unde compilaţiile juridice romano-barbare tindeau să nu se întrepătrundă, în timp ce alternanţele juridice ale Imperiului Oriental s-au configurat grandios.

În spaţiul fostului Imperiu Roman de Apus, printre elementele de drept, leges barbarorum, ale popoarelor care au reuşit să-i provoace căderea, o componentă importantă a fost cea a drepturilor germanice, leges barbarorum. Popoarele germanice au adus în Europa Occidentală o pluralitate, o multitudine de reguli, diferite de la un popor la altul. Ele aveau, însă, şi caracteristici comune prin care se diferenţiau de dreptul roman. Losano le-a rezumat la patru astfel de caracteristici comune:

  1. natura autonomă a dreptului care nu era edictat nici de vreun rege, nici de un Dumnezeu (în sensul de zeitate supremă – n.n.), şi care se năştea consuetudinar (obişnuielnic) din comportamentul popular; aici îşi are bazele legenda politică a libertăţii germanilor;
  2. dreptul nu era scris, se transmitea de către „pronunţătorii dreptului” (Gesetzessprecher, cfr. I, 4b), folosind formule uşor de memorat;
  3. mai multe familii (trib, Sippe) alcătuiau o comunitate care stăpânea în comun terenurile, pădurile, apele; familia era sub autoritatea paternă, pe bază ierarhică;
  4. la origini, dar şi mai târziu, la baza familiei sta legătura de sânge pe linie maternă (cf. Tacit). Acest element al sângelui, ca factor unificator (subl. n.s.) a dobândit valoare legendară în determinarea specificităţii germanice, şi, apoi, a degenerat în tragedie.[9]

Invaziile barbare, prezentate mai sus, au durat, în sens restrâns, între anii 375 d. Hr., când a avut loc invazia hunilor, şi 568 d. Hr., anul încercuirii longobarzilor în Italia. Fiecare populaţie migratoare a avut propria evoluţie în formele statale şi nu s-a putut realiza o entitate germanică.[10]

În această perioadă, cele mai importante codificări au fost:

Edictum Theodorici, dat de regele vizigot Theodoric II, la Narbo, în a doua jumătate a secolului al V-lea.

Codex Euricianus, document scris, promulgat de regele Euric în ajurul anului 475 d. Hr. Din acesta, ca document scris, s-a păstrat un fragment. Codul a continuat să fie aplicat chiar şi după cucerirea musulmană, în drepturile locale (fueros în Spania, forais în Portugalia) care au renăscut odată cu Reconquista (recucerirea);[11]

Lex Romana Visigothorum, numit şi Breviarum Alarici, promulgat de regele Alaric II în Provenţa.[12]

Liber papiensis, Cartea din Pavia, aparţinând longobarzilor, a alcătuit un drept propriu al acestora. Mai târziu a fost sistematizat într-un manual care a luat numele de Lombarda şi care a constituit baza învăţământului juridic la Universitatea din Pavia. Metoda de analiză a acelui text a trecut mai târziu la Bologna şi la Şcoala glosatorilor.

Lex Romana Burgundiorum, promulgată de regele Gundobad, în regatul Burgundiei, în jurul anului 500 d. Hr.[13] În Imperiul Bizantin, deşi Iustinian interzisese expres redactarea de comentarii interpretative la Digesta (în Deo auctore, par. 12, Tanta, par. 21), acestea au cunoscut o perioadă de înflorire. Ele erau atât private, cât şi oficiale, emanate chiar de împăraţi pentru a completa opera lui Iustinian. Egloga Isaurica a fost publicată în anul 740 d. Hr. de Leon Isaurico şi îşi avea sursele în cărţile compilaţiei lui Iustinian, dar şi în novelele împăraţilor care i-au urmat. Pentru că era tributară ereziei inconoclastice, după înfrângerea acestei erezii, în anul 879 d. Hr., împăratul Basilio I a înlocuit-o cu Pròchiro, un manual practic inspirat direct din Institutele lui Iustinian. Acestea au fost amplu folosite în Serbia, Bulgaria şi în Rusia.

Al treilea manual oficial a fost Epanagoge, o ediţie revăzută a lui Pròchiro.

Dreptul roman a fost în continuare adaptat la realitatea bizantină, punctul culminant fiind atins de compilarea Basilicalelor, alcătuit din 60 de cărţi. Era scrisă în limba greacă, iar sistematizarea s-a făcut prin adunarea argumentelor într-un singur punct, în timp ce Corpus Juris trata acelaşi obiect în diferite locuri.[14]

Revenind pe continentul european, este de remarcat că, deşi caracteristica dreptului germanic era oralitatea, cu timpul, a pierdut această caracteristică, devenind drept scris în anii în care triburile germanice au fost consolidate în state. În dreptul format, elementele romane şi germanice s-au amestecat nu numai în privinţa normelor, ci şi în formularea lingvistică. Chiar dacă aceste scrieri erau în latina vulgară, nu întotdeauna erau înţelese de destinatarii normelor, fapt pentru care în ele apăreau incizii în mallobergo, adică în cuvinte simple, pentru a le face de înţeles conţinutul. Spre exemplu, în cazul de furto porcorum, acesta era explicat aşa: „Si quis porcellum lactantem fureverit adprobatum, mallobergo «chramnechiltium hoc cxx dinarios qui faciunt solidos III culpabilis indicetur»” (Lex salica emendata, tit. 2).[15] Acestea se numeau leges sau pacta şi lor li s-au adăugat culegerile de legi numite Spigel, sau Oglinzi, creând un vast corpus de norme germanice care convieţuiau cu normele romaniste, conform particularităţilor juridice din fiecare stat. Pe teritoriul german, după receptarea dreptului roman, normele de origine germanică erau în vigoare, alături de cele romaniste. Normele germanice constituiau dreptul special, iar cele romaniste alcătuiau dreptul comun. După acest criteriu, şi cei care cercetau normele în cauză s-au numit germanişti sau romanişti.

În Franţa, cum am arătat mai sus, nu a existat o evoluţie uniformă. În partea sa meridională au fost reluate cazurile juridice italiene, iar dreptul roman se afla alături de consuetudini. În partea nordică predomina dreptul consuetudinar introdus de normanzi. Aici au fost realizate marile cutumiere: Coutumes du Beauvoiss, Grand Coutumier de France, Somme Rurale. În aceste cutumiere dreptul consuetudinar prevala asupra celui roman.[16]

M.G. Losano a apreciat că realizarea culegerii scrise a consuetudinilor este o mărturie a importanţei lor crescânde. În acelaşi timp a marcat deschiderea drumului declinului consuetudinii în raport cu legea de care ar fi putut fi foarte uşor absorbită şi că în Europa dreptul a rămas în esenţă consuetudinar, din timpul Romei clasice până în perioada absolutismului. Dreptul scris a deschis drumul codificărilor din perioada iluministă care a culminat cu elaborarea Codului civil francez din anul 1804. în perioada secolului al XIX-lea, dreptul consuetudinar a cunoscut doar două momente de revenire, dar fără urmări de durată. Acestea s-au produs în cadrul Şcolii istorice a dreptului şi în Şcoala dreptului liber. Franţa Nord-Occidentală a trecut de la dreptul consuetudinar la dreptul Marii Britanii şi a contribuit la formarea common-law.

Reconstruirea compilaţiei lui Iustinian într-o formă sistemică definitivă, produsă în cadrul civilizaţiei bizantine a asigurat persistenţa dreptului roman până în secolul XX.

În spaţiul european, Imperiul Romano-Germanic şi biserica catolică au constituit factori unificatori care se suprapuneau ordinii juridice fragmentare locale. Deasupra statutelor oraşelor, a obiceiurilor locale şi feudale şi chiar a legilor fiecărui monarh, se situau dreptul bisericii şi dreptul imperial. Ele alcătuiau baza juridică comună tuturor şi alcătuiau jus communae.[17]

În anul 1075 a avut loc separarea bisercii de Imperiu. Dreptul trebuia să răspundă unei societăţi caracterizată de mercantilism (comercialitate). Dreptul lui Iustinian oferea posibilitatea respingerii pretenţiilor bisericii. A fost contextul reluării studiului dreptului roman.[18]

La Bologna a luat fiinţă o şcoală de jurişti (curent doctrinar nu instituţie organizată administrativ) care a revigorat dreptul lui Iustinian. Exponentul cel mai de seamă al acelei şcoli a fost Irnerio care a reuşit, în secolul al XII-lea, să dea ştiinţei dreptului statului statutul de ştiinţă autonomă.

Juriştii şcolii de la Bologna, pentru că studiau dreptul bizantin, care cuprindea şi glosele, acestea având sensul de comentarii, au fost numiţi glosatori.

Lucrarea de vârf a perioadei glosatorilor a fost Glosa lui Accursio (cca 1181-1263), cunoscută şi ca Glossa ordinaria sau Glossa perpetua, sau Glossa Glossarum sau Magna Glossa, care a rezumat şi unificat lucrările şcolii bologneze de până atunci.

Prin Flossa lui Accursio, dreptul roman a fost receptat în celelalte sate europene. A fost la baza sistemului dreptului vremii până la codificările din secolul al XVIII-lea.[19]

Decretaliile papei Grigore al IX-lea, despre care s-a arătat mai sus, ulterioare decretului lui Graţian, au reprezentat pentru canonişti ceea ce a însemnat pentru civilişti compilaţia lui Iustinian. Glosele redactate de şcoala canonică de la Bologna au creat dreptul canonic care, deşi a primit unele modificări, este în vigoare până astăzi.[20]

Pe lângă dreptul privat, de origine romanistă, a început să se constituie un corp autonom de norme comerciale, a cărei valabilitate s-a păstrat până în zilele noastre. Benvenuto Stracca (1509-1578) a publicat, în anul 1553, Tractatus de marcatura et mercatore, care, alături de alte opere ale Şcolii italiene, s-au răspândit în întreaga Europă. Corporaţiile au formulat statute proprii, iar comercianţii şi-au format practici proprii devenite uzuri şi uzanţe.

Din iniţiativa lui Frederic cel Mare, în Prusia s-a realizat un cod general numit Allgemaines Landrecht (A.L.R.) cuprinzând peste 17.000 de paragrafe care priveau nu numai dreptul privat, ci şi probleme de drept constituţional, administrativ, canonic şi chiar penal. Acesta a fost opera unui jurist practician, pe nume Karl Gotlieb Svarez. Acest cod a fost criticat pentru că „spiritul său este cel al statului poliţist”.[21]

Sub influenţa juriştilor umanişti s-a realizat Usus Modernus Pandectarum.

Marea înflorire a dreptului german s-a produs în secolul al XIX-lea sub influenţa Şcolii istorice, curent juridic căruia i-au aparţinut mari jurişti ca Friederic Karl von Savigny, Einhorn, Pufendorf, Dernburg (dreptul pandectelor). Curentul „pandectist” se consideră că a fost iniţiat de lucrările lui Savigny, în special de lucrarea Sistemul dreptului roman actual (System des Heutigen Römischer Rechts) dar şi Pandekten a lui Dernburg, precum şi de Manualul de drept al Pandectelor (Lehrbuch des PandektenRechts).

Un alt curent a fost cel al „dreptului privat german”. Otto Gierke a fost unul dintre promotorii acestui curent, acesta fiind cunoscut prin lucrarea sa Deutsche Privatrecht.[22]

În Rusia, cea care avea să se proclame „a treia Romă”, M.G. Losano[23] a distins cinci perioade de formare a sistemului de drept, până la dreptul sovietic.

Prima perioadă a fost aceea a principatelor independente (988 d. Hr.-1327) în care textul cel mai important a fost Ruskaia Pravda (dreptul rusesc). Era o culegere de practici judiciare cu caracter privat. De-a lungul timpului, ea a circulat în mai bine de o sută de variante, începând cu cea mai scurtă de numai 25 de articole şi ajungând la o variantă de 159 de articole. Au fost primite influenţe germanice, dar, mai ales, din dreptul bizantin (Egloga Isaurica lui Leon şi Prokiro al lui Basilio I. Dreptului laic i s-a adăugat şi dreptul canonic bizantin. Nomocanoanele traduse în limba slavă au fost adunate în Kormskaia Kniga (cartea ghid).

A doua perioadă a fost cea a dominaţiei mongole (1237-1480). În această perioadă nomocanoanele s-au îndepărtat de modelul bizantin, iar metropolele ruseşti, deseori de origine greacă, au adoptat reguli noi de origine greacă sau bulgară, deciziile preoţilor ruşi intrând în corpul nomocanoanelor. În dreptul laic a fost apărată tradiţia naţională, iar noile redactări ale culegerii Ruskaia Pravda nu s-au schimbat substanţial faţă de modelele sale mai vechi. În anul 1480 principele Ivan al III-lea (cel Mare) i-a învins pe mongoli şi i-a împins la graniţa asiatică a Rusiei, iar capitala a fost mutată de la Kiev la Moscova. În anul 1497 Rusia s-a eliberat definitiv de dominaţia mongolă.

A treia perioadă este cea a începuturilor statului moscovit (1480-1689). Ivan al III-lea, în anul 1497, a pus în aplicare o compliaţie legislativă Sudebnik (sud = tribunal, sudia = judecată), care avea numai 68 de articole. A fost revizuită în 1550 de Ivan al IV-lea (cel Groaznic), ajungând la câteva sute de articole. A fost revizuit şi dreptul canonic, în anul 1551, printr-o nouă compilaţie intitulată stoglav (sto = sută şi glav = capitol). Ivan cel Groaznic a unificat puterea spirituală cu cea laică în persoana sa şi s-a numit „ţar”. Din 1613 până în 1917 (la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie), Rusia a fost condusă de dinastia romanovilor.

A patra perioadă, cea a imperiului autocratic, a durat între 1689 şi 1906 şi s-a caracterizat printr-o foarte mare expansiune, începută în timpul lui Petru cel Mare, despre care se spune că a şi lăsat un testament politic privind expansiunea Rusiei (Testamentul lui Petru cel Mare). În 1711 s-a instituit Senatul, ca organ suprem administrativ şi judiciar. Dreptul a cunoscut o perioadă de declin şi, la fel, şi învăţământul juridic unde predau profesori străini, rupţi de realităţile Rusiei. În 1833, în timpul împăratului Nicolai I, Speranskii a publicat Culegerea legilor din Imperiul Rus, care conţinea peste 30.000 de legi, organizate în cincizeci de volume. Tot Speranskii a elaborat un nou Corpus, de 60.000 de articole, în cincisprezece volume, intrat în vigoare în 1835 care abrogă toate normele anterioare anului 1832 şi le înlocuia cu cele ale Corpusului legilor imperiului rus.

Aceasta a fost numai o reformă a izvoarelor, nu şi a conţinutului dreptului rus.

Cea de-a cincea perioadă (1906-1917) a fost cea a monarhiei constituţionale şi are ca moment de pornire intrarea în vigoare a Constituţiei adoptate în anul 1906.

În Peninsula Scandinavă şi în Islanda evoluţia dreptului a prezentat caracteristici proprii, iar dreptul care a luat fiinţă, anticipăm, prezenta elemente atât din sistemul de drept romano-germanic, cât şi din cel de common-law. Suedia, Danemarca, Norvegia, Islanda şi Finlanda au fost, în multe perioade, unite între ele. Din 1387 până în 1814 Norvegia a fost unită cu Danemarca. În 1389, Suedia a fost cucerită de regii danezi, iar stăpânirea daneză a durat până în 1448 când şi-a proclamat independenţa. Din 1261 până în 1918, Islanda a fost provincie norvegiană, când s-a constituit în stat independent şi suveran, aflat într-o uniune reală cu Danemarca, până în anul 1944. Finlanda a fost cucerită în secolul al XIII-lea de suedezi şi a fost sub această dominaţie până în anul 1808 când a fost alipită Rusiei ţariste până în anul 1918. Între 1814 şi 1905 Norvegia a fost într-o uniune reală cu Suedia.

În acest condiţii istorico-politice s-au conturat două grupuri de legislaţii: una danezo-norvegiană şi una suedezo-finlandeză.

S-a afirmat că acest sistem de drept din Pensinsula Scandinavă a fost unul autonom. „Dreptul roman – scriau Arminjon, Nodle şi Wölf – a pătruns în sistemele scandinave tardiv şi indirect, când tribunalele lor au avut acces la principiile şi concepţiile născute din dreptul roman, pentru a astupa lacunele drepturilor lor naţionale”.[24]

Din legislaţia statelor scandinave, de dinaintea codificărilor franceză şi germană, sunt cunoscute următoarele opere legislative:

– Codul danez din 1683 (Danske Lov);

– Codul norvegian din 1687 (Norke Lov), o copie aproape fidelă a Codului danez, ele fiind adoptate în timpul aceluiaşi rege, Cristian al V-lea;

– Codul suedez din 1734 (Sveriges Rokes Alruanna Lag). Acesta, deşi are la bază vechile legiuiri şi cutume suedeze, reflectă, sub numeroase aspecte, principiile dreptului roman. Nu a fost rezultatul unei directivări oficiale ci al formării juriştilor suedezi în universităţile germane care au cunoscut „Heutigen Römischer Recht”;

– în Finlanda, din 1734 s-a adoptat Codul general suedez.[25]

Sistemul juridic francez nu a luat naştere pe teren gol. Codurile lui Napoleon s-au bazat pe cutumele şi culegerile de cutume existente în spaţiul care a devenit Franţa de mai târziu. Până la codificările napoleoniene, a cunoscut două perioade de evoluţie:

– perioada numită „ancien droit” (dreptul vechi, ţinând de la năvălirile barbare şi destrămarea Imperiului Roman, până în anul Revoluţiei franceze – 1789, când s-a instituit adunarea constitutată;

– cea de-a doua perioadă, numită de „drept intermediar”, a ţinut până la adoptarea Codului civil francez;

– cea de-a treia perioadă, cea începută în timpul Imperiului francez, este considerată a se întinde până în zilele noastre.

  1. În perioada lui „ancien droit”, în spaţiul ocupat de franci, au existat două forme de drept. Nu le denumim „sisteme”, pentru că, apreciem că nu întruneau condiţiile pentru această calificare filosofică. Ele formau partea dreptului nescris – „terrae consuetudinariae“, în sud-vestul Franţei de mai târziu – şi partea în care se aplicau instituţiile de drept roman – „pays de droit ècrit”.[26] Era o distincţie generică şi aproximativă pentru că, în general, dreptul roman era recunoscut de cutumele importante (cele din Auvergnem Bourbonnais, Flandra) ca drept comun, iar altora le era conferit un rol supletiv, atunci când nu aveau norme în toate materiile (cutumele din Franche-Comté, Melun, Orleans, Tours). Alte cutume, cum erau cele din Berry sau Nivernais, aveau reguli inspirate din dreptul roman.[27]

În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, au fost realizate marile culegeri de cutume, numite „cutumiere”, cunoscutele „Marele cutumier al Normandiei”, „foartea vechea cutumă din Bretania” (La très ancienne cutume de Bretagne). Regele Charles al VII-lea, prin ordonanţa Montil-les Tours, a obligat la redactarea cutumelor (în anul 1454). Întinderea acestor cutumiere era diferită. Cutuma din Paris avea 362 de articole, iar cea din Orleans avea 492 de articole.[28]

Perioada dreptului vechi nu poate fi redusă simplist la exclusivitatea cutumei. Suveranii, sub forma edictelor, declaraţiilor, scrisorilor, patentelor, numite toate, generic, ordonanţe, stabileau noi reguli de drept. Activitatea lor legiuitoare nu era însă una necenzurată. Voluntarimsului lor îi era opusă cenzura parlamentelor din feude care puteau refuza înregistrarea lor, făcându-le inaplicabile. Unele dintre „ordonanţe”, cum au fost cea de la Versailles asupra comerţului (1673) şi cea de la Fontainbleu asupra marinei (1681) au avut un caracter complet şi sistematic şi au stat la baza codificărilor din secolul al XIX-lea (Codul de comerţ din 1807). Şi Codul civil din 1804 a preluat din unele ordonanţe din secolul al XVIII-lea (Ordonanţele Daguesseau).

  1. În perioada de „drept intermediar”, al cărei început a fost marcat de Revoluţia franceză din 1789, evoluţia dreptului a fost caracterizată de existenţa unei legislaţii nou create, edictată de organele revoluţionare. Este perioada unui drept creat şi nu recunoscut. A luat fiinţă prin transformarea Statelor generale, o Adunare Constituantă. Actele normative adoptate au marcat trecerea de la feudalism, la capitalism. Intervenţia lor a vizat domeniile proprietăţii, familiei şi comercial. A fost autorizat împrumutul cu dobândă, s-a organizat publicitatea ipotecară, a fost suprimată inegalitatea dintre moştenitori, eliminând regula primogeniturii, s-a stabilit reprezentarea succesorală, au fost acordate drepturi copiilor născuţi în afara căsătoriei ş.a.
  2. Perioada începută în timpul lui Napoleon, odată cu adoptarea Codului civil, poate fi definită prin existenţa dreptului scris şi a marilor codificări. După adoptarea codului, jurisprudenţa a contribuit la evoluţia dreptului. Această contribuţie s-a produs în condiţiile în care, doctrina a promovat metoda ştiinţifică de interpretare care a folosit jurisprudenţa în aflarea şi afirmarea conţinutului adevărat al normei juridice[29] şi, mai apoi, la conturarea unor ramuri de drept.

Adoptarea Codului civil francez a fost iniţiată de Napoleon la numai zece ani de la declanşarea revoluţiei, în timpul Consulatului, pe când Napoleon era deja prim-consul (12 august 1799) prin Hotărârea din 24 Thermidor, anul al VIII-lea al Revoluţiei.[30]

Napoleon a jucat un rol însemnat în procesul de elaborare a Codului civil francez, participând constant la lucrările de elaborare ale comisiei constituite în acest scop şi ai cărei membri erau Fr. Tronchet, preşedintele Tribunalului de Casaţie, F. Bigot de Preameneu, comisarul guvernului pe lângă Tribunalul de Casaţie, J. Portalis, comisar general pe lângă Consiliul prizelor maritime, Jacques de Maleville, membru al Tribunalului de Casaţie, în calitate de secretar, şi consulul Jacques de Combacérès, care a fost desemnat să conducă această comisie.[31]

Adoptarea Codului civil nu a fost obţinută cu uşurinţă de Napoleon, corpurile legiuitoare respingând iniţial primul capitol. Napoleon a retras întregul proiect şi l-a supus dezbaterii, abia după ce a obţinut o reducere a numărului tribunilor. Adoptarea a avut loc sub forma a 36 de legi, în perioada 1803-1804, legi care au fost reunite într-un singur cod, la data de 21 martie 1804 (30 Ventose, anul XII).[32]

Napoleon a fost conştient de importanţa adoptării Codului civil, care a lăsat în umbră geniul său militar şi victoriile în războaie, pentru care sunt luări de poziţie în sensul situării în categoria marilor criminali împotriva umanităţii. Aflat pe insula Sfânta Elena, a afirmat: „Gloria mea nu este aceea de a fi câştigat patruzeci de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este Codul meu civil, sunt procesele-verbale ale Consiliului de Stat”.[33]

Analizând din punct de vedere sistemic Codul civil al lui Napoleon, în structura sa, este diferit de structura aleasă de codurile germane, acestea din urmă fiind împărţite într-o parte generală, unde au fost prevăzute principiile reglementării raporturilor civile, şi mai multe părţi speciale, care, la rândul lor, erau împărţite în partea generală şi partea specială. Asupra acestui aspect vom reveni în următoarea secţiune care este afectată dreptului german.

Codul civil francez este împărţit în trei cărţi, iar acestea în titluri. Cele trei cărţi sunt:

  1. – Despre persoane;
  2. – Bunurile şi diferitele modificări ale proprietăţii;
  3. – Diferite moduri de dobândire a proprietăţii.

Contribuţia dreptului francez la formarea dreptului continental nu s-a limitat la Codul civil. Alte două însemnate contribuţii au fost Codul de procedură civilă şi Codul comercial.

Codul francez de procedură civilă, votat de Parlament la datele de 14 şi 15 aprilie 1806 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1807, a fost elaborat tot din iniţiativa lui Napoleon şi a avut la bază o ordonanţă regală din 1667.

Codul comercial francez a început să fie pregătit în anul 1801 şi a fost adoptat abia în 1806. Deşi nici dreptul roman, nici dreptul canonic nu reglementau aspecte privind comerţul, codul comercial francez nu a fost cel care să fi marcat începuturile reglementărilor comerciale. Instituţii de drept comercial (norme, reglementări) au apărut încă din evul mediu în oraşele-cetăţi italiene, dar şi în statele hanseatice (nordice) sub forma statutelor acordate comercianţilor (secolul al XVI-lea). Corporaţiile au adoptat statute proprii. Comercianţii au urmat reguli proprii care, cu timpul, s-au articulat în uzuri şi uzanţe. La începuturi, judecătorii care soluţionau cauzele comerciale proveneau de la corporaţii. Dreptul civil şi dreptul comercial avea surse diferite, obiect diferit şi tribunale diferite.[34] Normele de drept ale comerţului erau norme de natură derogatorie de la dreptul comun. Caracterul deschis, mobil al comerţului a făcut ca reglementările comerciale să aibă o aplicabilitate care nu ţinea de teritoriile naţionale, ceea ce i-a imprimat o natură juridică internaţională.

În Franţa, Codul comercial a fost precedat de unele ordonanţe, care erau culegeri de cutume, cum a fost Ordonanţa de la Versailles din 1673, al cărei autor a fost un comerciant pe nume Savary, precum şi al Ordonanţei de la Fontainbleu, din 1781.

Ca structură, Codul comercial francez a fost împărţit în patru cărţi:

Despre comerţ în general, care cuprinde dispoziţii referitoare la comercianţi, societăţi, burse, agenţi de schimb, curieri, comisionari, vânzarea comercială, scrisoarea de creanţă şi biletul la ordin.

– Cartea a doua priveşte dreptul maritim;

– Cartea a treia este despre faliment şi bancrută;

– Cartea a patra reglementează jurisdicţia comercială.[35]

Dacă despre Codul civil francez s-a spus că a fost un element de progres, că a marcat trecerea la relaţiile de tip capitalist, Codul comercial francez a fost criticat pentru că s-a născut desuet, dată fiind copierea în cadrul său a amintitelor ordonanţe. Pentru modernizarea lui au fost necesare numeroase modificări legislative, făcute mai ales în secolul al XX-lea. În 1965 s-a constituit chiar un „Consiliu consultativ al legislaţiei comerciale”.

Şi Codul civil francez, de-a lungul timpului, a primit foarte multe schimbări, fără însă să-şi piardă actualitatea şi vigoarea. Au existat şi încercări de modificare a lui, care nu s-au finalizat, cum a fost cazul proiectului franco-italian al obligaţiilor din 1926. Revizuirea lui substanţială s-a produs începând cu anul 1964. între 1964 şi 1978 au fost adoptate nouă legi care au vizat domenii esenţiale. În 1964 s-a adoptat legislaţia de reformare a tutelei; în 1965 – legislaţia de reformare a regimurilor matrimoniale; în 1968 – protecţia incapabililor; în 1970 a fost reformat dreptul reglementând rudenia; în 1972 – reforma filiaţiei; în 1975 – reforma divorţului; în 1977 – reforma absenţei; în 1978 – reforma indiviziunii ş.a. În afara problemelor ţinând de dreptul familiei, reformarea Codului civil s-a mai produs şi în următoarele domenii: modalităţile vânzării imobiliare (1967 şi 1971), diferite operaţii de construcţii, a clauzei penale (1975), răspunderii constructorului (1978), societăţilor civile (1983).

Despre evoluţia sau revoluţia Codului civil francez s-a spus că a fost o reînnoire aproape completă a relaţiilor de familie care, însă, s-a produs în interiorul codului şi nu în afara lui, dreptul francez neafirmând existenţa unei ramuri distincte de dreptul familiei.[36] V.D. Zlătescu îl citează pe G. Cornu[37] care vedea în aceste reforme o reînnoire substanţială a dreptului civil francez, nu doar pentru că instituţiile familiale au fost remodelate pe principii noi, ci şi pentru că ansamblul pe care l-au format face să apară un sistem de reguli şi tendinţe care vor duce la revizuirea şi altor părţi din dreptul civil şi că aceste reforme au făcut o „revoluţie paşnică a dreptului contemporan”.

Începând cu secolul al XIX-lea, o preocupare centrală a ordinilor juridice naţionale a fost codificarea. În Germania dezbaterile pe această temă au fost foarte aprinse. Şcoala istorică a dreptului din Germania s-a pronunţat împotriva codificării,în primul rând, pentru că nu putea să accepte o codificare de tip francez. În Germania dominantă era reacţiunea, iar Codul civil francez era rezultatul Revoluţiei franceze de la 1789.

Codul civil german a fost adoptat abia în anul 1900 şi, până la urmă, era inspirat tot după cel francez.

Şi dreptul german, aşa cum am arătat, a cunoscut perioada redactării cutumelor în culegerile numite „oglinzi” (Saxenspiegel şi Swabenspiegel – secolul al XIII-lea). În 1794, Frederic cel Mare a pornit un proces de codificare pe care însă nu a apucat să-l vadă finalizat. Codificarea dorită de Frederic cel Mare nu avea în vedere doar dreptul privat, ci şi pe cel constituţional. Lucrarea întreprinsă numită Allgemeines Landrecht (A.L.R.) era opera unui jurist practician, Karl Gotlieb Svarez şi număra peste 17.000 de paragrafe.

Despre această codificare, opinia doctrinară este că era opera unei epoci care dispărea, în timp ce codul civil francez marca debutul unei noi perioade istorice.

O anume codificare existase şi înaintea acestui moment prin preluarea de Sfântul Imperiu Romano-Germanic a compilaţiei lui Iustinian, care era o remarcabilă operă de codificare, sub numele de „drept imperial” (kaiserrecht). Ba mai mult, în Codul lui Iustinian au fost inserate unele din legile împăraţilor Frederic I şi Frederic al II-lea.

În organizarea politică şi de stat a Imperiului german s-au produs schimbări care au dat naştere mai multor state. Fărâmiţarea statală nu a dus şi la disoluţia dreptului privat.

Şcolii istorice a dreptului i se opunea Şcoala dreptului natural care era adepta codificării. Justus Thibaud, care aparţinea Şcolii dreptului natural, în anul 1814 a publicat cartea „Despre necesitatea unui drept civil comun german”.[38]

Savigny, aparţinând Şcolii istorice, în lucrarea sa „Despre vocaţia timpurilor noastre pentru legiferare şi jurisprudenţă”, a respins ideile lui Thibaud, susţinând că epoca are vocaţie pentru doctrina juridică dar nu are pentru codificare.[39]

În 1849, a fost adoptat un Cod comercial unificat pentru toate statele germane şi s-a hotărât elaborarea unui cod al obligaţiilor.

În 1873, s-a adoptat propunerea formulată de Miquel şi Lasker de elaborare a unui cod civil. Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch – B.G.B.), care avea 2385 de articole, şi care a intrat în vigoare, la 1 ianuarie 1900. Cea mai mare parte a reglementărilor conţinute era de origine romană, respectând şi ordinea pe materii a pandektiştilor.[40]

În ceea ce priveşte structurarea sistemului Codului civil german, i s-a imputat modul de redactare respectiv, tehnica trimiterilor de la un text la altul, care au ajuns până la trimiteri de gradul patru.

Ca particularităţi ale Codului civil german, au fost puse în evidenţă următoarele:

– existenţa unei cazuistici abstracte. Codul german a evitat formulările generale, regulile cu un conţinut larg;

– existenţa unei părţi generice a codului şi a unor părţi generale ale celorlalte patru părţi speciale. Existenţa dispoziţiilor generale vine în contradicţie cu cazuistica abstractă. Însă, dispoziţiile generale au avut rolul unor supape. Ele cuprind principii generale, la a căror aplicare judecătorul poate recurge, fără să mai existe alte texte de lege. Fritz Sturm[41] aprecia că, aceste clauze permit să se regleze situaţii de fapt pe care legiuitorul nu le-a putut prevedea dar care îi conferă un mijloc eficace de a adapta dreptul, noilor necesităţi;

– limbajul folosit, termenii utilizaţi care au un sens neschimbat;

– absenţa formalismului sau caracterul mai redus, în raport cu dreptul francez;

– puterea cvasidiscreţională acordată judecătorului care, în cazul insuficienţelor sau lacunelor legislative putea să reconstruiască, să recompună din textele izolate de lege, principiile generale pe care se sprijină aceasta şi apoi, printr-o coborâre de la general, la particular, să deducă din aceste principii răspunsul la cauză. Problema limitării acestei puteri a judecătorului s-a pus abia după elaborarea Codului civil german.[42]

„Şcoala dreptului liber”, prin exponenţii ei de frunte ca Fuchr sau Kantorowicz, era în favoarea libertăţii judecătorului, în timp ce adepţii ştiinţei juridice constructive a conceptelor îl obligă pe judecător să nu iasă din spiritul, dacă nu chiar, din litera codului.

Şcoala de la Tubingen, numită şi ştiinţa juridică a intereselor, a înlocuit Şcoala jurisprudenţei conceptuale şi s-a pronunţat pentru punerea în balanţă a intereselor din proces şi aprecierea de către judecător a acestora, ca şi cum ar fi legiuitor. Judecătorul trebuia să vadă ce interese ocrotea legiuitorul şi să le promoveze, la rândul său.[43]

După cel de-al doilea război mondial, deşi Germania a fost divizată, Codul civil (B.G.B.) a continuat să se aplice în ambele Germanii. În Republica Democrată Germană, în 1976, a fost înlocuit cu un cod civil. Codul civil (B.G.B.), ca şi cel francez, a fost modificat în repetate rânduri. „Cu toate aceste modificări, aprecia Fritz Sturm, codul civil german a păstrat caracteristicile originale. El continuă să poarte amprentele timpului său. Fruct al şcolii pandekstiste şi al conceptualismului juridic german din secolul al XIX-lea, el duce abstracţia la extrem şi se exprimă într-un limbaj, în acelaşi timp riguros şi de neînţeles pentru profan.”[44]

Codul comercial german (Allgemeine Deutches Handelsgesetzbuch – A.D.H.) a fost adoptat înaintea celui civil, în anul 1861. Doctrina germană s-a pronunţat împotriva includerii lui în Codul civil. După adoptarea Codului civil, codul comercial a fost supus unei opere de revizuire, pentru a fi pus de acord cu Codul civil. Codul comercial însă a influenţat Codul civil care a preluat o serie de reguli care au fost stabilite mai înainte, cum au fost regulile privitoare la încheierea şi respectarea contractelor, dobândirea de bună-credinţă.

Codul comercial are următoarea structurare:

– vol. I – despre comercianţi, registrele comerciale, înscrierea şi radierea firmelor ş.a. privind comercianţii:

– volumul al II-lea – despre societăţile comerciale;

– volumul al III-lea – despre contractele comerciale;

– volumul al III-lea – despre comerţul maritim.

În anul 1892, în Codul comercial german a fost introdusă societatea cu răspundere limitată (GmbH) care a fost preluată apoi şi în alte state: Portugalia (1901), Polonia (1923), Austria (1906), Bulgaria (1924), Franţa (1925), Turcia (1926), Ungaria (1930).

Societatea pe acţiuni a fost introdusă în codul comercial german, în anul 1965.

* lect.univ.dr., Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Drept şi Administraţie Publicã Bucureşti

[1] Mario G. Losano, Marile sisteme juridice, op. cit., p. 45.

[2] Emil Molcuţ şi Dan Oancea, op. cit., p. 53-54.

[3] P. Bonfante, Storia del dirito romano, I, Milano, 1958, p. 93. Apud Emil Molcuţ şi Dan Oancea, op. cit., p. 55.

[4] P. Collinet, Conferenze per II XIV centenario delle Pandete, 15 dicembre 530-15 dicembre 1930, Milano, 1931, p. 41. Apud Emil Molcuţ şi Dan Oancea, op. cit., p. 56.

[5] P. Bonfante, Digesta Justiniani Augusti, Milano, 1960. Apud Emil Molcuţ şi Dan Oancea, op. cit., p. 56.

[6] Mario G. Losano, Marile sisteme juridice, op. cit., p. 47.

[7] Mario G. Losano, op. cit., p. 49. Apud Emil Molcuţ şi Dan Oancea, op. cit., p. 56.

[8] Mario G. Losano, op. cit., p. 60.

[9] M.G. Losano, Marile sisteme juridice, op. cit., p. 48-49.

[10] Idem, p. 48-49.

[11] Idem, p. 50.

[12] Victor Dan Zlătescu, Curs de drept comparat, Geografia juridică, ed. a II-a, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 26.

[13] Idem, p. 26.

[14] M.G. Losano, op. cit., p. 52-53.

[15] M.G. Losano, Marile sisteme juridice, op. cit., p. 50-51.

[16] Victor Dan Zlătescu, , op. cit., p. 28.

[17] Idem, p. 55.

[18] Idem, p. 60.

[19] Idem, p. 60.

[20] Idem, p. 60-61.

[21] P. Arminjon, B. Nolde, M. Wölf. Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.83.

[22] V.D. Zlătescu, op. cit., p.83-84.

[23]   op. cit., p. 149-164.

[24] Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.122.

[25] Idem, p. 122-126.

[26] V.D. Zlătescu, op. cit., p. 32-33.

[27] Idem, p. 33.

[28] Idem, p. 34.

[29] V.D. Zlătescu, op. cit., p. 40-41.

[30] Idem.

[31] Idem, p. 35.

[32] Idem, p. 35-36.

[33] Idem, p. 36.

[34] M.G. Losano, op. cit., p. 68.

[35] V. D. Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, p. 49.

[36] Idem, p. 46.

[37] G. Cornu, Droit civil, I, Introduction, les personnes, les biens, Ed. Monterestien, Paris, 1980, p.

[38] V.D. Zlătescu, Geografie juridică, op. cit., p. 84.

[39] Idem, p. 84.

[40] Idem, p. 84-86.

[41] Apud V.D. Zlătescu, Geografie juridică, op. cit., p. 91.

[42] V.D. Zlătescu, op. cit., p. 91.

[43] Idem, p. 91-92.

[44] Fritz Sturm, Prefaţă la Codex Allemands, Code civil et code de commerce, Editions Jupiter, Paris, 1967, p. 8, apud V.D. Zlătescu, op. cit., p. 121.

Comments Off on Codificarea dreptului în Europa Lect. univ. dr. Viziteu Mădălina

Filed under Articole drept

Comments are closed.