ASPECTE PRIVIND VALIDITATEA DREPTULUI EUROPEAN Conf. univ. dr. Radu Stancu

Noţiunile de „valid” şi „validitate” sunt primitoare de mai multe înţelesuri. Validitatea unui mandat, spre exemplu poate desemna îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă. Validitatea mandatului presupune, mai întâi, existenţa lui, şi, mai apoi, darea lui în condiţii de legalitate.

Georg Henrik von Wright[1] a pus în evidenţă două sensuri ale conceptului de validitate a normei: 1) acela de a exista; 2) acela de legalitate a actului de emitere a ei.

Ambele sensuri, aplicate dreptului european, prezintă aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic.

Primul sens al conceptului de validitate, are în vedere cercetarea pe care o face cel care vine în contact cu enunţul interpretat de el ca având natura de normă , cu privire la existenţa sa. Dacă ajunge la concluzia că norma a fost emisă, trebuie să stabilească dacă mai este în vigoare. Atunci când nu mai este în vigoare, trebuie să afle intervalul de timp în care ea a fost activă.

Sub acest aspect, dreptul Uniunii Europene pune probleme în aplicarea lui, din două direcţii:

  • una o constituie identificarea normei, a ceea ce poate fi considerat normă de drept sau conţinut al normei de drept. Izvoarele dreptului european sunt numeroase, dar nu toate sunt izvoare directe. În puls, chiar şi actele numite în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ca acte fără caracter legislativ au caracter şi conţinut normativ, ele fiind adoptate sub formă de regulamente, directive şi decizii – art. 297(2). Sunt definite ca acte legislative, actele juridice adoptate în procedură legislativă – art. 289(3). Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene stabileşte două feluri de proceduri legislative: ordinară, care constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei – art. 289(4) şi specială, când adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, în cazuri specifice prevăzute în tratate, se face de Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European – art. 288(2). Stuctura tehnico-juridică a normelor nu respectă, de cele mai multe ori, clasica alcătuire trihotomică, fapt ce îngreunează stabilirea normei de drept;
  • cea de-a doua direcţie de urmat în stabilirea validităţii normei de drept este a determinării existenţei ei la momentul analizei, determinarii aflării ei în vigoare. Şi sub acest aspect particularităţile dreptului Uniunii Europene generează dificultăţi.

În dreptul naţional, modalitatea de ieşire din vigoare a normei recomandată de tehnica normativă este abrogarea expresă directă. Altă modalitate frecvent întâlnită este ajungerea la termen, ca în cazul legilor bugetare. În dreptul european, sunt foarte rare situaţiile de abrogare. Normele se adaugă mereu şi nu există reguli şi mecanisme de asanare a corpului dreptului european, cu excepţia tratatelor de bază.

Nici chiar după tratatul de reformă de la Lisabona nu au fost adoptate noi forme ale celor două tratate şi nici nu au fost republicate cu modificări. În schimb s-a alcătuit versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.[2]

În privinţa condiţiilor de formă cerute pentru validitatea actelor legislative, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede semnarea de către preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului (procedură legislativă ordinară) sau de preşedintele instituţiei care le-a adoptat (procedură legislativă specială) şi publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.[3]

Cel de-al doilea sens al conceptului de validitate al normei de drept, priveşte adoptarea ei. Pentru ca o normă să poată fi validă ea trebuie să fie emisă de un deţinător legitim al puterii de a impune reguli, într-o procedură anterior stabilită.

Teoreticieni ai dreptului, printre care şi Hans Kelsen, considerat a fi cel mai mare teoretician al dreptului din secolul al XX-lea, au tins să identifice validitatea cu legalitatea actelor de emitere a normelor şi să ignore sau să subaprecieze aspectul factual al legii şi anume cel de eficacitate a unei voinţe care emite comenzi.[4] Axel Hagerstrom s-a numărat printre autorii care au accentuat numai eficacitatea sau „legea ca fapt” şi au ignorat accepţiunea de validitate ca legalitate.

Thomas d’Aquino a afirmat că este nedreaptă acea lege care depăşeşte împuternicirile acordate autorului ei. Hugo Grotius, reprezentant al şcolii teoriei contractualiste,  care l-a avut pe J.J.Rousseau ca exponentul cel mai de seamă, a considerat că dreptul autorităţii de a emite legi izvorăşte din angajamentul membrilor societăţii de a se supune unei guvernări de ei aleasă, puterea în stat având legitimarea dată de popor şi nu de divinitate.[5]

Tratatele insitutive, în forma lor iniţială, au conferit rolul de legislator Consiliului, iar votul trebuia să fie unanim. Tratatul Comunităţii Economice Europene prevedea ca, de la 1 ianuarie 1966, să se treacă de la votul în unanimitate la votul majoritar. Franţa a provocat aşa-zisa „criză a scaunului gol”, prin retragerea reprezentantului său din Consiliu, cu consecinţa imposiblităţii luării oricărei decizii.

Crizei „scaunului gol”, care a durat 6 luni, i s-a pus capăt prin „compromisul de la Luxemburg” (ianuarie 1966), prin care s-a convenit să nu se recurgă la decizia majoritară atunci când sunt afectate interesele fundamentale ale unui stat membru. În acest caz, discuţiile trebuie continuate până la ajungerea la un compromis care să fie adoptat în unanimitate. A fost prima breşă făcută în principiul suveranităţii statelor membre. Această mişcare s-a înscris în curentul promovat de Jean Monnet de înlocuire a suveranităţii naţionale cu o construcţie federală de „State ale Europei”, obiectiv pentru care era necesară o integrare funcţională („funcţionalismul sectorial al lui Monnet”).[6]

Tratatul de la Amsterdam prevedea că orice membru care se abţine de la vot nu trebuie să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea şi să se abţină de la orice acţiune care ar intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii decurgând din acea decizie. Celelalte state erau obligate să-i respecte decizia.

Evident că renunţarea la unanimitate a fost de natură să ştirbească suveranitatea statelor membre, însă consecinţele se produc şi în planul validităţii dreptului european. Dreptul emanat de la un organ de tipul Consiliului, este un drept provenind de la un legiuitor căruia i-a fost dată de către popor această putere? O analiză asupra naturii juridice a Consiliului este necesară pentru a putea răspunde la această întrebare.

Potrivit principiului aplicabil în construcţia comunitară al separării competenţelor şi reprezentării intereselor, principiu cu un efect echivalent celui din dreptul intern al separării puterilor statului, Consiliul reprezintă interesul statelor. Consiliul , însă, este alcătuit din miniştrii de resort ai statelor membre, presoane care nu au venit în faţa naţiunilor pentru a le cere votul. În schimb, reglementările adoptate de aceste persoane care nu au girul popoarelor, în conflict cu dreptul adoptat de parlamentele naţionale, organe legiuitoare alese şi cărora li s-a transferat puterea popoarelor, prevalează şi îl înlătură de la aplicare.

Această minare a validităţii dreptului comunitar a fost întrucâtva acoperită după adoptarea Actului Unic European. Tratatele de la Roma din 1957 au prevăzut unificarea celor trei adunări parlamentare ale Comunităţilor sub denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană. La 30 martie 1962, Adunarea Parlamentară Europeană a adoptat o rezoluţie prin care s-a autodenumit „Parlament European”. Denumirea a fost confirmată prin Declaraţia solemnă a Consiliului European de al Stutgart din 1983. Prin Actul Unic European (AUE – 1986) a fost consacrată oficial schimbarea naturii juridice a acestei instituţii politice din adunare cu rol de control politic în for al reprezentanţilor popoarelor statelor membre ale Uniunii Europene, cu atribuţii de legiferare.

Deşi, prin Actul Unic European au fost extinse competenţele Parlamentului European, Consiliul putea trece peste veto-ul  Parlamentului European în majoritatea domeniilor de strategie privind piaţa unică. Acest veto însă, nu putea fi depăşit decât printr-un vot în unanimitate. Prin votul cu majoritate calificată s-a prevăzut a se înlătura veto-ul naţional în mai multe domenii aparţinând pieţei unice.

Prin aceste din urmă amintite prevederi, discuţia asupra validităţii dreptului european este readusă în punctul iniţial. Prevederile Tratatului de reformă de la Lisabona, la rândul lor, adâncesc dilema şi sporesc substanţial complexitatea ei.

Articolul 14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de reformă, prevede că Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale. Într-un termen de 8 săptămâni, orice parlament naţional, şi orice cameră a unui parlament naţional, acolo unde parlamentul este bicameral, poate adresa preşedintelui Parlamentului European sau al Consiliului, un aviz motivat în care să expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform principiului subsidiarităţii.

Fiecare parlament naţional care se pronunţă asupra actelor trimise de Parlament sau Consiliu dispune de două voturi. Chiar dacă, atât Parlamentul European sau Consiliul sunt obligate să ţină seama de avizele motivate, adresate de parlamentele naţionale, iar atunci când avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect legislativ a principiului subsidiarităţii reprezintă cel puţin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor naţionale, proiectul trebuie reexaminat, Parlamentul European poate hotărî fie să menţină proiectul, fie să îl modifice, fie să îl retragă. La fel se întâmplă şi în cazul în care proiectul de act legislativ a fost emis de Comisie, un grup de state membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii.

Rezultă din aceste prevederi că instituţia comunitară, în afară de faptul că a luat din atributele de suveranitate ale statelor membre prin partajarea competenţelor conform principiului subsidiarităţii a devenit şi decizională în conflictele de competenţă invocate de parlamentele naţionale, iar competenţa exclusivă a Uniunii Europene cuprinde domenii foarte importante pentru suveranitatea statelor. Aceste domenii sunt: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună.[7]

Se pune problema identificării sursei care a autorizat autoritatea supremă dintr-un stat să cedeze părţi din suveranitatea naţională. Potrivit Constituţiei, România este stat naţional, suveran şi independent (art.1) iar suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu (art.2).[8]

Este adevărat că la revizuirea Constituţiei din 2003 au fost introduse prevederi ce conţin o autorizare a Parlamentului României de a adopta în şedinţă comună a camerelor, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, o lege de aderare a României la Tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate.

Se observă ,cu uşurinţă, că în Constituţie nu se face vorbire de cedarea unor atribute ale suveranităţii. Termenul folosit este „unele atribuţii”. Formula folosită în continuare „exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate”, impune la modul absolut votul cu unanimitate. Sintagma „exercitarea în comun” nu poate avea în niciun fel accepţiunea adoptării în procedura votului cu majoritate calificată (VMC), şi cu atât mai puţin a votului cu majoritate simplă (VMS) a reglementărilor care intră în sfera suveranităţii naţionale.

Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în Constituţia Franţei. Articolul 3 al acesteia prevede că suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin reprezentaţii săi şi prin referendum. Apoi în titlul XV, intitulat Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană”, se prevede că „sub rezerva reciprocităţii şi în conformitate cu modalităţile prevăzute de Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, Franţa consimte la transferurile de competenţe necesare pentru întemeierea uniunii economice  şi monetare europene.[9] Sub aceeaşi rezervă şi în conformitate cu Tratatul CE pot fi consimţite transferurile de competenţe necesare pentru stabilirea normelor privind libera circulaţie a persoanelor şi a celor din domeniile legate de aceasta.[10]

Guvernul supune Adunării Naţionale şi Senatului, proiectele sau propunerile de acte ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene. Fiecare cameră poate adopta rezoluţii europene pe marginea acestor proiecte şi propuneri.

Din prevederile arătate mai sus, nu pot fi formulate concluzii potrivit cărora Constituţia Republicii Francezear  autoriza transferuri de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene.

În aceste condiţii se poate considera relansată discuţia asupra validităţii dreptului european. Von Wright a descris procesul de înlocuire a unei norme valide de o normă uzurpatoare şi devenirea ei ca normă suverană. Printr-un act de insubordonare, care poate fi numit act de uzurpare, autoritatea subordonată emite o normă juridică nevalidă transgresând limitele competenţei stabilite de autoritatea superioară. Pentru astfel de situaţii a întrevăzut două deznodăminte. Primul este ca să determine autoritatea emitentă a normei inferioare să se abţină de la acte ilegale. Cel de-al doilea deznodământ posibil ar fi ca norma superioară să înceteze să mai existe ca o consecinţă a faptului că uzurpatorul a avut câştig de cauză. Norma uzurpatorului încetează să mai fie nevalidă, fără însă să poată fi apreciată ca validă pentru că nu se poate raporta la o altă normă superioară. Pentru că nu este nici validă şi nici invalidă, ea devine normă suverană. Pe această schemă logică ar putea fi validată şi norma de drept european care devine astfel normă suverană, cu toate consecinţele care decurg din acest atribut.

BIBLIOGRAFIE

  1. Georg Henrik von Wright, Normă şi acţiune, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
  2. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 83/30.03.2010
  3. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
  4. Radu Stancu, Norma juridică, Editura Tempus, 2002
  5. Mădălina Viziteu, Radu Stancu, Drept comunitar, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2010
  6. Guy Isaac, Marc Blanquet,Droit général de l’Union Européenne, 9-me Edition, Sirey Universite.
  7. Edmond Jouve, Le Général de Gaulle et la Construction l’Europe (1940-1966), vol.I et II, Universite de Paris, Faculte de Droit et des Sciences Economiques, Librairie générale de droit et de Jurisprudence, R.Pichon et Durand – Auzias, Paris, 1967.
  8. Philippe Jestaz, Le sources du droit, Dalloz, 2005.
  9. Francis Lefebvre, Commonaute Européenne, 2002-2003.
  10. Christian Gavalda, Gilbert Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, 4eedition, Groupe Lexis Nexis, 2002.
  11. Sandrine Gelin, Jean-François Guedon, QCM, Europe et Union européenne, Edition d’Organisation, 2004.
  12. Steven P.Mc Giffen, Uniunea Europeană,Ghid critic, Ediţie nouă,
    Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti.
  13. Tratatele institutive.
  14. Tratatul privind Uniunea Europeană.
  15. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
  16. Editia specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, www.eur-lex.europa.eu.

17. Adrian Năstase, Europa quo vadis? – spre o Europă unită, Editura „Monitorul Oficial”,Bucureşti, 2003


[1] Georg Henrik von Wright, Normă şi acţiune, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, cap. X

[2] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 83/30.03.2010

[3] Art. 297 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

[4] Apud Radu Stancu, Norma juridică, Editura Tempus, 2002, pag. 79

[5] Idem

[6] Mădălina Viziteu, Radu Stancu, Drept comunitar, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2010, p.22-23

[7] Art. 3 din Tratatul privin Uniunea Europeană

[8] Monitorul Oficial Partea I, nr. 767/31.10.2003

[9] Art. 88-2 din Constituţia Franţei

[10] Idem

Leave a Comment

Filed under Articole drept

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.