Aspecte privind libera circulatie a capitalurilor si platilor in reglementarea si jurisprudenta comunitaraConf. univ. dr. Radu Stancu

Capital within the EU may be transferred in any amount from one country to another. All intra-EU transfers in euro are considered as domestic payments and bear the corresponding domestic transfer costs. This includes all member States of the EU, even those outside the Eurozone providing the transactions are carried out in euro. Credit/debit card charging and ATM withdrawals within the Eurozone are also charged as domestic, however paper-based payment orders, like cheques, have not been standardised so these are still domestic-based. The ECB has also set up a clearing system, TARGET, for large euro transactions.

 

Libera circulaţie a capitalurilor este reglementată general de dispoziţiile articolelor 63 (ex – articolul 56 TCE), articolul 64 (ex – articolul 57 TCE), articolul 65 (ex – articolul 58 TCE) şi articolul 66 (ex – articolul 59 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Articolul 63 (ex – articolul 56 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice orice restricţii privind circulaţia capitalurilor sau privind plăţile între statele membre precum şi între statele membre şi ţările terţe.

Dispoziţiile articolului 63 nu aduc atingere aplicării în raport cu ţările terţe a restricţiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor către ţări terţe sau provenind din ţări terţe în cazul în care acestea implică:

– investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare;

– stabilirea, prestarea de servicii financiare;

– admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.

În privinţa statelor membre Bulgaria, Estonia şi Ungaria, data avută în vedere la determinarea restricţiilor în vigoare în temeiul legislaţiilor naţionale este 31 decembrie 1999.

Parlamentul European şi Consiliul, pentru realizarea obiectivului liberei circulaţii a capitalurilor între statele membre şi ţări terţe, în cea mai mare măsură posibilă şi fără a aduce atingere celorlalte capitole ale tratatelor adoptă în procedură legislativă ordinară, măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe care implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.

Deşi Parlamentul European este constituit ca urmare a votului cetăţenilor europeni, şi este cel mai îndreptăţit să adopte măsuri legislative, această îndreptăţire fiind recunoscută şi transpusă în tratate în privinţa legiferării în comun cu Consiliul, în procedura codeciziei, există încă în tratate prevederi care dau competenţă legislativă specială Consiliului. Art. 64 (ex – art. 57 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene derogă de la procedura legislativă ordinară şi dă dreptul Consiliului să hotărască, în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, adoptarea de măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în privinţa liberalizării circulaţiei capitalurilor având ca destinaţie sau provenind din ţări terţe.

„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”.

Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un act normativ comunitar, aşa cum s-a procedat la libera circulaţie a serviciilor. Definirea s-a făcut de către Curtea de Justiţie. Desemnează operaţiunile financiare care vizează în mod esenţial plasarea şi investirea sumelor în cauză, şi nu plata pentru o anumită prestaţie. Curtea de Justiţie a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie.

Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt cetăţenii statelor membre, dar şi cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru UE, în conformitate cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).

Liberalizarea circulaţiei capitalurilor în UE s-a făcut treptat prin trei directive (din 18 decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986, nr. 86/566, JOCE, L332 din 26 noiembrie 1986 şi nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) şi prin Tratatul de la Maastricht.

Prin liberalizarea circulaţiei în UE s-au realizat o mai bună repartiţie a capitalurilor şi o creştere globală a eficacităţii acestora.

Un stat membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulaţie a capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar asemenea măsuri pot fi aplicate numai de o manieră nediscriminatorie.

Orice persoană căreia i se aplică o astfel de măsură trebuie să dispună de o cale de atac.

Libera circulaţie a capitalurilor nu aduce atingere dreptului statelor membre:

  • de a aplica dispoziţiile legislaţiilor fiscale care disting între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile au fost investite;
  • de a adopta măsurile necesare pentru a combate încălcarea legislaţiei lor, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, precum şi de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate din motive de ordine publică sau siguranţă publică.

Aceste măsuri nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor (art. 58 TCE).

Consiliul, la propunerea Comisiei, poate să adopte, în raport cu ţările terţe, măsuri de salvgardare pentru o perioadă de şase luni. Aceste măsuri pot fi luate în împrejurări excepţionale sau atunci când capitalurile provenind din ţările terţe ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare.

Dacă nu au fost adoptate aceste măsuri de către Consiliu, un stat membru poate adopta, în raport cu ţările respective, din raţiuni politice grave şi din motive de urgenţă, măsuri unilaterale împotriva unei ţări terţe în ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor şi plăţile. comisia şi celelalte state sunt informate până cel mai târziu la data întrării lor în vigoare.

Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide ca statul membru care a luat aceste măsuri să le modifice sau să le elimine.

Această competenţă a Consiliului nu este excesivă în raport cu suveranitatea statelor, deoarece priveşte moneda unică, şi nu moneda naţională a statelor care nu sunt în zona euro.

Articolul 56 TCE (actual articolul 63 TFUE) se opune legislaţiei unui stat membru privind impozitul pe venit care subordonează dreptul persoanelor fizice rezidente şi integral supuse la plata impozitului, de a beneficia atât de deducerea din baza impozabilă a pierderilor provenind din închirierea şi arondarea unui bun imobil în anul producerii acestora, cât şi de aplicarea unei armonizări degresive, în cazul determinării veniturilor obţinute dintr-un astfel de bun, condiţiei ca acesta din urmă să fie situat pe teritoriul statului membru respectiv (C – 35/08)[1].

O legislaţie naţională care interzice, în lipsa unei autorizări administrative prealabile a ministrului de resort, exercitarea unor activităţi transfrontaliere de către o întreprindere care are prin lege misiunea de a-şi desfăşura activitatea în cadrul politicii privind locuinţele a statului membru respectiv, în măsura în care o astfel de reglementare nu se întemeiază pe criterii obiective, nedescriminatorii şi cunoscute în prealabil care pot circumscrie suficient exercitarea de către autorităţile naţionale a puterii lor de apreciere, trebuie interpretat în sensul că se opune articolului 56 CE (actual art. 63 TFUE) care interzice restricţia privind circulaţia capitalurilor şi plăţile între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe (C – 567/07)[2].

În măsura în care dreptul comunitar, în stadiul său actual, într-o situaţie de impozitare mai împovărătoare a veniturilor mobiliare de origine străină decât impozitarea veniturilor mobiliare plătite de o societate stabilită în statul membru de reşedinţă, nu impune criterii generale pentru repartizarea competenţelor între statele membre în legătură cu eliminarea dublei impuneri în cadrul Uniunii Europene, articolul 56 CE (actual 63 TFUE) nu se opune unei convenţii fiscale bilaterale în temeiul căreia dividendele distribuite de o societate stabilită într-un stat membru unui acţionar rezident în alt stat membru pot fi impozitate în cele două state membre şi care nu prevede că statul membru în care este rezident acţionarul îi revine obligaţia necondiţionată de evitare a dublei impuneri juridice care rezultă din aceasta.

Aplicarea unui regim fiscal mai puţin favorabil dividendelor obţinute în străinătate decât dividendelor de provenienţă naţională, respectiv o scutire fiscală pentru dividendele distribuite de societăţile naţionale, excluzând dividendele distribuite de societăţile care îşi au sediul într-un alt stat membru, contravine dispoziţiilor articolelor 43 CE şi 56 CE.

Articolele 56 şi 58 CE nu se opun dublei impozitări rezultând din imposibilitatea de a deduce impozitul perceput într-un alt stat membru din impozitul naţional atunci când bunurile succesorale situate în acest din urmă stat membru sunt conturi bancare.

Dacă o societate de capital rezidentă, deţine la o altă societate de capital o participaţie mai mică de 10% şi înregistrează o reducere de profit datorită unei amortizări parţiale a participaţiei sale deţinute la această societate, articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că se opune la o interdicţie de a deduce reducerea de profit rezultat dintr-o astfel de participaţie la o societate nerezidentă decât pentru participaţia la o societate rezidentă.

Diferenţa de tratament fiscal făcută în raport de locul investiţiei este de natură să descurajeze un acţionar să facă investiţii de capital într-o societate stabilită în alt stat membru. Totodată, determină un efect restrictiv faţă de societăţile constituite în alte state constituind pentru acestea un obstacol în calea obţinerii de capital din alt stat membru. Expirarea mai devreme a posibilităţii de a reduce valoarea profitului impozabil prin amortizare parţială la o societate stabilită în alt stat, o poate determina să le înstrăineze mai repede detinerile decât ar fi făcut-o în cazul în care deţinerile erau la o societate din statul de rezidenţă. Este nerelevant faptul că tratamentul diferenţiat şi discriminatoriu, pozitiv pentru cele rezidente şi negativ pentru societăţile nerezidente a fost instituit pentru o perioadă limitată, deoarece nu înlătură posibilitatea ca diferenţa de tratament să producă efecte importante şi astfel restricţia în libera circulaţie a capitalurilor să fie reală (C – 377/07)[3].

Comunitatea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi Confederaţia Elveţiană, pe de altă parte, au încheiat la 21 iunie 1999, la Luxemburg, şapte acorduri privind libera circulaţie a persoanelor, acorduri care au intrat în vigoare la 1 iunie 2002.

S-a convenit prin aceste acorduri ca realizarea liberei circulaţii a persoanelor între ele să se întemeieze pe normele care se aplică în Comunitatea Europeană.

Articolul 1 din acord, cu titlul marginal „Obiectiv”, prevede:

„Obiectivul prezentului acord, în beneficiul resortisanţilor statelor membre ale Comunităţii Europene şi ai Elveţiei, este:

  • de a acorda dreptul de intrare, de şedere, de acces la o activitate economică salariată, de stabilire ca lucrător care desfăşoară o activitate independentă şi dreptul de a rămâne pe teritoriul părţilor contractante;
  • de a facilita prestarea de servicii pe teritoriul părţilor contractante şi, în special, liberalizarea prestării de servicii de scurtă durată;
  • de a acorda dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul părţilor contractante persoanelor care nu desfăşoară o activitate economică în ţara gazdă;
  • de a acorda condiţii de viaţă, de angajare şi muncă identice cu cele acordate resortisanţilor proprii.”

Acordul, la articolul 5 alineatul (1), cu titlul „Prestatorul de servicii”, prevede:

„Fără a aduce atingere altor acorduri specifice încheiate între părţile contractante care se referă în special la prestarea de servicii (inclusiv Acordul privnd achiziţiile publice, în măsura în care reglementează prestarea de servicii), persoanele care prestează servicii, inclusiv societăţile, în conformitate cu dispoziţiile din anexa I, au dreptul de a presta un serviciu, pe teritoriul celorlalte părţi contractante pe o perioadă care să nu depăşească 90 de zile de muncă efectivă în decursul unui an calendaristic.”

Articolul 25 din anexa I prevede:

„(1) Un resortisant al unei părţi contractante care are drept de şedere şi reşedinţă principală în statul gazdă se bucură de aceleaşi drepturi ca un cetăţean în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile. Acesta îşi poate stabili reşedinţa principală în statul gazdă în orice moment în conformitate cu normele naţionale indiferent de durata angajării sale. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri.

(2) Un resortisant al unei părţi contractante care are drept de şedere, dar care nu are reşedinţa principală în statul gazdă, beneficiază de aceleaşi drepturi ca un cetăţean în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile necesare pentru activitatea sa economică. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri. El poate fi, de asemenea, autorizat să cumpere o a doua reşedinţă sau o casă de vacanţă. Prezentul acord nu afectează normele care se aplică investiţiilor de capital sau afacerilor cu terenuri libere de construcţii şi cu apartamente.

(3) Un lucrător transfrontalier se bucură de aceleaşi drepturi ca un resortisant în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile pentru activitatea sa economică şi a unei rezidente secundare. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri. Acesta poate fi, de asemenea, autorizat să cumpere o casă de vacanţă. Prezentul acord nu afectează normele care se aplică în statul gazdă investiţiilor de capital sau afacerilor cu terenuri libere de construcţii şi apartamente.”

Legea austriacă privind dobândirea de bunuri mobile de către resortisanţii străini, intrată în vigoare la 4 martie 1998, prevede la articolul 1 alineatul (1):

„(1) Validitatea dobândirii între vii, de către un resortisant străin, a proprietăţii (coproprietăţii), a unui drept de construcţie, a unui drept de servitute personală, privind fondurile construite sau neconstruite de orice natură sau punerea în posesie a unui resortisant străin cu privire la un astfel de fond în temeiul unui contract de închiriere cu menţionarea în registrul funciar este condiţionată de autorizarea sa administrativă.”

Categoria juridică de „resortisant străin” este definită de articolul 2 din aceeaşi lege austriacă:

„ În sensul prezentei legi, este considerat resortisant străin:

  1. orice persoană fizică fără cetăţenie austriacă;
  2. orice persoană juridică şi orice societate de persoane care au capacitate juridică şi sediul în Austria în care resortisanţii străini în sensul punctelor 1 şi 2 deţin o participaţie majoritară;
  3. orice persoană juridică şi orice societate de persoane care au capacitate juridică şi sediul în Austria, în care resortisanţii străini în sensul punctelor 1 şi 2 deţin o participaţie majoritară;

[ …]”

Articolul 3 din legea menţionată mai sus, exceptează de la aplicabilitatea art. 1 din aceeaşi lege, persoanele fizice şi persoanele juridice care beneficiază de libertăţile stabilite de dreptul Uniunii şi de Acordul privind Spaţiul Economic European şi, potrivit acestui articol 3, punctul 3, „în măsura în care alte angajamente internaţionale se opun acestor dispoziţii.”

Articolul 5 din aceeaşi lege prevede:

„(1) Drepturile vizate la articolul 1 alineatul (1) nu pot face obiectul unei înscrieri în registrul funciar în beneficiul unui resortisant străin [ … ] decât cu condiţia ca autorul cererii să prezinte decizia de acordare a unei autorizaţii potrivit prezentei legi [ …].

[ … ]

(4) dacă dobândirea unui drept este scutită în temeiul articolului 3 punctul 2 sau 3, de obligaţia autorizaţiei prevăzute la articolul 1, autoritatea municipală trebuie să confirme acest lucru în scris dobânditorului, la simpla cerere însoţită de elementele de probă necesare (atestare negativă).”

Cerinţa atestării negative a fost introdusă la 4 martie 1998.

O societate cu răspundere limitată (Finanzierungsberatung Immobilientcenhand und Anlageberatung Gmbh – prescurtat „FIAG”) cu sediul social în Viena (Austria), a dobândit, la 18 aprilie 2007, prin contract de vânzare, un bun imobil situat în oraşul Viena. Părţile sociale ale acestei societăţi erau deţinute de societăţi pe acţiuni elveţiene. În contract s-a menţionat că nu era necesară pentru contractul de vânzare, obţinerea unei autorizaţii pentru dobândirea de bunuri imobile de către un străin, în temeiul articolului 25 din anexa 1 la Acord. La acel moment majoritatea părţilor sociale ale FIAG erau deţinute de o societate cu sediul social în Elveţia.

În urma unor impedimente la înscrierea în registrul funciar şi opoziţiei făcute de Fokus Invest la radierea unor menţiuni făcute în favoarea sa, cerere de radiere făcută de FIAG, a aparut un litigiu intre FIAG si Fokus Invest, litigiu care a fost supus soluţionării judecătoreşti la instanţa civilă din Viena.

Instanţa civilă vieneză a menţinut înscrierea pentru motivul că, în temeiul articolului 25 din anexa I la acest acord, o societate al cărui sediu este situat în Austria şi ale cărei părţi sociale sunt deţinute exclusiv de societăţi elveţiene ar beneficia de acelaşi tratament ca şi o societate austriacă. Prin urmare nu este necesar să prezinte o „atestare negativă” a autorităţii competente pentru scutirea tranzacţiei în cauză de obligaţia de autorizare.

Hotărârea a fost atacată de Fokus Invest, care, printre înscrierile făcute la Registrul funciar avea şi o înscriere de rang inferior în favoarea sa, a punerii în aplicare a unei proceduri de licitaţie care urmărea obţinerea plăţii unor creanţe şi a unor cheltuieli.

Instanţa de recurs a cerut Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să pronunţe o hotărâre preliminară în temeiul art. 234 CE.

Instanţa de trimitere a cerut C.J.U.E. să stabilească:

  1. Dacă articolul 25 din anexa I la Acord, trebuie interpretat în sensul că egalitatea de tratament cu resortisanţii naţionali prevăzută în materie de dobândire de bunuri imobile este aplicabilă persoanelor fizice dar nu şi societăţilor?
  2. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

Dispoziţiile legii Landului Viena privind dobândirea de bunuri imobile de către resortisanţii străini, care impun prezentarea unei atestări de scutire de obligaţia de autorizare în cazul dobândirii de bunuri imobile de către societăţi străine în sensul articolului 2 punctul 3 din acesta [articolul 5 alineatul (4) şi articolul 3 punctul 3 din această lege], constituie o restricţie privind libera circulaţie a capitalurilor (articolul 56 CE) admisibilă în raport cu Confederaţia Elveţiană, ca ţară terţă, potrivit articolului 57 alineatul 1 din CE?

La o întrebare asemănătoare cu prima întrebare în hotărârea pronunţată în C – 351/08[4] (Grimme) C.J.U.E. a arătat că acordul cu Confederaţia Elveţiană a fost semnat ulterior respingerii de către Confederaţia Elveţiană, la 6 decembrie 1992, a Acordului privind Spaţiul Economic European (SEE) şi că, prin refuzul său, aceasta nu a subscris la proiectul unui ansamblu economic integrat, cu o piaţă unică, fondat pe reguli comune între membrii săi, ci a preferat calea înţelegerilor bilaterale cu Uniunea şi cu statele sale membre în domenii stabilite.

Curtea a apreciat că invocarea articolului 48 CE, în sensul că societăţile ar fi asimilate persoanelor fizice în privinţa libertăţii de stabilire, nu este pertinentă în această cauză. Interpretarea dreptului Uniunii privind piaţa internă nu poate fi transpusă automat în cazul interpretării Acordului dintre Uniunea Europeană şi Confederaţia Elveţiană şi că, în orice caz, persoanele juridice nu se bucură, în temeiul acordului de dreptul de stabilire.

Prin Acordul în cauză, dreptul de stabilire pe teritoriul unei părţi contractante este rezervat numai lucrătorului care desfăşoară o activitate independentă care este resortisant al unui stat membru al Uniunii sau al Confederaţiei Elveţiene. Articolul 1 litera (a) din Acord recunoaşte, în mod explicit, ca având ca obiect dreptul de stabilire al lucrătorului care desfăşoară o activitate independentă numai persoanelor fizice, drept de care nu se bucură şi persoanele juridice.

Prin urmare, articolul 25 din Anexa I la Acordul dintre Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia pe de o parte şi Confederaţia Elveţiană, pe de cealaltă parte, privind libera circulaţie a persoanelor, din 21 iunie 1999, trebuie interpretat în sensul că egalitatea de tratament cu resortisanţii naţionali prevăzută în materia dobândirii de bunuri imobile este aplicabilă exclusiv persoanelor fizice.

La cea de-a doua întrebare, C.J.U.E. a răspuns că articolul 64 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) trebuie interpretat în sensul că dispoziţiile Legii Landului Viena privind dobândirea de bunuri imobile de către resortisanţii străini, din 31 martie 1998, care impun resortisanţilor străini, în sensul acestei legi, în cazul dobândirii de bunuri imobile situate în Landul Viena, obligaţia de a fi titulari ai unei autorizaţii pentru această dobândire sau prezentarea unei atestări potrivit căreia condiţiile prevăzute de această lege pentru a beneficia de o scutire de această obligaţie sunt întrunite, constituie o restricţie privind libera circulaţie a capitalurilor admisibilă în privinţa Confederaţiei Elveţiene ca ţară terţă.

Articolul 64 alineatul (1) TFUE, care interzice restricţiile privind libera circulaţie a capitalurilor, în sensul articolului 63 TFUE, nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor aflate în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii indirecte, inclusiv, investiţiile imobiliare.

În reglementările comunitare privind libera circulaţie a capitalurilor, dar şi liberei circulaţii a serviciilor, un volum semnificativ îl ocupă asigurările.

Cu privire la felul asigurărilor pot fi întâlnite multe clasificări, aceste clasificări având o natură doctrinară şi nu legală. În plus, societăţile de asigurări au propriile lor clasificări. Pentru a evita riscurile excesive, societăţile de asigurări la rândul lor, se asigură la alţi asiguratori. Astfel, au apărut reasigurările, domeniu distinct al serviciilor.

În principal asigurările sunt de bunuri, de răspundere civilă, de sănătate (de accidente şi boală), de viaţă.

Apoi mai sunt asigurările de sănătate, asigurările sociale (pensii pentru atingerea vârstei standard) numite şi prestaţii sociale. Existenţa acestor asigurări în condiţiile liberei circulaţii a persoanelor generează fluxuri financiare între statele membre, recunoaşteri ale perioadelor de cotizare, plăţi pentru servicii medicale ş.a.

Existenţa acestor fluxuri financiare, dar şi a celor decurgând din libera circulaţie a mărfurilor a impus reglementări de natură bancară.

Decizia Consiliului din 22 martie 1971 privind consolidarea cooperării dintre băncile centrale ale statelor membre şi Comunitatea Economică Europeană a stabilit că statele membre îşi coordonează politicile monetare şi de credit ţinând cont de orientările de politică economică generală stabilite de Consiliu. Acestea trebuie să îşi coordoneze politicile în domeniul monetar şi de credit în cadrul Comitetului guvernatorilor băncilor centrale, să stabilească orientări generale care să fie urmate de fiecare dintre ele, în special cu privire la evoluţia lichidităţii bancare, condiţiile pentru acordarea de credite şi nivelul dobânzilor şi să stabilească metode practice pentru aplicarea acestei proceduri.

Directiva Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratat (88/361/CEE) a stabilit că mişcările de capital acoperă:

– toate operaţiunile necesare mişcărilor de capital, încheierea şi executarea tranzacţiilor şi transferurilor aferente;

– operaţiunile efectuate de orice persoană fizică sau juridică, inclusiv operaţiunile privind activele şi pasivele statelor membre sau ale altor instituţii ale administraţiei publice şi organizaţii publice, conform dispoziţiilor art. 68 din Tratat;

– accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piaţă utilizate pentru efectuarea operaţiunii în cauză, ex.: tranzacţii la termen, tranzacţii cu primă sau garanţie, operaţiuni swap contra alte active, deschidere de conturi, plasarea de fonduri în aceste conturi, tranzacţii valutare la termen);

– operaţiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obţinute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligaţiilor comunitare;

– operaţiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.

Această listă nu are caracter limitativ şi nici exhaustiv.

Directiva 88/361/CEE a stabilit şi sfera investiţiilor directe, investiţiilor imobiliare, operaţinilor cu valori mobiliare tranzacţionate în mod obişnuit pe piaţa de capital ş.a., care vor fi prezentate în continuare.

Sunt investiţii directe, investiţiile de toate tipurile efectuate de către persoane fizice sau de către întreprinderi comerciale, industriale sau financiare care servesc la stabilirea sau menţinerea unor legături directe şi de durată între persoana care furnizează capitalul şi antreprenorul sau întreprinderea cărora le-a fost pus la dispoziţie capitalul în vederea desfăşurării unei activităţi economice.

În concret investiţiile directe sunt cele făcute pentru:

  1. înfiinţarea şi extinderea de sucursale sau noi întreprinderi aparţinând doar persoanei care deţine capitalul şi achiziţionarea completă a întreprinderilor existente;
  2. participarea la întreprinderi noi sau deja existente în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile;
  3. credite pe termen lung în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile;
  4. reinvestirea profiturilor în vederea menţinerii unor legături economice durabile;

Este de pus în evidenţă subordonarea acestor participări financiare scopului formării şi/sau menţinerii unor legături durabile.

Împrumuturile pe termen lung sunt cele acordate pe o perioadă mai mare de 5 ani.

În funcţie de participanţi şi locul efectuării, investiţiile directe mai pot fi:

  1. investiţii pe teritoriul naţional efectuate de către nerezidenţi;
  2. investiţii directe în străinătate efectuate de către rezidenţi.

Investiţiile rezidenţilor pe teritoriul naţional nu sunt cuprinse în această clasificare pentru că nu intră în sfera liberei circulaţii a capitalurilor.

Sunt investiţii imobiliare cele făcute pentru achiziţii de clădiri şi terenuri şi construcţia de clădiri de către persoane particulare, în scopul obţinerii de profit sau pentru folosinţă personală. Această categorie cuprinde şi drepturile de uzufruct, servitute şi superficie.

Directiva le clasifică în :

  1. investiţii imobiliare pe teritoriul naţional efectuate de nerezidenţi;
  2. investiţii imobiliare în străinătate efectuate de rezidenţi.

Valorile mobile tranzacţionate la bursa de valori (cotate oficial sau neoficial) sunt valori mobiliare a căror tranzacţionare este controlată prin regulamente, al căror preţ este publicat în mod regulat, fie de către burse de valori oficiale (valori mobiliare cotate oficial) sau de alte organisme aferente bursei de valori – de exemplu comitetele băncilor. Pot să fie : bonuri de tezaur, alte titluri negociabile, certificate de depozit, poliţe bancare, hârtii comerciale si alte asemenea instrumente.

Obligaţiunile sunt valori mobiliare negociabile, cu scadenţa la doi sau mai multi ani de la momentul emiterii, pentru care fixarea ratei dobânzii şi a condiţiilor de restituire a creditului şi a dobânzii sunt stabilite la momentul emiterii.

Acţiunile şi alte valori mobiliare de natură participativă includ dreptul de a subscrie la acţiuni nou emise.

Operaţiunile cu valori mobiliare pe piaţa de capital se fac cu:

  1. acţiuni şi alte valori mobiliare de natură participativă;
  2. obligaţiuni.

Tranzacţiile cu valori mobiliare pe piaţa de capital îmbracă următoarele modalităţi:

  1. achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare interne tranzacţionate prin bursa de valori;
  2. achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine tranzacţionate prin bursa de valori;
  3. achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare interne netranzacţionate prin bursa de valori;
  4. achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine netranzacţionate prin bursa de valori.

Introducerea la bursa de valori sau pe piaţa monetară recunoscută reprezintă admiterea, potrivit unei proceduri specifice, a valorilor mobiliare şi a altor instrumente negociabile la tranzacţionări, controlate fie oficial, fie neoficial la o bursă de valori recunoscută în mod oficial sau pe un segment oficial recunoscut al pieţei monetare.

Emiterea de valori mobiliare şi alte titluri negociabile semnifică vânzarea prin ofertă către public.

Plasarea valorilor mobiliare şi altor instrumente negociabile constă în vânzarea directă a valorilor mobiliare de către emitent sau de către un consorţiu pe care emitentul l-a însărcinat să le vândă, fără a se fi făcut o ofertă către public.

Plasarea valorilor mobiliare şi altor instrumente negociabile constă în vânzarea directă a valorilor mobiliare de către emitent sau de către un consorţiu pe care emitentul l-a însărcinat să le vândă, fără a se fi făcut o ofertă către public.

Admiterea de valori mobiliare pe piaţa de capital se face prin:

  1. introducerea la bursa de valori;
  2. emiterea şi plasarea pe piaţa de capital :
  3. a) acceptarea de valori mobiliare interne pe piaţa străină de capital;
  4. b) acceptarea de valori mobiliare străine pe piaţa internă de capital.

Creditele privind tranzacţiile comerciale sau prestările de servicii la care participă un rezident pot fi :

  1. pe termen scurt (mai puţin de un an);
  2. pe termen mediu (de la unu la cinci ani);
  3. pe termen lung (cinci ani sau mai mult).

În funcţie de creditor şi creditat, creditele, în raport de libera circulaţie a capitalurilor pot fi :

  1. credite acordate de nerezidenţi rezidenţilor;
  2. credite acordate de către rezidenţi nerezidenţilor.

Premiile şi plăţile legate de asigurările de viaţă

  1. contracte încheiate între societăţile de asigurare a creditelor interne cu nerezidenţii;
  2. contracte încheiate între societăţile străine de asigurare a creditelor cu rezidenţii.

Circulaţia capitalului cu caracter personal cuprinde:

  1. împrumuturi;
  2. cadouri şi donaţii;
  3. zestre;
  4. moşteniri şi succesiuni;
  5. plata datoriilor de către imigranţi în ţara anterioară de reşedinţă;
  6. transferul, în timpul perioadei de şedere, al economiilor imigranţilor în ţara anterioară de reşedinţă.

Întreprinderile de plasament sunt întreprinderi care:

– au ca obiect de activitate plasamentul colectiv în valori mobiliare sau în alte active pentru care ele adună capital şi care funcţionează pe principiul dispersării riscului şi

– ale căror unităţi sunt recumpărate sau răscumpărate direct sau indirect din activele acelor întreprinderi, la cererea deţinătorilor, conform condiţiilor legale, contractuale sau statutare.

Articolul 106 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevedea că statele membre se angajează să nu introducă între ele noi restricţii privind transferurile aferente tranzacţiilor invizibile enumerate în anexa III la Tratat.

Potrivit acestei anexe sunt tranzacţii invizibile:

– plata navlului maritim şi fluvial, a transportului rutier, aerian, cheltuieli de escală, cu carburanţii, uleiurile, reparaţiile minore, gararea, cheltuieli pentru şoferi şi personalul de bord;

– drepturi vamale şi taxe;

– cheltuieli de tranzit;

– cheltuielile cu reparaţiile de nave şi mijloace de transport;

– comisioane şi brokeraj;

– profituri şi operaţii de tranzit;

– comisioane şi speze bancare;

– cheltuieli de reprezentare, publicitate, călătorii de afaceri;

– drepturi de autor;

– pensii şi alte venituri similare, pensii de întreţinere;

– succesiuni;

– dote;

– transferuri şi tranzacţii pentru asigurări directe, reasigurări şi retrocesiuni;

– profituri, chirii, arende, dobânzi, onorarii, remuneraţii;

– salarii pentru lucrători frontalieri sau sezonieri şi alte prestaţii ale nerezidenţilor;

– amenzi, impozite şi taxe, cheltuieli cu brevetele şi mărcile;

– daune interese;

– cheltuieli guvernamentale, cotizaţii;

– abonamente la ziare, periodice, cărţi, publicaţii muzicale;

– călătorii şi sejururi cu caracter personal din motive de familie;

– turism;

– contracte de antrepriză;

– altele asemenea.

Din Directiva Consiliului nr. 63/474/CEE din 30 iulie 1963 privind liberalizarea transferurilor aferente tranzacţiilor invizibile care nu au legătură cu libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, a fost stabilită o listă a tranzacţiilor invizibile pentru care statele membre trebuia să acorde autorizaţiile de schimb necesare pentru rezidenţii statelor membre. Domeniile liberalizate au fost: spezele bancare, cheltuielile de reprezentare; participarea filialelor şi sucursalelor la cheltuielile generale ale societăţii principale care are sediul în străinătate şi viceversa; diferenţe, garanţii şi depozite privind operaţiunile la termen cu privire la mărfuri, efectuate conform practicii comerciale obişnuite; cotizaţii; cheltuieli guvernamentale; impozite şi taxe; daune interese, în măsura în care nu pot fi considerate drept capital; rambursări pentru caz de anulare a unor contracte sau a unor plăţi nedatorate; amenzi; plăţi consulare; pensii de întreţinere; speze pentru documentaţie; prime pentru sportivi şi câştiguri din curse.

Prin Directiva 2000/46/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 18 septembrie 2000 a fost reglementată iniţierea, exercitarea şi supravegherea prudenţială a activităţii instituţiilor de bani electronici.

Directiva defineşte banii electronici ca un substitut al monedelor şi bancnotelor, care se stochează pe un dispozitiv electronic, cum ar fi un card electronic sau o memorie de calculator şi care sunt destinaţi, în general, scopului de a efectua plăţi electronice cu valori limitate.

Primirea de fonduri de la public în schimbul banilor banilor electronici, care rezultă într-ul sold creditor în cont deschis la instituţia emitentă, constituie primirea unor depozite sau altor fonduri rambursabile. Rambursabilitatea ar trebui să fie întotdeauna înţeleasă ca fiind la valoare nominală.

Banii electronici. Potrivit Directivei nr. 2000/46CE, „banii electronici” înseamnă o valoare monetară care reprezintă o creanţă asupra emitentului şi care este:

– stocată pe un dispozitiv electronic;

– emisă la primirea de fonduri reprezentând o valoare egală cu cel puţin valoarea monetară emisă;

– acceptată ca un mijloc de plată de către întreprinderi, altele decât cea emitentă.

Activităţile comerciale ale instituţiilor de bani electronici, în afara emiterii banilor electronici, sunt limitate la:

– furnizarea de servicii financiare sau nefinanciare strâns legate, precum gestionarea banilor electronici prin exercitarea unor funcţii operaţionale şi auxiliare legate de emisiunea sa şi emisiunea şi gestionarea altor mijloace de plată, cu excluderea acordării vreunei forme de creditare şi

– stocarea datelor pe dispozitivul electronic în numele altor întreprinderi.

Instituţiilor de bani electronici nu li se permite să deţină nici o participaţie în alte întreprinderi, cu excepţia cazurilor când acestea exercită funcţii operaţionale sau auxiliare, legate de banii electronici emişi sau distribuiţi de instituţia în cauză.

Alte definiţii ţinând de libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor se regăsesc în Regulamentul (CE) nr. 2560/2001 al Parlamentului European.

Prin plăţi transfrontaliere sunt desemnate:

  1. a) transferuri transfrontaliere;
  2. b) tranzacţii transfrontaliere de plată electronică;
  3. c) cecuri transfrontaliere.

Transferurile transfrontaliere sunt tranzacţiile efectuate la iniţiativa unui emitent, printr-o instituţie sau prin sucursala acesteia dintr-un alt stat membru; emitentul şi beneficiarul pot fi una şi aceeaşi persoană.

Tranzacţiile transfrontaliere de plată electronică pot fi:

– transferuri transfrontaliere de fonduri, altele decât cele dispuse şi executate de instituţii, efectuate prin instrumente de plată electronică;

– retrageri transfrontaliere de fonduri, efectuate prin intermediul unui instrument de plată electronică şi încărcarea/descărcarea unui instrument de bani electronici în dispozitive distribuitoare de bani şi bancomate, situate în sediile emitentului sau ale unei instituţii abilitate, prin contract, să accepte instrumentul de plată.

Cecurile transfrontaliere sunt cecuri pe suport hârtie, definite prin Convenţia de la Geneva din 19 martie 1931 privind cecurile, trase asupra unei instituţii situate în interiorul Comunităţii şi utilizate pentru operaţii transfrontaliere, în interiorul Comunităţii.

Instrumentul de plată electronică este un instrument de plată la distanţă şi un instrument de bani electronici, care permite posesorului/titularului să efectueze una sau mai multe operaţii de plată electronică.

Instrumentul de plată la distanţă este cel care permite posesorului titularului accesul la fondurile din contul său la o instituţie, prin care plata poate fi efectuată către un beneficiar şi care necesită, în mod normal, un cod personal de identificare, şi o altă dovadă similară a identităţii. Include:

– cardul de plăţi (carduri de credit, de debit, de debit amânat sau carduri reîncărcabile);

– carduri care permit efectuarea de operaţiuni bancare, telefonic sau la domiciliu.

Nu include transferurile transfrontaliere de fonduri.

Instrumentul de bani electronici este fie instrumentul de plată reîncărcabil, fie un card cu valoare stocată, fier memoria unui calculator, pe care sunt stocate electronic unităţi valorice.

Instituţie este termenul care desemnează orice persoană fizică sau juridică care execută plăţi transfrontaliere ca parte a activităţii sale.

Taxe percepute înseamnă orice taxă percepută de o instituţie şi care este legată în mod direct de o plată transfrontalieră în euro.

În 2002 Consiliul a invitat Comisia să instituie comitete însărcinate să o consilieze în domeniul bancar, al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale.

Pentru domeniul bancar, s-a prevăzut un Comitet European al inspectorilor bancari. Acest comitet este însărcinat cu reflecţia, dezbaterea şi emiterea unor avize Comisiei în domeniul reglementării şi supravegherii bancare şi trebuie să contribuie la aplicarea coerentă şi în timp util a legislaţiei comunitare în statele membre, la convergenţa practicii autorităţilor de control de pe întreg teritoriul Uniunii Europene, precum şi la promovarea cooperării în domeniul bancar, inclusiv prin intermediul schimbului de informaţii. Existenţa Comitetului nu exclude organizarea unui control bancar la nivel naţional şi comunitar.

Comitetul European al inspectorilor bancari este format din înalţi reprezentanţi:

  1. a) ai autorităţilor publice ale statelor membre însărcinate cu controlul prudenţial al instituţiilor de credit;
  2. b) ai băncilor centrale investite cu o responsabilitate operaţională specifică în cadrul controlului individual al instituţiilor de credit, în paralel cu autoritatea publică naţională competentă;
  3. c) ai băncilor centrale care nu participă direct la controlul individual al instituţiilor de credit, inclusiv ai Băncii Centrale Europene.

Fiecare stat membru desemnează doi înalţi reprezentanţi, iar Banca Centrală Europeanădesemnează un reprezentant care participă la reuniunile Comitetului european al inspectorilor bancari.

De asemenea, Comisia Europeană este reprezentată la reuniunile Comitetului de un înalt reprezentant care participă la dezbateri.

Comitetul îşi alege un preşedinte dintre reprezentanţii autorităţilor de control competente şi poate invita experţi şi observatori la reuniunile sale.

În activitatea sa poate crea grupuri de lucru şi invita Comisia la reuniunile acestor grupuri de lucru. Atunci când emite avize către Comisie, Comitetul are obligaţia de consultare, largă, deschisă şi transparentă a participanţilor pe piaţă, consumatorilor şi utilizatorilor finali. Consultarea trebuie să aibă loc în etapa iniţială a reflecţiilor Comitetului european al inspectorilor bancari.

Când avizul priveşte dispoziţiile aplicabile atât instituţiilor de credit, cât şi societăţilor de investiţii, Comitetul trebuie să consulte autorităţile însărcinate cu supravegherea societăţilor de investiţii care nu sunt reprezentate în cadrul său.

Numai reprezentanţii autorităţilor de control au drept la vot.

Atunci când au loc schimburi de informaţii confidenţiale privind o anumită instituţie supusă controlului, participarea poate fi limitată, în sensul că nu mai participă decât înalţii reprezentanţi ai autorităţilor publice însărcinate cu controlul şi ai băncilor centrale investite cu responsabilitate operaţională privind controlul individual al instituţiilor de credit.

Prin Decizia nr. 2001/527/CE a fost instituit Comitetul european pentru valori imobiliare.

Comitetul european pentru valori mobiliare este format din înalţi reprezentanţi ai autorităţilor publice ale statelor membre, competente în domeniul valorilor mobiliare, inclusiv OPCVM. Are menirea să consilieze Comisia la solicitatea acesteia sau din proprie iniţiativă, în special în legătură cu proiectele de măsuri în domeniul valorilor mobiliare, inclusiv cele privind OPCVM (organismele de plasament colectiv în valori mobiliare).

Prin Decizia Comisiei nr. 2004/10/CE din 5 noiembrie 2003 s-a instituit un comitet consultativ privind activităţile bancare din Comunitate numit „Comitetul bancar european” care să ofere consiliere Comisiei Europene la solicitarea acesteia cu privire la problemele de politici privind activităţile bancare. Comitetul bancar european este format din înalţi reprezentanţi ai statelor membre şi este prezidat de un reprezentant al Comisiei Europene.

La reuniunile Comitetului bancar european participă, în calitate de observator, şi preşedintele Comitetului european al inspectorilor bancari. La aceste reuniuni pot fi invitaţi experţi şi observatori. Secretariatul Comitetului este asigurat de Comisie.

În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două directive (nr. 301/1991 şi 97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia băncilor de a verifica identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu sume ce depăşesc anumite plafoane. La sume de peste 15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operaţiune bancară.

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Tratatele institutive;

-Constituţia Uniunii Europene;

– Gheorghe Costahe, Radu Stancu, Denisa Loredana Bicã, Mãdãlina Viziteu Introducere în drept european, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2010

– Radu Stancu, Mãdãlina Viziteu – Introducere în drept european, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2010;

Ion. P. Filipescu, A. Fuerea – Drept instituţional comunitar, Ediţia a-V-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2000;

– I. Ignat – Uniunea Europeană – De la piaţa comună la moneda unică, Ed. Economică, 2002;

-A. Năstase – Europa – Quo vadis, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003; -M. Voicu – Drept comunitar – Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2002;

-C. Lefter – Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;

-C. Leicu – Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

-C. Corduneanu – Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti, 1998;

-I. Condor – Bazele programelor de finanţare comunitară şi din alte surse externe – note de curs, Ed. FRM, Bucureşti, 2004;

-A. Popescu – Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. FRM, Bucureşti, 2004;

-B.F. Preda – Armonizarea impozitelor directe cu dreptul comunitar; Ed. FRM, Bucureşti, 2004;

-Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2003;

-M. Profiroiu, I. Popescu – Politici europene, Ed. Economică, 2003;

-Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, RA Monitorul Oficial, 2005.

– Memento pratique. Francis Lefebvre. Communaute Europeenne. 2002-2003 (juridique, fiscal, social, comptable, financier; Edition Francis Lefebvre, 2001

– Sandrin Gelin; Jean Francois Gueden, QCM de culture generale. Europe et Union europeenne. Edition d’ Organisation 1. rue Thenard Paris Cedex 05

Server UE                                                                     http://europa.eu.int

Comisia Europeană                             http://europa.eu.int/comm/index fr.htm

Consiliul European                             http://ue.eu.int/fr/summ/htm

[1] Hotărârea Curții (Camera a treia) din 15 octombrie 2009 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Finanzgericht Baden-Württemberg – Germania) – Grundstücksgemeinschaft Busleyşi Cibrian Fernandez/Finanzamt Stuttgart – Körperschaften

[2] Hotărârea Curții (Camera întâi) din 1 octombrie 2009 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Raad van State – Ţările de Jos) – Minister voor Wonen, Wijken en Integratie/Woningstichting Sint Servatius

 

[3] Hotărârea Curții (Camera întâi) din 22 ianuarie 2009 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesfinanzhof – Germania) – STEKO Industriemontage GmbH/Finanzamt Speyer-Germersheim

 

[4] Hotărârea Curții (Camera a patra) din 12 noiembrie 2009 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundessozialgericht – Germania) – Christian Grimme/Deutsche Angestellten-Krankenkasse

 
Libera circulaţie a capitalurilor este reglementată general de dispoziţiile articolelor 63 (ex – articolul 56 TCE), articolul 64 (ex – articolul 57 TCE), articolul 65 (ex – articolul 58 TCE) şi articolul 66 (ex – articolul 59 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Articolul 63 (ex – articolul 56 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice orice restricţii privind circulaţia capitalurilor sau privind plăţile între statele membre precum şi între statele membre şi ţările terţe.
Dispoziţiile articolului 63 nu aduc atingere aplicării în raport cu ţările terţe a restricţiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor către ţări terţe sau provenind din ţări terţe în cazul în care acestea implică:
– investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare;
– stabilirea, prestarea de servicii financiare;
– admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.
În privinţa statelor membre Bulgaria, Estonia şi Ungaria, data avută în vedere la determinarea restricţiilor în vigoare în temeiul legislaţiilor naţionale este 31 decembrie 1999.
Parlamentul European şi Consiliul, pentru realizarea obiectivului liberei circulaţii a capitalurilor între statele membre şi ţări terţe, în cea mai mare măsură posibilă şi fără a aduce atingere celorlalte capitole ale tratatelor adoptă în procedură legislativă ordinară, măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe care implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.
Deşi Parlamentul European este constituit ca urmare a votului cetăţenilor europeni, şi este cel mai îndreptăţit să adopte măsuri legislative, această îndreptăţire fiind recunoscută şi transpusă în tratate în privinţa legiferării în comun cu Consiliul, în procedura codeciziei, există încă în tratate prevederi care dau competenţă legislativă specială Consiliului. Art. 64 (ex – art. 57 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene derogă de la procedura legislativă ordinară şi dă dreptul Consiliului să hotărască, în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, adoptarea de măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în privinţa liberalizării circulaţiei capitalurilor având ca destinaţie sau provenind din ţări terţe.
„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”.
Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un act normativ comunitar, aşa cum s-a procedat la libera circulaţie a serviciilor. Definirea s-a făcut de către Curtea de Justiţie. Desemnează operaţiunile financiare care vizează în mod esenţial plasarea şi investirea sumelor în cauză, şi nu plata pentru o anumită prestaţie. Curtea de Justiţie a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie.
Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt cetăţenii statelor membre, dar şi cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru UE, în conformitate cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).
Liberalizarea circulaţiei capitalurilor în UE s-a făcut treptat prin trei directive (din 18 decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986, nr. 86/566, JOCE, L332 din 26 noiembrie 1986 şi nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) şi prin Tratatul de la Maastricht.
Prin liberalizarea circulaţiei în UE s-au realizat o mai bună repartiţie a capitalurilor şi o creştere globală a eficacităţii acestora.
Un stat membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulaţie a capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar asemenea măsuri pot fi aplicate numai de o manieră nediscriminatorie.
Orice persoană căreia i se aplică o astfel de măsură trebuie să dispună de o cale de atac.
Libera circulaţie a capitalurilor nu aduce atingere dreptului statelor membre:
• de a aplica dispoziţiile legislaţiilor fiscale care disting între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile au fost investite;
• de a adopta măsurile necesare pentru a combate încălcarea legislaţiei lor, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, precum şi de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate din motive de ordine publică sau siguranţă publică.
Aceste măsuri nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor (art. 58 TCE).
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate să adopte, în raport cu ţările terţe, măsuri de salvgardare pentru o perioadă de şase luni. Aceste măsuri pot fi luate în împrejurări excepţionale sau atunci când capitalurile provenind din ţările terţe ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare.
Dacă nu au fost adoptate aceste măsuri de către Consiliu, un stat membru poate adopta, în raport cu ţările respective, din raţiuni politice grave şi din motive de urgenţă, măsuri unilaterale împotriva unei ţări terţe în ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor şi plăţile. comisia şi celelalte state sunt informate până cel mai târziu la data întrării lor în vigoare.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide ca statul membru care a luat aceste măsuri să le modifice sau să le elimine.
Această competenţă a Consiliului nu este excesivă în raport cu suveranitatea statelor, deoarece priveşte moneda unică, şi nu moneda naţională a statelor care nu sunt în zona euro.
Articolul 56 TCE (actual articolul 63 TFUE) se opune legislaţiei unui stat membru privind impozitul pe venit care subordonează dreptul persoanelor fizice rezidente şi integral supuse la plata impozitului, de a beneficia atât de deducerea din baza impozabilă a pierderilor provenind din închirierea şi arondarea unui bun imobil în anul producerii acestora, cât şi de aplicarea unei armonizări degresive, în cazul determinării veniturilor obţinute dintr-un astfel de bun, condiţiei ca acesta din urmă să fie situat pe teritoriul statului membru respectiv (C – 35/08) .
O legislaţie naţională care interzice, în lipsa unei autorizări administrative prealabile a ministrului de resort, exercitarea unor activităţi transfrontaliere de către o întreprindere care are prin lege misiunea de a-şi desfăşura activitatea în cadrul politicii privind locuinţele a statului membru respectiv, în măsura în care o astfel de reglementare nu se întemeiază pe criterii obiective, nedescriminatorii şi cunoscute în prealabil care pot circumscrie suficient exercitarea de către autorităţile naţionale a puterii lor de apreciere, trebuie interpretat în sensul că se opune articolului 56 CE (actual art. 63 TFUE) care interzice restricţia privind circulaţia capitalurilor şi plăţile între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe (C – 567/07) .
În măsura în care dreptul comunitar, în stadiul său actual, într-o situaţie de impozitare mai împovărătoare a veniturilor mobiliare de origine străină decât impozitarea veniturilor mobiliare plătite de o societate stabilită în statul membru de reşedinţă, nu impune criterii generale pentru repartizarea competenţelor între statele membre în legătură cu eliminarea dublei impuneri în cadrul Uniunii Europene, articolul 56 CE (actual 63 TFUE) nu se opune unei convenţii fiscale bilaterale în temeiul căreia dividendele distribuite de o societate stabilită într-un stat membru unui acţionar rezident în alt stat membru pot fi impozitate în cele două state membre şi care nu prevede că statul membru în care este rezident acţionarul îi revine obligaţia necondiţionată de evitare a dublei impuneri juridice care rezultă din aceasta.
Aplicarea unui regim fiscal mai puţin favorabil dividendelor obţinute în străinătate decât dividendelor de provenienţă naţională, respectiv o scutire fiscală pentru dividendele distribuite de societăţile naţionale, excluzând dividendele distribuite de societăţile care îşi au sediul într-un alt stat membru, contravine dispoziţiilor articolelor 43 CE şi 56 CE.
Articolele 56 şi 58 CE nu se opun dublei impozitări rezultând din imposibilitatea de a deduce impozitul perceput într-un alt stat membru din impozitul naţional atunci când bunurile succesorale situate în acest din urmă stat membru sunt conturi bancare.
Dacă o societate de capital rezidentă, deţine la o altă societate de capital o participaţie mai mică de 10% şi înregistrează o reducere de profit datorită unei amortizări parţiale a participaţiei sale deţinute la această societate, articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că se opune la o interdicţie de a deduce reducerea de profit rezultat dintr-o astfel de participaţie la o societate nerezidentă decât pentru participaţia la o societate rezidentă.
Diferenţa de tratament fiscal făcută în raport de locul investiţiei este de natură să descurajeze un acţionar să facă investiţii de capital într-o societate stabilită în alt stat membru. Totodată, determină un efect restrictiv faţă de societăţile constituite în alte state constituind pentru acestea un obstacol în calea obţinerii de capital din alt stat membru. Expirarea mai devreme a posibilităţii de a reduce valoarea profitului impozabil prin amortizare parţială la o societate stabilită în alt stat, o poate determina să le înstrăineze mai repede detinerile decât ar fi făcut-o în cazul în care deţinerile erau la o societate din statul de rezidenţă. Este nerelevant faptul că tratamentul diferenţiat şi discriminatoriu, pozitiv pentru cele rezidente şi negativ pentru societăţile nerezidente a fost instituit pentru o perioadă limitată, deoarece nu înlătură posibilitatea ca diferenţa de tratament să producă efecte importante şi astfel restricţia în libera circulaţie a capitalurilor să fie reală (C – 377/07) .
Comunitatea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi Confederaţia Elveţiană, pe de altă parte, au încheiat la 21 iunie 1999, la Luxemburg, şapte acorduri privind libera circulaţie a persoanelor, acorduri care au intrat în vigoare la 1 iunie 2002.
S-a convenit prin aceste acorduri ca realizarea liberei circulaţii a persoanelor între ele să se întemeieze pe normele care se aplică în Comunitatea Europeană.
Articolul 1 din acord, cu titlul marginal „Obiectiv”, prevede:
„Obiectivul prezentului acord, în beneficiul resortisanţilor statelor membre ale Comunităţii Europene şi ai Elveţiei, este:
(a) de a acorda dreptul de intrare, de şedere, de acces la o activitate economică salariată, de stabilire ca lucrător care desfăşoară o activitate independentă şi dreptul de a rămâne pe teritoriul părţilor contractante;
(b) de a facilita prestarea de servicii pe teritoriul părţilor contractante şi, în special, liberalizarea prestării de servicii de scurtă durată;
(c) de a acorda dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul părţilor contractante persoanelor care nu desfăşoară o activitate economică în ţara gazdă;
(d) de a acorda condiţii de viaţă, de angajare şi muncă identice cu cele acordate resortisanţilor proprii.”
Acordul, la articolul 5 alineatul (1), cu titlul „Prestatorul de servicii”, prevede:
„Fără a aduce atingere altor acorduri specifice încheiate între părţile contractante care se referă în special la prestarea de servicii (inclusiv Acordul privnd achiziţiile publice, în măsura în care reglementează prestarea de servicii), persoanele care prestează servicii, inclusiv societăţile, în conformitate cu dispoziţiile din anexa I, au dreptul de a presta un serviciu, pe teritoriul celorlalte părţi contractante pe o perioadă care să nu depăşească 90 de zile de muncă efectivă în decursul unui an calendaristic.”
Articolul 25 din anexa I prevede:
„(1) Un resortisant al unei părţi contractante care are drept de şedere şi reşedinţă principală în statul gazdă se bucură de aceleaşi drepturi ca un cetăţean în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile. Acesta îşi poate stabili reşedinţa principală în statul gazdă în orice moment în conformitate cu normele naţionale indiferent de durata angajării sale. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri.
(2) Un resortisant al unei părţi contractante care are drept de şedere, dar care nu are reşedinţa principală în statul gazdă, beneficiază de aceleaşi drepturi ca un cetăţean în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile necesare pentru activitatea sa economică. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri. El poate fi, de asemenea, autorizat să cumpere o a doua reşedinţă sau o casă de vacanţă. Prezentul acord nu afectează normele care se aplică investiţiilor de capital sau afacerilor cu terenuri libere de construcţii şi cu apartamente.
(3) Un lucrător transfrontalier se bucură de aceleaşi drepturi ca un resortisant în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile pentru activitatea sa economică şi a unei rezidente secundare. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri. Acesta poate fi, de asemenea, autorizat să cumpere o casă de vacanţă. Prezentul acord nu afectează normele care se aplică în statul gazdă investiţiilor de capital sau afacerilor cu terenuri libere de construcţii şi apartamente.”
Legea austriacă privind dobândirea de bunuri mobile de către resortisanţii străini, intrată în vigoare la 4 martie 1998, prevede la articolul 1 alineatul (1):
„(1) Validitatea dobândirii între vii, de către un resortisant străin, a proprietăţii (coproprietăţii), a unui drept de construcţie, a unui drept de servitute personală, privind fondurile construite sau neconstruite de orice natură sau punerea în posesie a unui resortisant străin cu privire la un astfel de fond în temeiul unui contract de închiriere cu menţionarea în registrul funciar este condiţionată de autorizarea sa administrativă.”
Categoria juridică de „resortisant străin” este definită de articolul 2 din aceeaşi lege austriacă:
„ În sensul prezentei legi, este considerat resortisant străin:
1. orice persoană fizică fără cetăţenie austriacă;
2. orice persoană juridică şi orice societate de persoane care au capacitate juridică şi sediul în Austria în care resortisanţii străini în sensul punctelor 1 şi 2 deţin o participaţie majoritară;
3. orice persoană juridică şi orice societate de persoane care au capacitate juridică şi sediul în Austria, în care resortisanţii străini în sensul punctelor 1 şi 2 deţin o participaţie majoritară;
[ …]”
Articolul 3 din legea menţionată mai sus, exceptează de la aplicabilitatea art. 1 din aceeaşi lege, persoanele fizice şi persoanele juridice care beneficiază de libertăţile stabilite de dreptul Uniunii şi de Acordul privind Spaţiul Economic European şi, potrivit acestui articol 3, punctul 3, „în măsura în care alte angajamente internaţionale se opun acestor dispoziţii.”
Articolul 5 din aceeaşi lege prevede:
„(1) Drepturile vizate la articolul 1 alineatul (1) nu pot face obiectul unei înscrieri în registrul funciar în beneficiul unui resortisant străin [ … ] decât cu condiţia ca autorul cererii să prezinte decizia de acordare a unei autorizaţii potrivit prezentei legi [ …].
[ … ]
(4) dacă dobândirea unui drept este scutită în temeiul articolului 3 punctul 2 sau 3, de obligaţia autorizaţiei prevăzute la articolul 1, autoritatea municipală trebuie să confirme acest lucru în scris dobânditorului, la simpla cerere însoţită de elementele de probă necesare (atestare negativă).”
Cerinţa atestării negative a fost introdusă la 4 martie 1998.
O societate cu răspundere limitată (Finanzierungsberatung Immobilientcenhand und Anlageberatung Gmbh – prescurtat „FIAG”) cu sediul social în Viena (Austria), a dobândit, la 18 aprilie 2007, prin contract de vânzare, un bun imobil situat în oraşul Viena. Părţile sociale ale acestei societăţi erau deţinute de societăţi pe acţiuni elveţiene. În contract s-a menţionat că nu era necesară pentru contractul de vânzare, obţinerea unei autorizaţii pentru dobândirea de bunuri imobile de către un străin, în temeiul articolului 25 din anexa 1 la Acord. La acel moment majoritatea părţilor sociale ale FIAG erau deţinute de o societate cu sediul social în Elveţia.
În urma unor impedimente la înscrierea în registrul funciar şi opoziţiei făcute de Fokus Invest la radierea unor menţiuni făcute în favoarea sa, cerere de radiere făcută de FIAG, a aparut un litigiu intre FIAG si Fokus Invest, litigiu care a fost supus soluţionării judecătoreşti la instanţa civilă din Viena.
Instanţa civilă vieneză a menţinut înscrierea pentru motivul că, în temeiul articolului 25 din anexa I la acest acord, o societate al cărui sediu este situat în Austria şi ale cărei părţi sociale sunt deţinute exclusiv de societăţi elveţiene ar beneficia de acelaşi tratament ca şi o societate austriacă. Prin urmare nu este necesar să prezinte o „atestare negativă” a autorităţii competente pentru scutirea tranzacţiei în cauză de obligaţia de autorizare.
Hotărârea a fost atacată de Fokus Invest, care, printre înscrierile făcute la Registrul funciar avea şi o înscriere de rang inferior în favoarea sa, a punerii în aplicare a unei proceduri de licitaţie care urmărea obţinerea plăţii unor creanţe şi a unor cheltuieli.
Instanţa de recurs a cerut Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să pronunţe o hotărâre preliminară în temeiul art. 234 CE.
Instanţa de trimitere a cerut C.J.U.E. să stabilească:
1. Dacă articolul 25 din anexa I la Acord, trebuie interpretat în sensul că egalitatea de tratament cu resortisanţii naţionali prevăzută în materie de dobândire de bunuri imobile este aplicabilă persoanelor fizice dar nu şi societăţilor?
2. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
Dispoziţiile legii Landului Viena privind dobândirea de bunuri imobile de către resortisanţii străini, care impun prezentarea unei atestări de scutire de obligaţia de autorizare în cazul dobândirii de bunuri imobile de către societăţi străine în sensul articolului 2 punctul 3 din acesta [articolul 5 alineatul (4) şi articolul 3 punctul 3 din această lege], constituie o restricţie privind libera circulaţie a capitalurilor (articolul 56 CE) admisibilă în raport cu Confederaţia Elveţiană, ca ţară terţă, potrivit articolului 57 alineatul 1 din CE?
La o întrebare asemănătoare cu prima întrebare în hotărârea pronunţată în C – 351/08 (Grimme) C.J.U.E. a arătat că acordul cu Confederaţia Elveţiană a fost semnat ulterior respingerii de către Confederaţia Elveţiană, la 6 decembrie 1992, a Acordului privind Spaţiul Economic European (SEE) şi că, prin refuzul său, aceasta nu a subscris la proiectul unui ansamblu economic integrat, cu o piaţă unică, fondat pe reguli comune între membrii săi, ci a preferat calea înţelegerilor bilaterale cu Uniunea şi cu statele sale membre în domenii stabilite.
Curtea a apreciat că invocarea articolului 48 CE, în sensul că societăţile ar fi asimilate persoanelor fizice în privinţa libertăţii de stabilire, nu este pertinentă în această cauză. Interpretarea dreptului Uniunii privind piaţa internă nu poate fi transpusă automat în cazul interpretării Acordului dintre Uniunea Europeană şi Confederaţia Elveţiană şi că, în orice caz, persoanele juridice nu se bucură, în temeiul acordului de dreptul de stabilire.
Prin Acordul în cauză, dreptul de stabilire pe teritoriul unei părţi contractante este rezervat numai lucrătorului care desfăşoară o activitate independentă care este resortisant al unui stat membru al Uniunii sau al Confederaţiei Elveţiene. Articolul 1 litera (a) din Acord recunoaşte, în mod explicit, ca având ca obiect dreptul de stabilire al lucrătorului care desfăşoară o activitate independentă numai persoanelor fizice, drept de care nu se bucură şi persoanele juridice.
Prin urmare, articolul 25 din Anexa I la Acordul dintre Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia pe de o parte şi Confederaţia Elveţiană, pe de cealaltă parte, privind libera circulaţie a persoanelor, din 21 iunie 1999, trebuie interpretat în sensul că egalitatea de tratament cu resortisanţii naţionali prevăzută în materia dobândirii de bunuri imobile este aplicabilă exclusiv persoanelor fizice.
La cea de-a doua întrebare, C.J.U.E. a răspuns că articolul 64 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) trebuie interpretat în sensul că dispoziţiile Legii Landului Viena privind dobândirea de bunuri imobile de către resortisanţii străini, din 31 martie 1998, care impun resortisanţilor străini, în sensul acestei legi, în cazul dobândirii de bunuri imobile situate în Landul Viena, obligaţia de a fi titulari ai unei autorizaţii pentru această dobândire sau prezentarea unei atestări potrivit căreia condiţiile prevăzute de această lege pentru a beneficia de o scutire de această obligaţie sunt întrunite, constituie o restricţie privind libera circulaţie a capitalurilor admisibilă în privinţa Confederaţiei Elveţiene ca ţară terţă.
Articolul 64 alineatul (1) TFUE, care interzice restricţiile privind libera circulaţie a capitalurilor, în sensul articolului 63 TFUE, nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor aflate în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii indirecte, inclusiv, investiţiile imobiliare.
În reglementările comunitare privind libera circulaţie a capitalurilor, dar şi liberei circulaţii a serviciilor, un volum semnificativ îl ocupă asigurările.
Cu privire la felul asigurărilor pot fi întâlnite multe clasificări, aceste clasificări având o natură doctrinară şi nu legală. În plus, societăţile de asigurări au propriile lor clasificări. Pentru a evita riscurile excesive, societăţile de asigurări la rândul lor, se asigură la alţi asiguratori. Astfel, au apărut reasigurările, domeniu distinct al serviciilor.
În principal asigurările sunt de bunuri, de răspundere civilă, de sănătate (de accidente şi boală), de viaţă.
Apoi mai sunt asigurările de sănătate, asigurările sociale (pensii pentru atingerea vârstei standard) numite şi prestaţii sociale. Existenţa acestor asigurări în condiţiile liberei circulaţii a persoanelor generează fluxuri financiare între statele membre, recunoaşteri ale perioadelor de cotizare, plăţi pentru servicii medicale ş.a.
Existenţa acestor fluxuri financiare, dar şi a celor decurgând din libera circulaţie a mărfurilor a impus reglementări de natură bancară.
Decizia Consiliului din 22 martie 1971 privind consolidarea cooperării dintre băncile centrale ale statelor membre şi Comunitatea Economică Europeană a stabilit că statele membre îşi coordonează politicile monetare şi de credit ţinând cont de orientările de politică economică generală stabilite de Consiliu. Acestea trebuie să îşi coordoneze politicile în domeniul monetar şi de credit în cadrul Comitetului guvernatorilor băncilor centrale, să stabilească orientări generale care să fie urmate de fiecare dintre ele, în special cu privire la evoluţia lichidităţii bancare, condiţiile pentru acordarea de credite şi nivelul dobânzilor şi să stabilească metode practice pentru aplicarea acestei proceduri.
Directiva Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratat (88/361/CEE) a stabilit că mişcările de capital acoperă:
– toate operaţiunile necesare mişcărilor de capital, încheierea şi executarea tranzacţiilor şi transferurilor aferente;
– operaţiunile efectuate de orice persoană fizică sau juridică, inclusiv operaţiunile privind activele şi pasivele statelor membre sau ale altor instituţii ale administraţiei publice şi organizaţii publice, conform dispoziţiilor art. 68 din Tratat;
– accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piaţă utilizate pentru efectuarea operaţiunii în cauză, ex.: tranzacţii la termen, tranzacţii cu primă sau garanţie, operaţiuni swap contra alte active, deschidere de conturi, plasarea de fonduri în aceste conturi, tranzacţii valutare la termen);
– operaţiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obţinute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligaţiilor comunitare;
– operaţiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.
Această listă nu are caracter limitativ şi nici exhaustiv.
Directiva 88/361/CEE a stabilit şi sfera investiţiilor directe, investiţiilor imobiliare, operaţinilor cu valori mobiliare tranzacţionate în mod obişnuit pe piaţa de capital ş.a., care vor fi prezentate în continuare.
Sunt investiţii directe, investiţiile de toate tipurile efectuate de către persoane fizice sau de către întreprinderi comerciale, industriale sau financiare care servesc la stabilirea sau menţinerea unor legături directe şi de durată între persoana care furnizează capitalul şi antreprenorul sau întreprinderea cărora le-a fost pus la dispoziţie capitalul în vederea desfăşurării unei activităţi economice.
În concret investiţiile directe sunt cele făcute pentru:
1. înfiinţarea şi extinderea de sucursale sau noi întreprinderi aparţinând doar persoanei care deţine capitalul şi achiziţionarea completă a întreprinderilor existente;
2. participarea la întreprinderi noi sau deja existente în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile;
3. credite pe termen lung în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile;
4. reinvestirea profiturilor în vederea menţinerii unor legături economice durabile;
Este de pus în evidenţă subordonarea acestor participări financiare scopului formării şi/sau menţinerii unor legături durabile.
Împrumuturile pe termen lung sunt cele acordate pe o perioadă mai mare de 5 ani.
În funcţie de participanţi şi locul efectuării, investiţiile directe mai pot fi:
1. investiţii pe teritoriul naţional efectuate de către nerezidenţi;
2. investiţii directe în străinătate efectuate de către rezidenţi.
Investiţiile rezidenţilor pe teritoriul naţional nu sunt cuprinse în această clasificare pentru că nu intră în sfera liberei circulaţii a capitalurilor.
Sunt investiţii imobiliare cele făcute pentru achiziţii de clădiri şi terenuri şi construcţia de clădiri de către persoane particulare, în scopul obţinerii de profit sau pentru folosinţă personală. Această categorie cuprinde şi drepturile de uzufruct, servitute şi superficie.
Directiva le clasifică în :
1. investiţii imobiliare pe teritoriul naţional efectuate de nerezidenţi;
2. investiţii imobiliare în străinătate efectuate de rezidenţi.
Valorile mobile tranzacţionate la bursa de valori (cotate oficial sau neoficial) sunt valori mobiliare a căror tranzacţionare este controlată prin regulamente, al căror preţ este publicat în mod regulat, fie de către burse de valori oficiale (valori mobiliare cotate oficial) sau de alte organisme aferente bursei de valori – de exemplu comitetele băncilor. Pot să fie : bonuri de tezaur, alte titluri negociabile, certificate de depozit, poliţe bancare, hârtii comerciale si alte asemenea instrumente.
Obligaţiunile sunt valori mobiliare negociabile, cu scadenţa la doi sau mai multi ani de la momentul emiterii, pentru care fixarea ratei dobânzii şi a condiţiilor de restituire a creditului şi a dobânzii sunt stabilite la momentul emiterii.
Acţiunile şi alte valori mobiliare de natură participativă includ dreptul de a subscrie la acţiuni nou emise.
Operaţiunile cu valori mobiliare pe piaţa de capital se fac cu:
1. acţiuni şi alte valori mobiliare de natură participativă;
2. obligaţiuni.
Tranzacţiile cu valori mobiliare pe piaţa de capital îmbracă următoarele modalităţi:
1. achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare interne tranzacţionate prin bursa de valori;
2. achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine tranzacţionate prin bursa de valori;
3. achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare interne netranzacţionate prin bursa de valori;
4. achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine netranzacţionate prin bursa de valori.
Introducerea la bursa de valori sau pe piaţa monetară recunoscută reprezintă admiterea, potrivit unei proceduri specifice, a valorilor mobiliare şi a altor instrumente negociabile la tranzacţionări, controlate fie oficial, fie neoficial la o bursă de valori recunoscută în mod oficial sau pe un segment oficial recunoscut al pieţei monetare.
Emiterea de valori mobiliare şi alte titluri negociabile semnifică vânzarea prin ofertă către public.
Plasarea valorilor mobiliare şi altor instrumente negociabile constă în vânzarea directă a valorilor mobiliare de către emitent sau de către un consorţiu pe care emitentul l-a însărcinat să le vândă, fără a se fi făcut o ofertă către public.
Plasarea valorilor mobiliare şi altor instrumente negociabile constă în vânzarea directă a valorilor mobiliare de către emitent sau de către un consorţiu pe care emitentul l-a însărcinat să le vândă, fără a se fi făcut o ofertă către public.
Admiterea de valori mobiliare pe piaţa de capital se face prin:
1. introducerea la bursa de valori;
2. emiterea şi plasarea pe piaţa de capital :
a) acceptarea de valori mobiliare interne pe piaţa străină de capital;
b) acceptarea de valori mobiliare străine pe piaţa internă de capital.
Creditele privind tranzacţiile comerciale sau prestările de servicii la care participă un rezident pot fi :
1. pe termen scurt (mai puţin de un an);
2. pe termen mediu (de la unu la cinci ani);
3. pe termen lung (cinci ani sau mai mult).
În funcţie de creditor şi creditat, creditele, în raport de libera circulaţie a capitalurilor pot fi :
1. credite acordate de nerezidenţi rezidenţilor;
2. credite acordate de către rezidenţi nerezidenţilor.
Premiile şi plăţile legate de asigurările de viaţă
1. contracte încheiate între societăţile de asigurare a creditelor interne cu nerezidenţii;
2. contracte încheiate între societăţile străine de asigurare a creditelor cu rezidenţii.
Circulaţia capitalului cu caracter personal cuprinde:
1. împrumuturi;
2. cadouri şi donaţii;
3. zestre;
4. moşteniri şi succesiuni;
5. plata datoriilor de către imigranţi în ţara anterioară de reşedinţă;
6. transferul, în timpul perioadei de şedere, al economiilor imigranţilor în ţara anterioară de reşedinţă.
Întreprinderile de plasament sunt întreprinderi care:
– au ca obiect de activitate plasamentul colectiv în valori mobiliare sau în alte active pentru care ele adună capital şi care funcţionează pe principiul dispersării riscului şi
– ale căror unităţi sunt recumpărate sau răscumpărate direct sau indirect din activele acelor întreprinderi, la cererea deţinătorilor, conform condiţiilor legale, contractuale sau statutare.
Articolul 106 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevedea că statele membre se angajează să nu introducă între ele noi restricţii privind transferurile aferente tranzacţiilor invizibile enumerate în anexa III la Tratat.
Potrivit acestei anexe sunt tranzacţii invizibile:
– plata navlului maritim şi fluvial, a transportului rutier, aerian, cheltuieli de escală, cu carburanţii, uleiurile, reparaţiile minore, gararea, cheltuieli pentru şoferi şi personalul de bord;
– drepturi vamale şi taxe;
– cheltuieli de tranzit;
– cheltuielile cu reparaţiile de nave şi mijloace de transport;
– comisioane şi brokeraj;
– profituri şi operaţii de tranzit;
– comisioane şi speze bancare;
– cheltuieli de reprezentare, publicitate, călătorii de afaceri;
– drepturi de autor;
– pensii şi alte venituri similare, pensii de întreţinere;
– succesiuni;
– dote;
– transferuri şi tranzacţii pentru asigurări directe, reasigurări şi retrocesiuni;
– profituri, chirii, arende, dobânzi, onorarii, remuneraţii;
– salarii pentru lucrători frontalieri sau sezonieri şi alte prestaţii ale nerezidenţilor;
– amenzi, impozite şi taxe, cheltuieli cu brevetele şi mărcile;
– daune interese;
– cheltuieli guvernamentale, cotizaţii;
– abonamente la ziare, periodice, cărţi, publicaţii muzicale;
– călătorii şi sejururi cu caracter personal din motive de familie;
– turism;
– contracte de antrepriză;
– altele asemenea.
Din Directiva Consiliului nr. 63/474/CEE din 30 iulie 1963 privind liberalizarea transferurilor aferente tranzacţiilor invizibile care nu au legătură cu libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, a fost stabilită o listă a tranzacţiilor invizibile pentru care statele membre trebuia să acorde autorizaţiile de schimb necesare pentru rezidenţii statelor membre. Domeniile liberalizate au fost: spezele bancare, cheltuielile de reprezentare; participarea filialelor şi sucursalelor la cheltuielile generale ale societăţii principale care are sediul în străinătate şi viceversa; diferenţe, garanţii şi depozite privind operaţiunile la termen cu privire la mărfuri, efectuate conform practicii comerciale obişnuite; cotizaţii; cheltuieli guvernamentale; impozite şi taxe; daune interese, în măsura în care nu pot fi considerate drept capital; rambursări pentru caz de anulare a unor contracte sau a unor plăţi nedatorate; amenzi; plăţi consulare; pensii de întreţinere; speze pentru documentaţie; prime pentru sportivi şi câştiguri din curse.
Prin Directiva 2000/46/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 18 septembrie 2000 a fost reglementată iniţierea, exercitarea şi supravegherea prudenţială a activităţii instituţiilor de bani electronici.
Directiva defineşte banii electronici ca un substitut al monedelor şi bancnotelor, care se stochează pe un dispozitiv electronic, cum ar fi un card electronic sau o memorie de calculator şi care sunt destinaţi, în general, scopului de a efectua plăţi electronice cu valori limitate.
Primirea de fonduri de la public în schimbul banilor banilor electronici, care rezultă într-ul sold creditor în cont deschis la instituţia emitentă, constituie primirea unor depozite sau altor fonduri rambursabile. Rambursabilitatea ar trebui să fie întotdeauna înţeleasă ca fiind la valoare nominală.
Banii electronici. Potrivit Directivei nr. 2000/46CE, „banii electronici” înseamnă o valoare monetară care reprezintă o creanţă asupra emitentului şi care este:
– stocată pe un dispozitiv electronic;
– emisă la primirea de fonduri reprezentând o valoare egală cu cel puţin valoarea monetară emisă;
– acceptată ca un mijloc de plată de către întreprinderi, altele decât cea emitentă.
Activităţile comerciale ale instituţiilor de bani electronici, în afara emiterii banilor electronici, sunt limitate la:
– furnizarea de servicii financiare sau nefinanciare strâns legate, precum gestionarea banilor electronici prin exercitarea unor funcţii operaţionale şi auxiliare legate de emisiunea sa şi emisiunea şi gestionarea altor mijloace de plată, cu excluderea acordării vreunei forme de creditare şi
– stocarea datelor pe dispozitivul electronic în numele altor întreprinderi.
Instituţiilor de bani electronici nu li se permite să deţină nici o participaţie în alte întreprinderi, cu excepţia cazurilor când acestea exercită funcţii operaţionale sau auxiliare, legate de banii electronici emişi sau distribuiţi de instituţia în cauză.
Alte definiţii ţinând de libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor se regăsesc în Regulamentul (CE) nr. 2560/2001 al Parlamentului European.
Prin plăţi transfrontaliere sunt desemnate:
a) transferuri transfrontaliere;
b) tranzacţii transfrontaliere de plată electronică;
c) cecuri transfrontaliere.
Transferurile transfrontaliere sunt tranzacţiile efectuate la iniţiativa unui emitent, printr-o instituţie sau prin sucursala acesteia dintr-un alt stat membru; emitentul şi beneficiarul pot fi una şi aceeaşi persoană.
Tranzacţiile transfrontaliere de plată electronică pot fi:
– transferuri transfrontaliere de fonduri, altele decât cele dispuse şi executate de instituţii, efectuate prin instrumente de plată electronică;
– retrageri transfrontaliere de fonduri, efectuate prin intermediul unui instrument de plată electronică şi încărcarea/descărcarea unui instrument de bani electronici în dispozitive distribuitoare de bani şi bancomate, situate în sediile emitentului sau ale unei instituţii abilitate, prin contract, să accepte instrumentul de plată.
Cecurile transfrontaliere sunt cecuri pe suport hârtie, definite prin Convenţia de la Geneva din 19 martie 1931 privind cecurile, trase asupra unei instituţii situate în interiorul Comunităţii şi utilizate pentru operaţii transfrontaliere, în interiorul Comunităţii.
Instrumentul de plată electronică este un instrument de plată la distanţă şi un instrument de bani electronici, care permite posesorului/titularului să efectueze una sau mai multe operaţii de plată electronică.
Instrumentul de plată la distanţă este cel care permite posesorului titularului accesul la fondurile din contul său la o instituţie, prin care plata poate fi efectuată către un beneficiar şi care necesită, în mod normal, un cod personal de identificare, şi o altă dovadă similară a identităţii. Include:
– cardul de plăţi (carduri de credit, de debit, de debit amânat sau carduri reîncărcabile);
– carduri care permit efectuarea de operaţiuni bancare, telefonic sau la domiciliu.
Nu include transferurile transfrontaliere de fonduri.
Instrumentul de bani electronici este fie instrumentul de plată reîncărcabil, fie un card cu valoare stocată, fier memoria unui calculator, pe care sunt stocate electronic unităţi valorice.
Instituţie este termenul care desemnează orice persoană fizică sau juridică care execută plăţi transfrontaliere ca parte a activităţii sale.
Taxe percepute înseamnă orice taxă percepută de o instituţie şi care este legată în mod direct de o plată transfrontalieră în euro.
În 2002 Consiliul a invitat Comisia să instituie comitete însărcinate să o consilieze în domeniul bancar, al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale.
Pentru domeniul bancar, s-a prevăzut un Comitet European al inspectorilor bancari. Acest comitet este însărcinat cu reflecţia, dezbaterea şi emiterea unor avize Comisiei în domeniul reglementării şi supravegherii bancare şi trebuie să contribuie la aplicarea coerentă şi în timp util a legislaţiei comunitare în statele membre, la convergenţa practicii autorităţilor de control de pe întreg teritoriul Uniunii Europene, precum şi la promovarea cooperării în domeniul bancar, inclusiv prin intermediul schimbului de informaţii. Existenţa Comitetului nu exclude organizarea unui control bancar la nivel naţional şi comunitar.
Comitetul European al inspectorilor bancari este format din înalţi reprezentanţi:
a) ai autorităţilor publice ale statelor membre însărcinate cu controlul prudenţial al instituţiilor de credit;
b) ai băncilor centrale investite cu o responsabilitate operaţională specifică în cadrul controlului individual al instituţiilor de credit, în paralel cu autoritatea publică naţională competentă;
c) ai băncilor centrale care nu participă direct la controlul individual al instituţiilor de credit, inclusiv ai Băncii Centrale Europene.
Fiecare stat membru desemnează doi înalţi reprezentanţi, iar Banca Centrală Europeanădesemnează un reprezentant care participă la reuniunile Comitetului european al inspectorilor bancari.
De asemenea, Comisia Europeană este reprezentată la reuniunile Comitetului de un înalt reprezentant care participă la dezbateri.
Comitetul îşi alege un preşedinte dintre reprezentanţii autorităţilor de control competente şi poate invita experţi şi observatori la reuniunile sale.
În activitatea sa poate crea grupuri de lucru şi invita Comisia la reuniunile acestor grupuri de lucru. Atunci când emite avize către Comisie, Comitetul are obligaţia de consultare, largă, deschisă şi transparentă a participanţilor pe piaţă, consumatorilor şi utilizatorilor finali. Consultarea trebuie să aibă loc în etapa iniţială a reflecţiilor Comitetului european al inspectorilor bancari.
Când avizul priveşte dispoziţiile aplicabile atât instituţiilor de credit, cât şi societăţilor de investiţii, Comitetul trebuie să consulte autorităţile însărcinate cu supravegherea societăţilor de investiţii care nu sunt reprezentate în cadrul său.
Numai reprezentanţii autorităţilor de control au drept la vot.
Atunci când au loc schimburi de informaţii confidenţiale privind o anumită instituţie supusă controlului, participarea poate fi limitată, în sensul că nu mai participă decât înalţii reprezentanţi ai autorităţilor publice însărcinate cu controlul şi ai băncilor centrale investite cu responsabilitate operaţională privind controlul individual al instituţiilor de credit.
Prin Decizia nr. 2001/527/CE a fost instituit Comitetul european pentru valori imobiliare.
Comitetul european pentru valori mobiliare este format din înalţi reprezentanţi ai autorităţilor publice ale statelor membre, competente în domeniul valorilor mobiliare, inclusiv OPCVM. Are menirea să consilieze Comisia la solicitatea acesteia sau din proprie iniţiativă, în special în legătură cu proiectele de măsuri în domeniul valorilor mobiliare, inclusiv cele privind OPCVM (organismele de plasament colectiv în valori mobiliare).
Prin Decizia Comisiei nr. 2004/10/CE din 5 noiembrie 2003 s-a instituit un comitet consultativ privind activităţile bancare din Comunitate numit „Comitetul bancar european” care să ofere consiliere Comisiei Europene la solicitarea acesteia cu privire la problemele de politici privind activităţile bancare. Comitetul bancar european este format din înalţi reprezentanţi ai statelor membre şi este prezidat de un reprezentant al Comisiei Europene.
La reuniunile Comitetului bancar european participă, în calitate de observator, şi preşedintele Comitetului european al inspectorilor bancari. La aceste reuniuni pot fi invitaţi experţi şi observatori. Secretariatul Comitetului este asigurat de Comisie.
În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două directive (nr. 301/1991 şi 97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia băncilor de a verifica identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu sume ce depăşesc anumite plafoane. La sume de peste 15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operaţiune bancară.
BIBLIOGRAFIE

Tratatele institutive;
-Constituţia Uniunii Europene;
– Gheorghe Costahe, Radu Stancu, Denisa Loredana Bicã, Mãdãlina Viziteu Introducere în drept european, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2010
– Radu Stancu, Mãdãlina Viziteu – Introducere în drept european, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2010;
Ion. P. Filipescu, A. Fuerea – Drept instituţional comunitar, Ediţia a-V-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2000;
– I. Ignat – Uniunea Europeană – De la piaţa comună la moneda unică, Ed. Economică, 2002;
-A. Năstase – Europa – Quo vadis, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003; -M. Voicu – Drept comunitar – Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2002;
-C. Lefter – Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
-C. Leicu – Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
-C. Corduneanu – Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti, 1998;
-I. Condor – Bazele programelor de finanţare comunitară şi din alte surse externe – note de curs, Ed. FRM, Bucureşti, 2004;
-A. Popescu – Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. FRM, Bucureşti, 2004;
-B.F. Preda – Armonizarea impozitelor directe cu dreptul comunitar; Ed. FRM, Bucureşti, 2004;
-Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2003;
-M. Profiroiu, I. Popescu – Politici europene, Ed. Economică, 2003;
-Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, RA Monitorul Oficial, 2005.
– Memento pratique. Francis Lefebvre. Communaute Europeenne. 2002-2003 (juridique, fiscal, social, comptable, financier; Edition Francis Lefebvre, 2001
– Sandrin Gelin; Jean Francois Gueden, QCM de culture generale. Europe et Union europeenne. Edition d’ Organisation 1. rue Thenard Paris Cedex 05
Server UE http://europa.eu.int
Comisia Europeană http://europa.eu.int/comm/index fr.htm
Consiliul European http://ue.eu.int/fr/summ/htm

Comments Off on Aspecte privind libera circulatie a capitalurilor si platilor in reglementarea si jurisprudenta comunitaraConf. univ. dr. Radu Stancu

Filed under Articole drept

Comments are closed.