Aspecte de drept penal european conf. univ. dr. Radu Stancu, lect.univ.dr. Mădălina Viziteu

Prezenta comunicare își propune să aducă o contribuție la dezbaterea privind apariția unei noi ramuri a dreptului și a raportului acesteia cu dreptul intern al statelor membre. Apoi este de lămurit dacă dreptul penal european este un drept ținând numai de Uniunea Europeană sau este vorba și de un drept al statelor membre ale Consiliului Europei. Nu lipsit de interes este și aspectul privind conținutul acestuia. Este alcătuit numai din normele dreptului penal izvorând din acte comunitare, din acte comunitare și ale Consiliului Europei sau în normele acestuia intră și aspecte de drept național aplicabile infracțiunilor cu caracter transnațional.

Personal, exprim opinia că, după Tratatul de la Lisabona, normele de drept penal izvorând din Convenția Europeană și alte izvoare normative ale Consiliului Europei sunt izvoare directe ale dreptului penal al Uniunii Europene așa cum, în dreptul intern al țării noastre, normele din tratatele internaționale ratificate de România, potrivit art. 20 din Constituție fac parte din acesta.

Există însă drept penal european? Deja în doctrină se vorbește de conceptul de drept penal european și de această ramură de drept. Ina Raluca Tomescu, de la Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, într-o comunicare științifică[1], încă din anul 2012, și-a făcut cunoscută opinia cu privire la existența dreptului penal european, indicând trei surse ale acestuia, respectiv dispozițiile rezultate din activitatea Consiliului Europei, cele privitoare la activitatea Uniunii Europene și cele din Convențiile încheiate în cadrul celor două organizații. Autoarea însă a formulat unele considerații cu privire la conceptul de drept penal european în contextul în care afirmă că tratatele de bază ale Uniunii Europene nu conțin nicio normă de competență care să permită instituirea unui sistem ”autentic” de drept penal european supranațional.

În acest sens autoarea îl citează pe H. Satzger[2], potrivit căruia activitatea în materie penală a Uniunii Europene poate consta doar în armonizarea normelor de drept intern al statelor membre, prin impunerea unor standarde, de care statele membre trebuie să țină seama la configurarea dreptului penal intern pentru a atinge deziderate precum: protejarea intereselor originale, în special cele de natură financiară ale Uniunii, combaterea criminalității transfrontaliere, ca un interes comun al tuturor statelor membre.

Afirmația autorului mai sus citat, în bună măsură este întemeiată, dar înainte de a o prezenta, se impun unele precizări prealabile.

În Tratatul de la Maastricht (1992) a fost instituit, alături de alți doi piloni (Comunitatea Europeană și PESC), pilonul Cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI) care includea și domeniile luptei împotriva terorismului, a marii criminalități, a traficului de droguri și a fraudei la nivel internațional, cooperarea judiciară în materie penală și civilă, crearea EUROPOL, combaterea imigrației ilegale.

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituționalizat spațiul european de libertate, securitate și justiție. Tratatul de la Lisabona, modificând tratatele institutive și reducându-le la cele două, Tratatul Uniunii Europene și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, reia, în acesta din urmă, instituția europeană numită ”spațiu de libertate, securitate și justiție” cu completarea că acest spațiu are ca valori respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre. În acest sens, Uniunea acționează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalității, a rasismului și xenofobiei precum și măsuri de combatere a acestora prin cooperarea între autoritățile polițienești și judiciare și alte autorități competente, precum și prin recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești penale, și după caz, prin apropierea legislațiilor penale (art. 67 TfUE).

Așa cum arăta și H. Satzger, este evident că Tratatul nu conține norme care să abiliteze Uniunea Europeană, prin instituțiile ei, respectiv legislativul european prin cele două instituții ale sale, Consiliul și Parlamentul European, să dea norme de drept penal material sau procedural. Concluzia este întărită și de art. 68 din TfUE, care prevede că orientările strategice ale planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție sunt definite de Consiliul European. Este de reliefat că instituția Consiliului European, pe de o parte, nu are atribuții legislative, iar pe de altă parte, nu emite norme ci doar orientări.

Și art. 72 din TfUE, definește mai precis dreptul statelor membre în domeniul penal, în sensul că dispozițiile din capitolul ”spațiu de libertate, securitate și justiție” nu aduc atingere exercitării responsabilităților ce revin statelor membre pentru menținerea ordinii publice și pentru apărarea securității interne iar parlamentele naționale trebuie să asigure că propunerile și inițiativele legislative se fac cu respectarea principiului subsidiarității (art. 69 TfUE).

Cu caracter general, art. 75 din TfUE prevede doar că Parlamentul European și Consiliul, legiferând în procedura ordinară, definesc cadrul măsurilor administrative privind circulația capitalului și plățile, cum ar fi înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparțin unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal, sunt în proprietatea acestora sau sunt deținute de acestea. În schimb, Tratatul prevede posibilitatea aplicării de amenzi de către Comisie în cazurile încălcării de reguli care protejează libera concurență. Un exemplu îl constituie dispozițiile art. 103 alin. 2 în referire la art. 101 și 102 din TfUE, potrivit cărora Comisia poate institui amenzi și penalități cu titlu cominatoriu pentru nerespectarea regulilor de concurență. Chiar dacă amenzile au, aparent, natura sancțiunilor administrative, acest aspect al naturii lor juridice este discutabil deoarece în interpretarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, calificarea de acuzație penală se dă și în cazurile pentru care se aplică sancțiuni cu repercusiuni importante asupra persoanei. Calificarea lor se face și în funcție de gradul de severitate al pedepsei aplicate, precum și de natura represivă, sau disuasivă a normei juridice.

În domeniul intitulat ”spațiu de libertate, securitate și justiție”, este inclusă cooperarea judiciară în materie penală (art. 82-89) TfUE.

Prin art. 82 din TfUE, Parlamentul și Consiliul sunt abilitate expres să emită:

  1. norme și proceduri pentru recunoașterea tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești și decizii judiciare pentru soluționarea conflictelor de competență între statele membre; facilitarea cooperării între autoritățile judiciare (nu altele) și în materie penală;
  2. norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale infracționalității deosebit de grave de dimensiune transfrontalieră, respectiv terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și copiilor – a bărbaților, încă nu -, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică și criminalitatea informatică) ori din nevoia de a le combate pornind de la o bază comună. Consiliul, după aprobarea Parlamentului European, în funcție de evoluția criminalității, poate să prevadă și alte domenii ale criminalității.

De asemenea, în procedură legislativă ordinară, cu luarea în considerare a diferențelor existente între tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre sunt stabilite norme minime privind drepturile persoanelor în procedura penală; drepturile victimelor criminalității, admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre, precum și alte elemente speciale ale procedurii penale. Statele pot să instituie un nivel mai ridicat de protecție a persoanelor.

Trebuie reținut însă faptul că, la art. 83 TfUE se prevede că normele minime de definire a infracțiunilor și sancțiunilor sunt adoptate prin directive.

Este directiva aptă să instituie norme obligatorii în dreptul intern al statelor membre U.E.? Art. 288 din TfUE prevede că, pentru exercitarea competențelor sale, Uniunea adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Numai despre regulamente, spune Tratatul că sunt obligatorii și se aplică direct în statele membre, în timp ce, pentru directive, dispune că acestea sunt obligatorii doar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Prin urmare nu se aplică direct, ci mediat, prin conformarea destinatarilor, respectiv a statelor membre, la limitele stabilite, care în acest caz sunt unele minimale, aspect subliniat și prin prevederea că statele membre pot institui și un nivel mai ridicat de protecție a persoanelor (art. 82 par. 2, teza ultimă din TfUE).

Lămuritoare pentru problema calificării normelor din dreptul Uniunii Europene de natură penală sunt și dispozițiile art. 83 par. 2 din TfUE, care dezvoltă sfera de competență a reglementării în materie penală configurată la par. 1 al aceluiași articol și prevede că în cazul în care apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii Într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și sancțiunilor în domeniul în cauză.

Prin urmare Uniunea intervine prin norme minime:

  • prin directive pentru definirea infracțiunilor și sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră, enumerate, mai sus, în prezenta comunicare:
  • prin decizie a Consiliului, în funcție de evoluția criminalității pentru identificarea altor domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră;
  • prin directive de stabilite a unor norme minime referitoare le definirea infracțiunilor și stabilirea sancțiunilor în cazul în care apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare  eficientă a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de organizare.

Revenind la forța juridică și aplicabilitatea directivei în dreptul național, raționamentul stabilirii lor, silogismul lor juridic, trebuie să fie conform celor statuate de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în cazul Van Duyn contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. În această decizie din 1974 s-a afirmat că o decizie are efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă tara din Uniunea Europeană nu a transpus directiva în termenul prevăzut de lege.

În hotărârea Tullio Rotti vs. Italia, cauza 148/78, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a decis că, după expirarea perioadei fixate pentru punerea în aplicare a directivei, un stat membru nu mai poate aplica legea sa internă, unei persoane care a respectat directiva și cerințele directivei. Prin această hotărâre (Rotti) s-a decis și că efectul direct nu poate fi decât vertical, țările membre U.E. având obligația de a  pune în aplicare directivele, dar că directivele nu pot fi invocate de o țară a Uniunii Europene împotriva unei persoane fizice. Este încă un argument pentru constatarea caracterului mediat al obligativității și aplicării directivei prin dreptul național.

Așa fiind s-ar crea aparența unei lipse a normei, așa cum afirmă H. Satzger.[3]

Însă, plecând de la cele afirmate în doctrină cu privire la destinatarii normei juridice[4], unde aceștia sunt clasificați în destinatari de primă linie, respectiv cei care cu sarcina să vegheze la respectarea legii și destinatari de linia a doua, cei care au efectiv drepturile și obligațiile prevăzute de lege, putem concluziona că și în acest caz avem mai multe linii de destinatari.

În prima linie de destinatari se află statul , apoi în linia a doua de destinatari sunt resortisanții statelor membre.

Unii autori[5] au invocat hotărârea Van Duyn în susținerea ideii că directivele nu au efect direct decât dacă din totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe între statele membre și particulari.

Concluzionând asupra întrebării privind existența unui corp de norme care să justifice unul din elementele constitutive ale unei ramuri de drept, apreciez că această condiție este îndeplinită. Dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene abilitează Consiliul și Parlamentul European să stabilească norme, nu are importanță că acestea sunt pentru stabilirea de standarde minime de definirea infracțiunilor și sancțiunilor. Atâta timp cât stabilește un set de standarde în funcție de care o faptă poate fi încadrată ca infracțiune și stabilește și sancționarea ei, norma e de drept penal, chiar dacă nu se adresează direct persoanelor fizice sau juridice susceptibile de sancționarea penală în cazul săvârșirii de infracțiuni.

Consider că sunt îndeplinite și condițiile generale stabilite în doctrină pentru ca un grup de norme să genereze o ramură de drept.

În ce privește proveniența normelor care îl alcătuiesc, apreciez că denumirea vizează doar normele care privesc Uniunea Europeană. Această interpretare nu exclude normele Comunității Europene izvorâte din Convenția Europeană pentru art. 7 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede că Uniunea aderă la aceasta și că drepturile fundamentale garantate prin Convenție devin principii generale ale dreptului Uniunii.

Tot ca un răspuns la întrebările la care și-a propus să răspundă acest demers, respectiv la cea care pune problema apartenenței normelor de drept intern al statelor la dreptul european, aprecierea este în sensul că nu fac parte deoarece dreptul național se aplică numai în interiorul granițelor statului în cauză.

BIBLIOGRAFIE

  1. Tratatul de la Maastricht
  2. Tratatul de la Amsterdam
  3. Tratatul de la Lisabona
  4. Tratatul Uniunii Europene
  5. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
  6. Ina Raluca Tomescu, Analele Universității ”Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, seria Litere și Științe Sociale, Nr. 1/2012
  7. Cauza Van  Duyn vs. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
  8. Cauza Rotti vs. Italia
  9. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București 2000
  10. http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/1135/2-Diaconu_Nicoleta.pdf?sequence=1&isAllowed=y

 

 

Comments Off on Aspecte de drept penal european conf. univ. dr. Radu Stancu, lect.univ.dr. Mădălina Viziteu

Filed under Articole drept

Comments are closed.