Asigurarea liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeanã Conf. univ. dr. Radu Stancu

Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), prin care s-a statuat „eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.

Libera circulaţie a persoanelor constă în eliminarea discriminărilor dintre cetăţenii oricărui stat membru şi cetăţenii celorlalte state membre care stau şi muncesc pe teritoriul său. Aceste discriminări privesc condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.

Curtea de justiţie a precizat cã noţiunea de „lucrător” trebuie definită în conformitate cu dreptul comunitar, nu conform normelor interne. În consecinţă, în opinia Curţii, un profesor aflat în perioada de probă, în timpul căreia prestează activităţi ca predarea unor cursuri şi în schimbul cărora este remunerat, trebuie considerat un „lucrător”, conform art. 39 TCE.[1]

Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului de piaţă internă. Conceptul a evoluat în timp. Primele prevederi considerau persoana doar ca agent economic (angajat sau furnizor de servicii). Ulterior, conceptul s-a extins şi a cuprins noţiunea de cetăţean al Uniunii, fără a mai fi legat de dimensiunea economică sau de diferenţe legate de naţionalitate.

Cea mai importantă etapă în evoluţie a constituit-o încheierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 20 martie 1995).

Convenţia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, paralel cu întărirea controalelor la frontierele externe. Stabileşte o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi schimb eficient de informaţii.

La frontierele externe, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii statelor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză la intrare, trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul Spaţiu Schengen. Totuşi, un stat membru are libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor unor terţe ţări. Un astfel de exemplu l-au constituit Regatul Unit al Marii Britanii şi, până în urmă cu puţină vreme, Elveţia, state pentru care cetăţenii români aveau nevoie de viză.

Dacă un stat membru ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este aplicabilă în întregul Spaţiu Schengen.

Prin urmare, conceptul de liberă circulaţie a persoanelor are două componente:

– dreptul de a exercita o profesie, ca lucrători salariaţi sau care desfăşoară o activitate independentă, într-un alt stat membru decât cel în care şi-a obţinut calificările profesionale;

– dreptul de stabilire (libertatea de stabilire).

Articolul 18 din T.C.E. prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest tratat. Mai mult chiar, Art.19 din T.C.E. dă dreptul cetăţenilor Uniunii, care îşi au reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia, de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Aceleaşi drepturi îi sunt recunoscute şi în privinţa alegerilor pentru Parlamentul European.

Libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:      

  • de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă şi de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
  • de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv.

Acest drept nu se aplică în cazul încadrării în administraţia publică.

Libera circulaţie a lucrătorilor se asigură prin:                    

cooperarea între serviciile naţionale de ocupare a forţei de muncă;

eliminarea obstacolelor repre-zentate de procedurile şi practicile administrative precum şi din perioadele de acces decurgând din dreptul intern sau din acordurile anterioare dintre statele membre;

eliminarea perioadelor, restric-ţiilor şi condiţiilor diferite în alegerea unui loc de muncă, dintre lucrătorii celorlalte state membre şi lucrătorii statului respectiv;

stabilirea de mecanisme proprii pentru corelarea şi echilibrării cererii şi ofertei de locuri de muncă pentru a evita ameninţarea gravă a nivelului de trai şi deocupare a forţei de muncă între diferite regiuni şi ramuri industriale.

În domeniul securităţii sociale           s-au adoptat măsuri pentru:                          

  • cumulul tuturor perioadelor lucrate în diferite state membre în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii (pensii, şomaj, altele), precum şi calcularea acestora;
  • plata prestaţiilor pentru persoa-nele rezidente pe teritoriile statelor membre.

 

Condiţiile asigurării liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Comunităţii au fost stabilite prin Regulamentul nr.1612/68 din 15 octombrie 1968 al Consiliului Miniştrilor. Orice lucrător beneficiază, pe teritoriul unui alt stat membru de aceeaşi prioritate ca şi resortisanţii statului respectiv la accesul la locurile de muncă disponibile.

Regulamentul nr. 1612/68 prevede că nu pot fi aplicate actele normative, cu putere de lege ori administrative, şi nici practicile administrative care:

– restrâng sau supun unor condiţii diferite, de cele cerute propriilor cetăţeni cererea şi oferta de locuri de muncă;

– restricţionează accesul la ocuparea unui loc de muncă; deşi se aplică indiferent de cetăţenie scopul sau efectul lor exclusiv sau principal, este de a împiedica accesul resortisanţilor altui stat membru la locurile de muncă diferite;

  • restricţionează încadrarea în muncă a străinilor, ca număr sau ca procentaj, în funcţie de întreprindere, de ramura de activitate, sau de regiune, ori la nivel naţional.

Legislaţia belgiană instituie obligaţia rezidenţilor belgieni de a înmatricula maşinile în Belgia pe numele proprietarului, ceea ce dl. van Lent nu putea face, deoarece firma de leasing era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier, autorităţile belgiene i-au intentat proces penal domnului van lent. Tribunalul belgian a sesizat CJCE în legătură cu compatibilitatea legislaţiei belgiene cu principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, consacrat de Tratatul CE.

Curtea precizează faptul că, în absenţa unei armonizări în domeniu, statele membre pot fixa condiţiile înmatriculării autovehiculelor, cu condiţia respectării dispoziţiilor tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor. Legislaţia belgiană în materie poate descuraja angajarea cetăţenilor belgieni în alte state membre.

Curtea a reţinut faptul că, din august 2001, legea belgiană îi permite unui rezident belgian să înmatriculeze maşina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul maşinii nu are dreptul de rezidenţă pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea, Curtea consideră că nici aceste dispoziţii nu sunt de natură a elimina restricţiile aduse liberei circulaţii a lucrătorilor.[2]

Aceste reglementări şi practici pot să constea în:

– obligativitatea recurgerii la proceduri speciale de recrutare pentru străini;

  • condiţionarea eligibilităţii de înregistrare la oficiile de ocupare a forţei de muncă sau împiedicarea recrutării nominale a lucrătorilor în cazul persoanelor care nu îşi au reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv.

La solicitarea Curţii belgiene de interpretare a unor dispoziţii de drept comunitar referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor atât din Tratat, cât şi din Directiva nr. 64/221 referitoare la coordonarea măsurilor speciale pentru străini în materie de deplasare şi sejur justificate de motive de ordine publică şi Directiva nr. 68/360, referitoare la suprimarea restricţiilor privind deplasarea şi sejurul lucrătorilor din statele membre şi a familiilor lor în interiorul Comunităţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în sensul cã dreptul resortisanţilor comunitari de a intra pe teritoriul unui alt stat membru acoperă dreptul de a intra şi a căuta un loc de muncă sau de a se alătura familiei. Eşecul unui stat membru în a îndeplini formalităţile privind accesul, deplasarea sau rezidenţa nu justifică expulzarea.[3]

Tribunalul Administrativ Paris a adresat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene două întrebări, prima, referitoare la aplicarea articolului 39 TCE (libera circulaţie a lucrătorilor şi excepţiile), şi anume dacă acesta se aplică exclusiv dispoziţiilor legale sau regulamentare adoptate de statele membre sau se aplică şi deciziilor individuale luate în aplicarea acestora; cea de-a doua întrebare vizează marja de manevră de care dispun statele membre în invocarea excepţiei privind ordinea publică ca restrângere a libertăţii de circulaţie şi de sejur pe teritoriul lor a cetăţenilor provenind din alte state membre.

Curtea a decis în sensul cã expresia folosită de art. 39, “sub rezerva limitărilor justificate de motive de ordine publică”, vizează nu numai dispoziţii legale sau regulamentare pe care un stat le adoptă în scopul limitării liberei circulaţii pe teritoriul său a cetăţenilor unui alt stat membru, ci şi deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de dispoziţii de aplicare generală.

Dacă, în principiu, este recunoscut dreptul fiecărui stat membru de a determina exigenţele de ordine publică care pot justifica luarea unor asemenea măsuri, această libertate nu este nelimitată, ci circumscrisă unei cerinţe de proporţionalitate, astfel încât atingerea adusă drepturilor prevăzute în tratat nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru apărarea ordinii publice „într-o societate democratică”. CJCE se referă expres la principiile consacrate în acest domeniu de Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO)[4].

Atunci când acordarea unor beneficii întreprinderilor, de orice natură ar fi ele, este condiţionată de încadrarea unui procentaj minim de lucrători naţionali, lucrătorii proveniţi din celelalte state membre sunt consideraţi lucrători naţionali.

Cei care caută un loc de muncă pe teritoriul unui alt stat membru, beneficiază de aceeaşi asistenţă ca şi cea acordată propriilor cetăţeni. Lor li se aplică aceleaşi criterii medicale, profesionale, care nu sunt discriminatorii pe criterii de cetăţenie.

Atunci când un lucrător este destinatarul ofertei este nominalizat (personal), angajatorul poate să îl supună unei examinări profesionale.

Lucrătorii au drept egal de acces la formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare.

Sunt nule de drept clauzele convenţiilor colective sau individuale privind accesul, încadrarea, remunerarea sau alte condiţii de muncă în măsura în care prevăd sau permit condiţii discriminatorii faţă de lucrătorii resortisanţi ai celorlalte state membre.

Lucrătorul încadrat într-un alt stat membru, beneficiază de egalitate de tratament privind afilierea şi exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv de vot.

Egalitatea de tratament include şi drepturile şi avantajele privind locuinţele, respectiv:

– dreptul de proprietate asupra locuinţei de care are nevoie;

– să se înscrie pe lista cererilor de locuinţe, în regiunea în care astfel de liste sunt ţinute.

Familiile lucrătorilor, incluzând soţul/soţia şi descendenţii mai mici de 21 de ani, precum şi ascendenţii săi şi ai soţului/soţiei, care se află în întreţinerea acestora au dreptul să se stabilească împreună cu aceştia. Copiii trebuie să fie admişi în sistemul de învăţământ general, la cursurile de ucenici şi de formare profesională, în aceleaşi condiţii cu cei ai resortisanţilor, statului în cauză, dacă domiciliază pe teritoriul acelui stat.

În cadrul Comisiei, funcţionează un Birou european de coordonare a compensării ofertelor şi cererilor de locuri de muncă.

Regulamentul nr.1251/70 din 29 iunie 1970 al Comisiei reglementează dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc de muncă. Dreptul de a rămâne este caracterizat ca un corolar al dreptului de şedere. Acest drept are în vedere mobilitatea forţei de muncă care presupune ca lucrătorii să poată ocupa succesiv mai multe locuri de muncă, în mai multe state membre, fără ca aceştia să fie defavorizaţi. Priveşte şi dreptul de a rămâne ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza unei incapacităţi permanente de muncă şi rezultă din necesitatea egalităţii de tratament a lucrătorilor. Dreptul de rămânere se aplică şi membrilor de familie arătaţi mai sus.

Sunt stabilite condiţii privind durata activităţii anterioare:

– în cazul atingerii vârstei limită de pensie, să fi avut un loc de muncă în ultimele douăsprezece luni, dacă a locuit în acel stat cel puţin trei ani fără întrerupere;

– a locuit mai mult de doi ani fără întrerupere şi a încetat să mai lucreze ca urmare a intervenirii unei incapacităţi de muncă;

– dacă a intervenit capacitatea de muncă în urma unui accident de muncă sau boli profesionale, care îi dau drept de pensie, totală sau parţială, plătită de o instituţie publică; nu mai este prevăzută condiţie privind durata şederii;

– după trei ani de activitate salariată şi şedere neîntreruptă pe teritoriul acelui stat, ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul primului stat membru unde se întoarce, de regulă, zilnic sau cel puţin o dată pe săptămână.

Pentru asigurarea unei politici de formare profesională comună, prin Decizia Consiliului din 2 aprilie 1963 au fost stabilite principiile generale ale acestui domeniu, menite să asigure tocmai libera circulaţie a lucrătorilor, dreptul fiecărei persoane de a-şi alege liber ocupaţia, instituţia, locul de formare, precum şi locul de muncă.

Pentru a permite libera circulaţie a persoanelor dar şi a serviciilor, au fost elaborate reglementări privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Ca urmare a Consiliului European de la Lisabona din 23-24 martie 2000, Comisia a adoptat o comunicare privind „O strategie pentru piaţa internă a serviciilor având ca obiectiv exercitarea în Comunitate a libertăţii de a presta servicii, la fel de simpli ca în cadrul unui stat membru. Comisia a elaborat o comunicare institulată „Noi pieţe europene ale muncii deschise şi accesibile tuturor”, în urma căreia Consiliul European de la Stockholm din 23-24 martie 2001 a mandatat comisia să prezinte Consiliului European din primăvara lui 2002, propuneri speciale pentru un regim mai uniform, mai transparent şi mai flexibil de recunoaştere a calificărilor.

Curtea de Casaţie din Italia a cerut CJCE să se pronunţe asupra faptului dacă dreptul comunitar admite ca autorităţile italiene să refuze înscrierea titularului unei diplome obţinute într-un alt stat membru, pe simplul motiv că această diplomă nu a fost eliberată în Italia. Curtea precizează mai întâi că, în situaţia doamnei Christine M., nu se aplică nici Directiva 98/5 privind exerciţiul permanent al profesiunii de avocat, nici Directiva 89/45 privind recunoaşterea diplomelor din învăţământul superior, pentru că prima directivă vizează doar avocaţii pe deplin calificaţi, iar calitatea de „practicantă”, fiind limitată în timp şi constituind o parte din formarea necesară dobândirii calităţii de avocat, nu poate fi calificată ca „profesiune reglementată” conform Directivei 89/48.

Ştiindu-se că perioada de practică presupune exerciţiul unor activităţi remunerate (de către clienţi sau de către cabinetele de avocatură, sub formă de onorarii sau de salarii), principiile stabilite în Tratat privind libertatea de stabilire sau vizând libera circulaţie a lucrătorilor sunt aplicabile.

În consecinţă, Curtea reaminteşte principiile pe care le-a stabilit în jurisprudenţa anterioară: dacă regulile naţionale nu ţin cont de cunoştinţele şi calificările deja dobândite de un cetăţean al unui alt stat membru, în afara statului de primire, exerciţiul libertăţii de stabilire şi de circulaţie este restricţionat.

Diploma deţinută de doamna Christine M. trebuie considerată într-un cadru mai larg de către autorităţile italiene, verificându-se în ce măsură cunoştinţele atestate de diplomă, calificările sau experienţa profesională obţinute într-un alt stat membru, cumulate cu experienţa dobândită în Italia, pot satisface, chiar şi parţial, condiţiile necesare accesului la activitatea de practicant.[5]

Curtea a trebuit sã se pronunţe şi în cazul: Eran Abatay e.a./ Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Republica Federală Germania în care M. Abatay şi alţi reclamanţi, cetăţeni turci, având domiciliul în Turcia, sunt şoferi în transportul internaţional de mărfuri. Sunt salariaţii unei firme turceşti, filială a unei societăţi din Germania. Cele două societăţi importă în Germania fructe din Turcia, pe care le transportă cu camioane înmatriculate în Germania.

Înainte de 1993, dreptul german prevedea că personalul care lucrează în transportul internaţional pentru firme stabilite în Germania nu are nevoie de permis de muncă. După această dată nu aveau nevoie de permis doar cei care lucrau pentru angajatorii stabiliţi în străinătate, iar după 1996, doar în cazul în care vehiculul este înmatriculat în statul de reşedinţă al angajatorului străin. În consecinţă, după 1996, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Germania a refuzat să le mai elibereze acestor persoane permise de muncă.

Între Turcia şi Comunitatea Economică Europeană există încă din 1963 un Acord de asociere, completat în 1972 printr-un Protocol adiţional. Decizia 1/80 a fost adoptată ulterior în cadrul acestui acord. Decizia conţine clauza de „standstill”, prin care se interzice introducerea de noi restricţii în anumite domenii, inclusiv în ceea ce priveşte libertatea de stabilire, libertatea prestării de servicii şi condiţiile de acces al lucrătorilor ce se găsesc pe teritoriul unuia dintre cele două state în situaţie legală.

După opinia Curţii, cetăţenii turci pot invoca aceste prevederi pentru a înlătura reglementările germane interne contrare.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că şoferii turci, deşi se află în Germania în mod legal, nu petrec destul timp pe teritoriul Germaniei pentru a se putea integra în acest stat.

Deci, această clauză poate fi invocată de o firmă stabilită în Turcia care prestează servicii într-un stat membru, cât şi de şoferii turci care lucrează pentru o astfel de firmă.

În schimb, Curtea a stabilit că, pentru ca un prestator să poată invoca această clauză de standstill trebuie ca serviciile să fie destinate cetăţenilor dintr-un alt stat membru, fapt ce nu se verifică în speţă.[6]

A fost adoptată Directiva nr.2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Potrivit acestei reglementări, statele membre îşi menţin dreptul de a stabili nivelul minim de calificare necesar pentru a garanta calitatea serviciilor prestate pe teritoriul lor fără să poată însă se impune unui resortisant al unui stat membru să obţină calificări pe care ele le stabilesc, în general, numai în raport cu diplomele eliberate în cadrul sistemului naţional de învăţământ în cazul în care persoana a obţinut deja toate sau o parte din aceste calificări într-un alt stat membru. Orice stat membru-gazdă este obligat să ia în considerare calificările obţinute în alt stat membru şi să verifice dacă acestea corespund celor pe care le solicită.

Atunci când nu au fost armonizate condiţiile minime de formare profesională pentru accesul la profesiile reglementate de sistemul general, statul-gazdă poate să impună o măsură compensatorie.

 

Definiţii din Directiva 2005/36/CE:

„profesie reglementată”: – o activitate sau un ansamblu de activităţi profesionale al căror acces, exercitare sau una dintre modalităţile de exercitare este condiţionată, direct sau indirect, în temeiul unor acte cu putere de lege şi acte administrative, de posesia anumitor calificări profesionale; utilizarea unui titlu profesional limitată prin acte cu putere de lege şi acte administrative la titularii unei anumite calificări profesionale constituie, în special, o modalitate de exercitare. Atunci când prima teză nu se aplică, o profesie menţionată la alineatul (2) este considerată profesie reglementată;
„calificări profesionale”: – calificările atestate printr-un titlu de calificare, un atestat de competenţă prevăzut la articolul 11 litera(a) punctul (i) şi/sau experienţă profesională;
„titlu de calificare”: – diplomele, certificatele şi alte titluri oficiale de calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere de lege şi al actelor administrative ale respectivului stat membru şi care certifică formarea profesională în special în Comunitate. În cazul în care prima teză nu se aplică, un titlu menţionat la alineatul (3) este considerat titlu de calificare;
„autoritate competentă”: – orice autoritate sau instanţă autorizată în mod special de un stat membru să elibereze sau să primească titluri de calificare sau alte documente sau informaţii, precum şi să primească ce                                                 cereri şi să ia decizii, prevăzute în directiva menţionată;
„formare profesională reglementată” : – orice formare profesională care urmăreşte, în special, exercitarea unei anumite profesii şi care constă într-un ciclu de studii completat, după caz, de o formare profesională, un stagiu profesional sau o practică profesională;
„experienţă profesională”: – exercitarea efectivă şi legală a respectivei profesii într-un stat membru;
„stagiu de adaptare”: – exercitarea unei profesii reglementate în statul membru gazdă, sub responsa-bilitatea unui profesionist calificat şi însoţită, eventual, de o formare profesio-nală suplimentară. Stagiul face obiectul unei evaluări. Condiţiile stagiului şi condiţiile de evaluare a acestuia, precum şi statutul de stagiar migrant sunt stabilite de autoritatea competentă din statul membru gazdă.

Statutul de care beneficiază stagiarul în statul membru gazdă, în special în ceea ce priveşte dreptul de şedere, precum şi în ceea ce priveşte obligaţiile, drepturile şi avantajele sociale, indemnizaţiile şi remuneraţiile, este stabilit de autorităţile competente din respectivul stat membru în conformitate cu legislaţia comunitară aplicabilă.

„probă de aptitudini”: – un test care se referă exclusiv la cunoştinţele profesionale ale solici-tantului şi care este conceput de autorităţile competente din statul membru gazdă, înscopul aprecierii aptitudinii solicitantuluide a exercita profesia reglementată în acel stat membru. Pentru a permite acest test, autorităţile competente întocmesc o listă de discipline care, pe baza unei compa-raţii între formarea profesională impusă în statul membru respectiv şi cea de care a beneficiat solicitantul,nu sunt atestate de diploma sau de titlul sau titlurile de calificare pe care îl/le posedă solicitantul.

 

Proba de aptitudini trebuie să ţină seama de faptul că solicitantul are o calificare profesională recunoscută în statul membru de origine sau de provenienţă. Aceasta priveşte discipline selectate dintre cele cuprinse în listă şi a căror cunoaştere constituie o condiţie esenţială pentru exercitarea profesiei în statul membru gazdă. Proba de aptitudini poate include totodată şi cunoştinţe de deontologie, care se aplică activităţilor respective în statul membru gazdă.

Modalităţile probei de aptitudini, precum şi statutul de care beneficiază, în statul membru gazdă, solicitantul care doreşte să se pregătească pentru proba de aptitudini în acel stat sunt stabilite de autorităţile competente ale respectivului stat membru.

Pentru recunoaşterea diplomelor de învăţământ superior, a fost adoptată Directiva Consiliului nr.89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani.

 

Definiţia diplomei de învăţământ superior:                                                      
  • se înţelege orice diplomă, certificat sau alt titlu de calificare oficială sau ansamblu de astfel de diplome, certificate sau titluri:

– care au fost eliberate de o autoritate competentă dintr-un stat membru, desemnată în conformitate cu actele cu putere de lege sau acte administrative ale statului membru;

– din care rezultă că titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postliceale cu o durată minimă de trei ani sau cu o durată echivalentă la fără frecvenţă, în cadrul unei universităţi sau altei instituţii de învăţământ superior sau al altei instituţii cu un nivel similar şi, dacă este cazul, că el a urmat cu succes oformare profesională cerută pe lângă un ciclu de studii postliceale;

– care arată că titularul are calificarea profesională cerută ce îi permite accesul la o profesie reglementată în statul membru respectiv sau exercitarea respectivei profesii, dacă educaţia şi formarea atestate de diplomă, certificatul sau titlul de calificare oficială au fost obţinute în special în Comunitate sau dacă titlularul are o experienţă profesională atestată de statul membru care recunoaşte o diplomă, un certificat sau alt titlu eliberat de oţară terţă.

Observăm că se face distincţie între:

– diplomele obţinute într-un stat membru, pentru care nu se mai cere şi experienţa profesională şi

– diplomele obţinute în alt stat decât statele membre U.E., pentru care se impun două condiţii:

– să fi fost recunoscută de un stat membru;

– titularul ei să aibă, în baza ei o experienţă profesională de trei ani în statul care a recunoscut respectiva diplomă.

În cazul în care într-un stat membru gazdă, accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este condiţionată de posesia unei diplome, autoritatea competentă nu îi poate refuza resortisantului unui alt stat membru, din motiv de calificare necorespunzătoare, accesul la profesia respectivă sau exercitarea ei în aceleaşi condiţii ca şi pentru resortisanţii statului membru gazdă:

– în cazul în care solicitantul deţine o diplomă cerută în alt stat membru pentru exercitarea respectivei profesii pe teritoriul său sau

– în cazul în care solicitantul şi-a exercitat cu normă întreagă această profesie timp de doi ani în ultimii zece ani într-un alt stat membru care nu reglementează această profesie, având unul sau mai multe titluri de calificare oficială.

Doamna Burbaud, cetăţean portughez, a contestat în faţa tribunalului francez faptul că i s-a refuzat în Franţa admiterea în cadrul corpului de directori de spitale, pe motivul că ar fi trebuit să susţină în prealabil concursul de admitere la Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Franţa (deşi ea obţinuse încă din 1983 titlul de administrator de spital la Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Lisabona).

Curtea a trebuit să stabilească dacă titlul oferit de Şcoala Naţională de Sănătate Publică este echivalent cu o diplomă (în sensul dat de Directiva 89/48 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior).

În conformitate cu Directiva, diploma este definită ca fiind orice titlu sau certificat eliberat de autoritatea competentă a unui stat membru, ce atestă absolvirea unui ciclu de învăţământ de minimum 3 ani şi prevăzând calificările profesionale cerute pentru a accede la o anumită profesiune reglementată.

Titlul eliberat de Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Franţa întruneşte aceste elemente; în consecinţă, jurisdicţia de trimitere va trebui să stabilească dacă cele două titluri sunt comparabile ca durată şi materii absolvite.

Curtea a subliniat, totodată, faptul că acest mod de recrutare, care nu ţine seama de calificările specifice dobândite de candidaţii veniţi din alte state membre îi dezavantajează pe aceştia din urmă şi este de natură a-i descuraja în a-şi exercita dreptul de liberă circulaţie.[7]

Libertatea de stabilire priveşte atât persoanele fizice cât şi societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii, acestea fiind asimilate cu persoanele fizice. În termenul de societăţi sunt incluse şi societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.

Prin art.43 T.C.E. sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.

Prin Decizia Consiliului nr.2010/365/U.E. din 29 iunie 2010 privind aplicarea dispoziţiilor acquis-ului Schengen referitoare la Sistemul de Informaţii Schengen în Republica Bulgaria şi România, s-au stabilit mãsuri în conformitate cu dispoziţiile art.4 alin.2 din Tratatul de aderare[8].

Art.4 alin.2 prevede cã dispoziţiile Acquis-ului Schengen, altele decât cele menţionate în anexa II la Tratatul de aderare, se aplicã în Bulgaria şi în România numai ca urmare a unei decizii a Consiliului în acest sens, dupã verificarea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru aplicarea respectivului acquis.

Consiliul a verificat dacã Româia şi Bulgaria asigurã niveluri satisfãcãtoare de protecţie. Verificarea a constat, mai întâi, în transmiterea unui chestionar complet cãtre cele douã state, iar rãspunsurile au fost înregistrate. Apoi au fost întreprinse vizite de verificare şi evaluare în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în domeniul protecţiei datelor. La 26 aprilie 2010, Consiliul a ajuns la concluzia cã statele membre Bulgaria şi România au îndeplinit condiţiile în acest domeniu.

Decizia adoptatã de Consiliu permite, începând cu 29 iunie 2010, transferul de date SIS cãtre România şi Bulgaria, iar începând cu 15 octombrie 2010 li se aplicã dispoziţiile acquis-ului Schengen referitoare la SIS. Începând cu aceastã din urmã datã pot sã introducã date în SIS şi sã utilizeze date SIS. Pânã la eliminarea controalelor la frontierele interne cu România şi Bulgaria acestea sunt supuse unor rezerve, prevãzute de art.1 alin.4 din Decizie, dupã cum urmeazã:

  1. nu sunt obligate sã refuze intrarea pe teritoriul lor sau sã expulzeze resortisanţi din state terţe pentru care un alt stat membru a emis o alertã SIS în scopul refuzului intrãrii;
  2. se abţin de la introducerea datelor aflate sub incidenţa dispoziţiilor articolului 96 din Convenţia din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 dintre Guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica Federalã Germania şi Republica Francezã privind eliminarea treptatã a controalelor la frontierele lor comune.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

  1. Editia specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, www.eur-lex.europa.eu
  2. Radu Stancu, Norma juridică, ed. Tempus, 2002
  3. Marin Voicu, Drept comunitar, Teorie şi jurisprudenţă, Editura Exponto, Constanţa, 2002
  4. Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european,       ed.a III-a
    Ed. Actami, Bucureşti, 1997 şi ed. a V-a, 2000
  5. Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
  6. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE – de la naţional la federal, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005
  7. Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a , Ed. All Beck, Bucureşti
  8. Adrian Năstase, Europa quo vadis? – spre o Europă unită, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003
  9. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed.Economică, Bucureşti, 2003
  10. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
  11. Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
  12. Daniela Popa, Integrarea României şi Uniunea Europeană: o opţiune ireversibilă, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2006
  13. Ionel Olteanu, Dreptul european al drepturilor omului, vol. I, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
  14. Tudorel Stefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
  15. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, C.H.Beck, Bucureşti, 2007
  16. Marin Dumitru, colectiv, Preţuri şi concurenţă, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
  17. Irina Moroianu Zlătescu, Ion Stoca, Drepturile omului în pragul mileniului al III-lea, Carta Socială Europeană, IRDO, 1997
  18. Eugen Ghiorghiţă, Industrializarea şi comerţul exterior în România interbelică, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
  19. Eugen Ghiorghiţă, Liberul schimb şi protecţionismul. Începuturile industrializării României 1886-1914, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
  20. Revista Eurodreptul nr.1 si 2/2006, Revista de studii şi cercetări juridice
  21. Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, Integrarea europeană şi dreptul românesc, Ed.Dacoromană, Bucureşti, 2006
  22. Revista română de drept comunitar
  23. Ministerul Afacerilor Externe, Repere fundamentale ale jurisprudenţei Curţii de Justiţie a comunităţilor europene, Bucureşti, 2005
  24. Ministerul Afacerilor Externe, Repere ale jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (2003-2004), Bucureşti, 2005Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit général de l’Union européenne, 9-me Edition, Sirey Universite
  25. Edmond Jouve, Le Generale de Gaulle et la Construction l’Europe (1940-1966), vol.I et II, Universite de Paris, Faculte de Droit et des Sciences Economiques, Librairie générale de droit et de Jurisprudence, R.Pichon et Durand – Auzias, Paris, 1967
  26. Philippe Jestaz, Le sources du droit, Dalloz, 2005 Francis Lefebvre, Commonaute Européenne, 2002-2003
  27. Christian Gavalda, Gilbert Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, 4e edition, Groupe Lexis Nexis, 2002
  28. Sandrine Gelin, Jean-François Guedon, QCM, Europe et Union européenne, Edition d’Organisation, 2004
  29. Steven P.Mc Giffen, Uniunea Europeană, Ghid critic, Ediţie nouă,
    Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti
  30. Server UE                                                   http://europa.eu.int
  31. Comisia Europeană                         http://europa.eu.int/comm/index fr.htm
  32. Consiliul European                           http://ue.eu.int/fr/summ/htm
  33. Consiliul Uniunii                             http://ue.eu.int/info/index.htm
  34. Parlamentul European                     http://www.europarl.eu.int.
  35. Curtea de Justiţie                             http://curia.eu.int
  36. Tratatele institutive;
  37. Constituţia Uniunii Europene;
  38. Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2003;

Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, RA Monitorul Oficial, 2005

[1] C- 66\85 din 3 iulie 1986, Lawrie Blum vs. Land Baden Wurttemberg

[2] C-232/01, Politierechtbank te Mechlen – Belgia c. Hans van Lent, 2 octombrie 2003

[3] C-48\75 din 8 aprilie 1976, Procurorul regal al Belgiei vs. Royer

[4] C-36\75, 28 octombrie 1975, Rutili vs. Minister fir the Interior

[5] C-313/01, Christine Morgenbesser c. Consiglio dell’ Ordine degli Avvocatidi Genova, Italia – recurs prealabil

[6] Cazul: Eran Abatay e.a./ Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Republica Federală Germania – 21 octombrie 2003

[7] C-285/01, Isabel Burbaud c. Ministerul Muncii şi Solidarităţii, Franţa, 9 septembrie 2003

[8] Jurnalul Oficial nr. L166/01.07.2010

Comments Off on Asigurarea liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeanã Conf. univ. dr. Radu Stancu

Filed under Articole drept

Comments are closed.